ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 214/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. 54867/3/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.E.G. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea B. din România, pentru ca, pe baza probelor ce se vor administra, să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul format din teren în suprafață de 9860 mp din str. R., sector 6, București, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii sale reclamanta arata că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iunie 1938 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorul său, T.D., a cumpărat de la numita E.V.S.

un teren în suprafață de 2 pogoane și 1260 mp situate în comuna suburbană M. La data de 23 mai 1945, moștenitorii lui T.D. și anume: reclamanta E.G.S., V.D. și E.F.D. au partajat în mod voluntar bunurile rămase de pe urma tatălui acestora, la punctul 2 menționându-se și o grădină în suprafață de cca 2 ha situată în București, Orașul M., str. B.B., acest imobil fiindu-i atribuit reclamantei. Prin decretul de expropriere din 12 martie 1962 a fost trecută în proprietatea Statului prin expropriere suprafața de 12923 mp situată în București, str. R, aflată în proprietatea moștenitorilor lui T.D., în realitate această suprafață aparținându-i reclamantei în totalitate în baza actului de partaj voluntar încheiat în anul 1945. Rezultă că terenul expropriat prin decret a fost mai mic ca întindere față de suprafața totală efectiv preluată de stat, respectiv suprafața de 16260 mp identificați prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de domnul expert C.V.T.

În ceea ce privește titlul pârâtei, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 aprilie 2001 încheiat cu vânzătoarea SC F. SA, care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 8 septembrie 1994 emis de Ministerul Industriilor, în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru aplicarea Legii nr. 15/1990, Statul, la rândul său, dobândindu-l în temeiul decretului de expropriere nr. 175/1962.

Pentru întreaga suprafață de 16260 mp reclamanta a depus notificările înregistrate din 21 iunie 2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc S.D., soluționate prin emiterea dispozițiilor din 19 iunie 2006. Prin dispoziția nr. X1 din 19 iunie 2006 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a terenului în suprafață de 6386 mp, iar prin dispoziția nr. X2 din 19 iunie 2006 s-a decis acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 9860 mp (suprafață ce formează obiectul prezentului dosar). Fără niciun motiv, Primăria Municipiului București, prin Primarul General, decide prin dispoziția nr. X3 din 25 martie 2008 revocarea dispoziției nr. X1 din 19 iunie 2006, iar prin dispoziția nr. X4 din 25 martie 2008 decide: „Art.

1 al dispoziției nr. