ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3056/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 decembrie 2008, sub nr. 46559/3/2008, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.L., D.M., N.G., O.D. și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, anularea Dispoziției nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, modificată prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a terenului situat în București, str. S., sector 6 (în suprafață de 482 mp, conform primei dispoziții și de 306 mp, după modificarea acesteia) și a Dispoziției nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul de la adresa sus-menționată (imposibil de restituit în natură) în suprafață de 176 mp.

În motivarea cererii, s-a arătat că dispozițiile sus-menționate au fost emise în mod nelegal, ca urmare a Notificării nr. 2091 din 9 august 2001, formulate în baza Legii nr. 10/2001 de intimații D.L., D.M., N.G. și O.D., precum și de către M.I. și D.A., decedați după depunerea notificării. S-a susținut că nu au fost respectate prevederile art. 3, 4 și 23 din Legea nr. 10/2001, întrucât notificatorii nu puteau beneficia decât de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren din str. S., sector 6, preluată de la autorii lor; în plus, prin dispozițiile Primarului General al municipiului București menționate, li s-a acordat pârâților și suprafața expropriată de la aceeași adresă (de 121 mp teren și 58 mp construcții), care a aparținut numiților D.T.

și D.C. (menționați în anexa la Decretul de expropriere 97/1974), în condițiile în care nu s-au administrat dovezi cu privire la succesiunea acestora. Totodată, s-a arătat că privitor la măsura de restituire în natură a suprafețelor de teren, au fost încălcate prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, întrucât din raportul de expertiză (extrajudiciară) anexat Dispoziției nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București (care modifică Dispoziția nr. 5225 din 24 ianuarie 2006), rezultă că s-a restituit un teren care face parte din domeniul public, fiind ocupat de spațiu verde și loc de joacă amenajat pentru copii. Cu referire la Dispoziția nr. 9169 din 30 noiembrie 2007 de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, reclamantul a arătat că nu au fost respectate prevederile din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, punctele nr. 11.2 - 11.3, deoarece lipsește dovada încasării eventualelor despăgubiri pentru imobilul expropriat și declarația prin care notificatorii își asumă răspunderea privind încasarea, respectiv neîncasarea unor despăgubiri pentru imobil. De asemenea, nu au fost respectate dispozițiile art. 16 alin. (2 2 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 1171 din 24 martie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă, reținând incidența dispozițiilor art. 11 pct. 5 din Legea nr. 554/2004.

Prin Decizia civilă nr. 1907 din 5 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Prefectul Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1171/2009, a casat decizia și a trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului București, secția civilă. Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că potrivit art. 26 și 27 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect contestarea deciziilor emise în baza acestor legi aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 8 ianuarie 2010, sub nr. 599/3/2010; prin Sentința civilă nr. 869 din 18 iunie 2010, această instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică și din planșele fotografice depuse la dosar, nu au fost încălcate prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, terenul nefiind afectat spațiului verde ori locului de joacă pentru copii, ci este teren liber de construcții, astfel că poate fi restituit în natură. Cu referire la lipsa declarațiilor privind eventualele despăgubiri acordate pentru imobil, tribunalul a apreciat că acesta nu constituie motiv de nulitate a dispozițiilor atacate iar, în lipsa formulării notificării și de către moștenitorii autorilor D.T.

și D.C., sunt aplicabile prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. Această sentință a fost menținută, ca efect al respingerii apelului formulat de reclamantul Prefectul Municipiului București, prin Decizia civilă nr. 682/A din 14 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 682/A din 14 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 6553 din 29 octombrie 2012; decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut, pe baza situației de fapt care a fost avută în vedere de instanța de apel, că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de D.V. și sora acesteia, G.G., conform Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X1/1915 și nr. X2/1916; imobilul a fost partajat în mod voluntar, prin actul autentificat sub nr. X3 din 8 aprilie 2007, între D.V. și copiii acesteia, respectiv D.T., D.C., D.M., D.P. și D.M.E. Bunul deținut în coproprietate în condițiile sus-arătate, a fost expropriat potrivit Adresei nr. 3364 din 16 februarie 2004, emisă de C.G.M.B.- A.F.I., în baza Decretului nr. 97/1974. Intimații-pârâți persoane fizice au dovedit că sunt moștenitorii coproprietarilor de la care s-a preluat imobilul, cu excepția a doi dintre ei, respectiv D.T.

și D.C. (care figurează în actul de expropriere cu suprafața de teren de 121 mp și construcție în suprafață de 58 mp). D.T. a fost unul dintre copiii numitei D.V. și, în consecință, frate cu D.M. și M.E. Instanța de apel a apreciat că, deși nu s-a depus la dosar un certificat de moștenitor de pe urma lui D.T., intimatele O.D. și N.G. au vocație la moștenirea unchiului lor, în calitate de colaterali de gradul al III-lea. Întrucât nu au formulat notificare, ceilalți moștenitori ai lui D.T. sunt decăzuți din dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce deschide calea celor două intimate, care au formulat notificare, de a beneficia și de cota cuvenită lui D.T. în condițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege (care reprezintă o aplicație particulară a dreptului de acrescământ reglementat de dreptul comun în materie de succesiuni, respectiv de art. 697 C. civ.).

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 fără a verifica dacă intimatele nu au fost înlăturate de la moștenirea unchiului lor, D.T., de unul sau mai mulți moștenitori dintr-o clasă preferențială, aceasta indiferent dacă, în cazul în care există, respectivul moștenitor sau moștenitori a/au înțeles sau nu să uzeze de prevederile actului normativ în discuție.

Astfel, art. 4 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 vizează ipoteze diferite de acordare a măsurilor reparatorii, după cum se pune problema unui raport de coproprietate între persoanele îndreptățite să urmeze procedura acestei legi (în cazul reglementat de alin. (1) sau a moștenitorului persoanei îndreptățite, care a urmat această procedură și care va profita și de cota moștenitorilor aceleiași persoane îndreptățite, care nu au recurs la această procedură (cazul reglementat de alin. (4)). Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explică ipoteza care se regăsește în art. 4 alin. (1) din lege, și anume atunci când dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, iar de partea de coproprietate pentru care nu s-a formulat notificare nu beneficiază ceilalți coproprietari (și, în mod evident, nici moștenitorii acestora), care au formulat notificare în termenul legal. Această situație se referă la ipoteza în care sunt mai mulți titulari ai unor cote din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins, la data preluării abuzive.

În consecință, în ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat de la mai mulți coproprietari, aceștia sau, eventual, moștenitorii lor, care au formulat notificare pentru cota de proprietate cuvenită, nu vor profita de cota de proprietate a altor persoane îndreptățite, dar care nu au formulat cerere de restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 (și nici moștenitorii acestora din urmă). Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, beneficiază ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

În același sens, art. 4 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări, vor profita ceilalți moștenitori care au depus în termen cerere de restituire. În speță, este aplicabilă ipoteza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, la data preluării bunului de către stat (1974), acesta se afla în coproprietatea mai multor titulari, în urma partajului voluntar efectuat în 1947, prin care s-a stabilit doar mărimea suprafețelor cuvenite coproprietarilor, rămași în indiviziune, fără să se dispună și partajul imobilului în materialitatea lui, bunul fiind preluat ca atare prin decretul de expropriere. Dintre coproprietarii de la care s-a preluat imobilul, rămâne în discuție situația succesorală a numiților D.T.

și D.C., pe care instanța de apel nu a verificat-o, motiv care a condus la admiterea recursului. Astfel, a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție că instanța de apel a apreciat că intimatele O.D. și N.G., în calitate de nepoate de frate ale lui D.T., au vocație la succesiunea acestuia, fiind colaterali de gradul al III-lea față de defunct. Or, considerentul este corect doar în măsura în care acestea (care fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali) nu sunt înlăturate de la moștenire de succesibili dintr-o clasă superioară (clasa I - descendenții defunctului) sau de potențiali legatari universali sau cu titlu universal. Aceasta indiferent dacă, în condițiile în care există, moștenitorii au înțeles sau nu să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, cele două reclamante, putând beneficia de măsuri reparatorii pentru cota lui D.T.

și C. în baza art. 4 alin. (1) (iar nu a art. 4 alin. (4), nu se poate concepe, raportat la principiul devoluțiunii succesorale al chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali și la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, coexistența unor moștenitori din clase diferite pentru diferite categorii de bunuri, respectiv reclamantele pentru imobilul în litigiu și moștenitori din clasa I pentru alte bunuri din patrimoniul defuncților D.T. și D.C.

Instanța de recurs a dispus că, în rejudecarea căii de atac, să se verifice dacă existau, la data formulării notificării, rude din clasa I de moștenitori ai celor doi defuncți, care să fi acceptat succesiunea acestora, respectiv legatari universali sau cu titlu universal, și a arătat că doar în cazul inexistenței acestora, va putea fi luată în considerare calitatea reclamantelor, de moștenitori din clasa a II-a ai defunctului D.T., cu posibilitatea de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a dispus a se verifica în ce măsură D.C., de la care s-a preluat parte din imobil, alături de D.T., poate fi moștenită de reclamante, dar și data decesului acesteia în raport de data decesului lui D.T., pentru evaluarea cotei de proprietate din imobil a celor doi.

A arătat instanța de recurs că, în raport de toate aceste criterii, curtea de apel va concluziona cu privire la posibilitatea reclamantelor de a beneficia de măsuri reparatorii și pentru cota de proprietate preluată de la D.T. și D.C., în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. La pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte a avut în vedere și dispozițiile art. 21.6. din H.G. nr. 250/2007, care permit instituției prefectului să exercite controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari, inclusiv sub aspectul dovedirii calității de moștenitor a notificatorului de pe urma fostului proprietar, și, în cazul în care consideră că dispoziția de restituire este nelegală, să o poată contesta, contrar celor reținute de prima instanță, în sensul că această chestiune nu ar reprezenta un motiv de ordine publică, care să poată fi susținut de prefect.

În ceea ce privește destinația actuală a terenului restituit în natură, susținerile recurentului au fost găsite întemeiate. Astfel, a reținut instanța de recurs că potrivit art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele". A reținut instanța de recurs că emitentul dispozițiilor contestate, prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 306 mp teren, urmare a modificării Dispoziției nr. 5225 din 24 ianuarie 2006 (prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007), a avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul N.A.

la 24 aprilie 2006, în care s-a reținut că: "suprafața de teren de 306 mp este folosită ca parcare improvizată de locatarii blocului de locuințe din zonă". În concluziile raportului de expertiză s-a menționat că "restul terenului, de 361 mp, (...) este ocupat cu spațiu verde și loc de joacă pentru copii". Același raport de expertiză a fost avut în vedere și de instanța de apel în stabilirea situației de fapt, care a tras aceeași concluzie cu cea a pârâtului în ceea ce privește destinația actuală a imobilului restituit în natură, deși este evidentă contradicția dintre concluziile expertului și destinația suprafeței de teren de 306 mp reținută de Primarul General al municipiului București. În această situație, s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize judiciare, care să stabilească destinația actuală a imobilului, în raport de toate criteriile impuse de art. 10.3.

din H.G. nr. 250/2007, având în vedere și împrejurarea că instanța de apel și-a fundamentat concluziile, în stabilirea situației de fapt, pe dispozițiile unei expertize extrajudiciare contestată de reclamant, cu încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. Cu referire la imposibilitatea punerii în aplicare a Dispoziției nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a terenului în suprafață de 306 mp, raportat la Adresa nr. DAM/25598 din 21 mai 2008, s-a arătat că instanța de apel va administra probe cu privire la calitatea de unitate deținătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, și, în raport de rezultatul probatoriului, va decide și cu privire la acest aspect, inclusiv din perspectiva obligării pârâtului Primarul General al municipiului București de a trimite notificarea reclamanților către unitatea deținătoare.

Reținând că dispoziția de restituire în natură trebuie să producă efecte concrete în favoarea persoanelor îndreptățite, ceea ce nu s-ar putea realiza în condițiile în care emitentul dispoziției de restituire în natură nu era și unitatea deținătoare a imobilului la data intrării în vigoare a legii de reparație, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentul-reclamant, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași curți de apel. Cu prilejul rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 599/3/2010*.

Prin Decizia civilă nr. 223A din 26 mai 2014, această instanță a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Prefectul Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 869 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat sentința apelată iar, pe fond, a admis cererea de chemare în judecată și, în consecință: A dispus anularea Dispozițiilor nr. 5225 din 24 ianuarie 2006 și nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, emise de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a terenului situat în str. S., sector 6, București în suprafață de 482 mp, respectiv în suprafață (modificată) de 306 mp.

A modificat, în parte, Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că la art. 1 a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 482 mp (483 mp conform măsurătorilor din expertiză) situat în București, str. S., sector 6, iar la art. 2, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii compensatorii prin puncte în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru terenul în suprafață de 362 mp situat în București, str. S., sect. 6, în beneficiul persoanelor îndreptățite O.A., N.G. și D.L.; a fost respinsă cererea de acordare măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 121 mp situat la aceeași adresă, ca neîntemeiată.

Au fost menținute celelalte măsuri din Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 9168 din 30 noiembrie 2007. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că potrivit Certificatului de moștenitor din 8 decembrie 2010 emis de B.N.P. "A.M.", la data de 14 septembrie 2010 a decedat D.M., lăsând ca moștenitoare pe O.D. Conform Certificatului de moștenitor din 20 ianuarie 2012, emis de B.N.P. "I.D.A.Ș.", la data de 19 decembrie 2011 a decedat și pârâta O.D., fiind moștenită de fiul său, O.A., introdus în cauză în faza procesuală a recursului. La data de 4 noiembrie 2013, în fața curții de apel s-a prezentat personal D.I.A. Aceasta a învederat că potrivit Certificatului de moștenitor din 22 septembrie 1998 emis de B.N.P.

"E.P.", pe care l-a depus la dosar în copie certificată pentru conformitate cu originalul, este moștenitoare (în calitate de fiică), a defuncților D.T. și D.C., însă nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici o altă cerere în temeiul altor legi, nefiind interesată să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Pe baza raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, efectuat în apel după casare, de expertul tehnic Ș.I., curtea de apel a reținut că terenul situat în str. S., sector 6, în întregul său, este în suprafață de 483 mp. Prin Dispoziția nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, a Primăriei Municipiului București, li s-a restituit notificatorilor o suprafață de 482 mp.

Această dispoziție a fost modificată prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, în sensul restituirii, în natură, doar a suprafeței de 306 mp, reținându-se că 176 mp sunt ocupați de alei de acces și un loc de joacă pentru copii, amenajat de Primăria Sectorului 6 București. Cu referire la suprafața de 306 mp, restituită în natură, s-a arătat că este o suprafață betonată, respectiv o parcare improvizată, lipsită de construcții. Pe baza raportului de expertiza judiciară, instanța de apel a constatat că, potrivit măsurătorilor digitale suprafața sus-menționată este de 301 mp, iar prin translatarea cu 20 mp peste imobilul din str. S., aceasta are, în realitate, doar 282 mp.

Cu referire la Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 a Primăriei Municipiului București, prin care s-a constatat că 176 mp din terenul situat în București, str. S., sector 6, nu pot fi restituiți în natură, fiind propuse măsuri reparatorii în echivalent, Curtea de Apel București a constatat că terenul solicitat în natură și retrocedat prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 cuprinde elemente de sistematizare (constând într-o suprafață betonată cu rol de parcare în zonă, având delimitate și spații în acest cadru nebetonate, cu copaci, având diametrul de 0,5 m), prin urmare, terenul este afectat bunei funcționări a clădirilor și a utilităților; de asemenea, s-a reținut că sunt amenajate un loc de joacă pentru copii și două alei de acces.

Raportul de expertiză tehnică judiciară a relevat și existența unor rețele subterane de utilitate publică, respectiv două conducte de apă rece de mare calibru - de 10 cm, respectiv 20 cm, care traversează suprafața de teren; în opinia instanței de apel, terenul este afectat unor servituți legale privind rețeaua de canalizare care deservește clădirile și comunitatea din zona analizată. A fost, de asemenea, reținută existența unui apometru.

În interpretarea dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) și alin. (4) din lege, curtea de apel a arătat că pentru terenurile afectate "parcărilor amenajate și altele asemenea", unor "amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, electricitate de mare calibru", căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), "amenajări de spații verzi" din jurul clădirilor și altele asemenea, măsurile reparatorii urmează a se dispune doar în echivalent. Or, terenul în litigiu fiind în întregime afectat unor amenajări de utilitate publică la suprafață și în subteran, în sensul că servește nevoilor comunității și clădirilor din zonă, nu poate fi restituit în natură, prima instanță pronunțând o soluție cu încălcarea prevederilor sus-menționate din Legea nr. 10/2001 și din normele metodologice de aplicare a acesteia.

A reținut, de asemenea, instanța de apel că este fondată susținerea apelantului-reclamant în sensul că art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, privind protecția mediului, instituie o interdicție de schimbare a destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism și de reducere a acestora, actele administrative și juridice încheiate cu nerespectarea acestor dispoziții fiind lovite de nulitate absolută. Cum primele două dispoziții de restituire în natură au fost emise cu nerespectarea legii, măsurile reparatorii pot fi acordate doar în echivalent. Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, măsura de reparație în echivalent incidentă speței este cea a compensării prin puncte.

Cu privire la întinderea dreptului persoanelor notificatoare, respectiv a moștenitorilor acestora, curtea de apel a constatat că, potrivit Certificatului de moștenitor din 22 septembrie 1998, emis de B.N.P. E.P., unica moștenitoare a defuncților D.T. și D.C. este D.I.A., în calitate de fiică; aceasta nu a formulat notificare pentru imobilul compus din terenul în suprafață de 121 mp (și 58 mp suprafață construită) care a aparținut autorilor săi. Prin urmare, niciunul dintre notificatorii în cauză (sau moștenitorii acestora) nu sunt și moștenitorii defuncților D.T. și C., ei fiind înlăturați de la moștenire de D.I.A., astfel că nu pot beneficia pentru imobilul compus din 121 mp teren (având o suprafață construită de 58 mp) de măsuri reparatorii.

În speță nu sunt aplicabile dispozițiile privitoare la dreptul de acrescământ prevăzut la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu este vorba de un singur imobil deținut de autorii de la care s-a expropriat, ci de imobile distincte, cu suprafețe delimitate și autori diferiți. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-pârât O.A., solicitând modificarea deciziei atacate, iar pe fond restituirea în natură a terenului în suprafață de 306 mp. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Acesta a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că terenul în litigiu este afectat, în întregime, unor amenajări de utilitate publică la suprafață și în subteran și că servește nevoilor comunității și locuitorilor din zonă, astfel că nu poate fi restituit în natură. Instanța de apel a constatat, pe baza concluziilor expertului Ș.I., existența unor rețele subterane de utilitate publică, respectiv a două conducte de apă rece de mare calibru, având 10 și, respectiv, 20 cm în diametru, care traversează terenul în litigiu în condițiile în care din planul de rețele al zonei emis de către Primăria Municipiului București nu rezultă decât existența unei singure conducte de 20 cm în diametru, care traversează în lateral terenul restituit în natură și care nu reprezintă o conductă de mare calibru.

Cu referire la cea de-a doua conductă identificată de către expert, recurentul a arătat că nu figurează în planul de rețele al Primăriei Municipiului București procurat de la Direcția de evidență imobiliară a municipiului București; prin urmare, terenul nu este afectat unor amenajări subterane respectiv conducte de alimentare cu apă sau electricitate de mare calibru, cum a reținut instanța de apel și nici unor amenajări de spații verzi din jurul clădirilor, fiind în mod corect restituit în natură în anul 2007 de către Primăria Municipiului București. A susținut recurentul că, în anul 2007 (când a fost emisă dispoziția de restituire în natură), pe terenul în litigiu nu existau: parcare, amenajări subterane de mare calibru (care nu există nici în prezent) ori spații verzi.

Terenul este delimitat de două alei, platformă betonată și are un colț lipit de gardul unui spațiu de joacă, astfel că nu face parte din spațiul verde al vreunui bloc de locuințe (acestea având fiecare spații verzi separate); stâlpul de iluminat public se află la limita terenului (respectiv în colțul din Nord-Est). Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, prin care a fost restituită în natură suprafața de 306 mp, a fost dată cu respectarea legii. Cu referire la suprafața de teren de 121 mp, care ar fi revenit moștenitoarei defuncților D.T.

și D.C. (D.I.A.), recurentul a solicitat să fie scăzută din despăgubirea cuvenită pentru diferența de teren care nu poate fi restituirea în natură. Intimatul Prefectul Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimatul-reclamant că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, având în vedere că mediul înconjurător este amenințat de procesul de industrializare și de dezvoltare urbană, existând riscul de distrugere a unor zone verzi prin transformarea acestora în suprafețe ocupate de construcții.

Din actele care au stat la baza emiterii dispozițiilor atacate rezultă că terenul restituit în natură are destinația de spațiu verde, având rolul de a reduce densitatea dintre construcțiile edificate, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în teza a II-a a punctului 3 din art. 10 al Legii nr. 10/2001, situație în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent. A arătat, de asemenea, intimatul-reclamant că în conformitate cu art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localității urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Acesta a susținut că față de motivele de recurs, care privesc doar situația juridică a terenului restituit în natură, nu și întinderea dreptului, decizia recurată este temeinică și legală. Astfel, în opinia intimatului-reclamant, instanța de apel a respectat decizia de casare, în sensul că a dispus efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topografie, având ca obiective: individualizarea terenului în litigiu ce a făcut obiectul notificării și verificarea, din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a normelor metodologice de aplicare, a împrejurării dacă terenul este liber ori este afectat de utilități publice, rețele edilitare, servituți, deținătorul actual, etc. Raportul de expertiză topografică efectuat de expertul tehnic Ș.I.

a identificat terenul din str. S., sector 6, în suprafață totală de 483 mp (conform măsurătorilor) care este ocupat de o parcare betonată neamenajată, un loc de joacă amenajat de Primăria Sectorului 6 București și de elemente de sistematizare, respectiv de alei și trotuare. Cu privire la terenul solicitat de pârâți în natură, situat pe str. M., sector 6, s-a arătat că are o suprafață de 302 mp și că a fost translatat spre sud, cu aproximativ un metru peste amplasamentul fostului imobil din str. S., sector 6; potrivit măsurătorilor digitale, suprafața suprapusă peste fostul imobil din str. S., este de 20 mp, rezultând astfel că fostul imobil din str. S., delimitat de elementele de sistematizare - trotuare și locul de joacă pentru copii - este de 282 mp, suprafață care este betonată și folosită ca parcare improvizată.

Pe acest amplasament se află un cămin de apometru apă rece la care este racordată o conductă subterană de apă rece cu diametrul de 10 cm, poziționată conform schiței din Anexa 3 la expertiză, de asemenea, potrivit planului de rețele edilitare (Anexa 4), pe acest amplasament există o conducă subterană cu diametrul de 20 cm, poziționată conform schiței din Anexa 3. Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, raportate la art. 10 alin. (2) și alin. (4) din legea specială, pentru terenurile afectate "parcărilor amenajate și altele asemenea", unor "amenajări subterane conducte de alimentare cu apă", electricitate etc. de mare calibru (ca în speță), căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc., "amenajări de spații verzi" din jurul clădirilor și altele asemenea, măsurile reparatorii urmează a se dispune doar în echivalent, și nu în natură.

A concluzionat intimatul-reclamant că potrivit Curții Constituționale, dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, prin care se interzice schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, precum și reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul lor juridic, sunt constituționale din perspectiva ocrotirii și garantării dreptului de proprietate și a restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, atât timp cât măsura dispusă de textul de lege criticat nu atinge dreptul în însăși substanța sa, ci instituie doar o limitare obiectivă și rezonabilă, în acord cu principiile fundamentale.

Prin urmare, cum din actele care au stat la baza emiterii dispozițiilor atacate rezultă că terenul restituit în natură are destinația de spațiu verde, având rolul de a reduce densitatea dintre construcțiile edificate, în cauză sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în teza a II-a a punctului 3 din art. 10 al Legii nr. 10/2001, situație în care restituirea în natură nu este posibilă. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, și a prevederilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispozițiilor a căror anulare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată: "(1) În situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

(2) În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (3) Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. (4) Se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate.

(5) Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. (6) În cazul imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost distruse ca urmare a unor calamități naturale, persoana îndreptățită beneficiază de restituirea în natură pentru terenul liber. Dacă terenul nu este liber, măsurile reparatorii pentru acesta se stabilesc în echivalent. (7) Dispozițiile alin. (6) se aplică în mod corespunzător și imobilelor rechiziționate în baza Legii nr. 139/1940 și ale căror construcții edificate pe acestea au fost distruse în timpul războiului, dacă proprietarii nu au primit despăgubiri.

(8) Valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului. (9) Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

(10) În situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (11) Este interzisă înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Interdicția subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent motivată pe afectarea acestuia." Potrivit dispozițiilor art. 10.3.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007: "În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.

Interdicția instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea acestuia unei amenajări de utilitate publică." Prin Decizia civilă nr. 6553 din 29 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual, s-a statuat asupra necesității administrării probei cu expertiză judiciară, pentru stabilirea destinației imobilului în raport de toate criteriile prevăzute de art. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel a administrat această probă și a concluzionat că pe terenul care a fost restituit în natură prin Dispoziția nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 se găsesc elemente de sistematizare, respectiv: o suprafață betonată, care servește ca parcare, are delimitate zone neacoperite de beton în care sunt plantați copaci, astfel că este afectat "bunei funcționări a clădirilor și a utilităților, vitale pentru comunitatea zonei, alături având amenajate un loc de joacă pentru copii și două alei de acces". În plus, terenul este traversat de două conducte de apă rece de mare calibru (având diametrul de 10, respectiv 20 cm), fiind afectat unor servituți legale privind rețeaua de canalizare, existând și un apometru.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că restituirea în natură a terenului în litigiu nu era posibilă atât din pricina afectațiunii, cât și din cauza conductelor de mare calibru care îl traversează în subteran. În conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., "Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite". În cauză, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate cu referire la incidența dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și respectiv a art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ întrucât, cu prilejul rejudecării, nu au fost lămurite aspecte de fapt esențiale pentru soluționarea cauzei.

Astfel, cu referire la platforma betonată care servește drept parcare, Înalta Curte reține că aceasta se circumscrie noțiunii de lucrare de construire care necesită autorizare. În condițiile reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să stabilească dacă această suprafață betonată, care servește ca parcare a fost amenajată în condițiile legii, pentru că numai într-o asemenea ipoteză terenul având o asemenea destinație este exceptat de la restituirea în natură. De asemenea, se constată că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 includ în noțiunea de amenajări de utilitate publică spațiile verzi din jurul blocurilor de locuit. Instanța de apel a reținut și existența unor copaci pe terenul în litigiu, atunci când a concluzionat că acesta este afectat "bunei funcționări a clădirilor și a utilităților". Cu toate acestea nu a arătat în concret dacă în speță este vorba despre un spațiu verde amenajat în condițiile legii.

Sub un alt aspect se reține că instanța de apel a apreciat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă și pentru un alt impediment. Astfel, s-a arătat că existența a două conducte care traversează terenul, una de apă rece și una de canalizare, de 10, respectiv 20 de cm, face ca terenul să fie afectat unor servituți legale privind rețeaua de canalizare. Înalta Curte reține că potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, existența unor amenajări subterane constând în conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, poate împiedica restituirea în natură a terenului, însă numai dacă sunt afectate accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Prin urmare, nu este suficient să se constate că terenul este traversat de una sau mai multe conducte, ci trebuie să se analizeze în concret în ce mod utilizarea normală a amenajării subterane ar fi afectată de măsura restituirii în natură. În consecință, reținând că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt de o manieră care să permită efectuarea controlului de legalitate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, urmând să trimită cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probatoriului cu înscrisuri și expertiză tehnică judiciară, pentru a se stabili dacă suprafața betonată utilizată ca parcare este una amenajată, dacă copacii existenți pe terenul în litigiu constituie, în sensul dispozițiilor evocate, un spațiu verde amenajat, respectiv dacă cele două conducte care traversează terenul sunt de mare calibru.

De asemenea, urmează a se stabili în ce măsură utilizarea normală a amenajării subterane este afectată de măsura restituirii în natură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul O.A. împotriva Deciziei nr. 223A din 26 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AZ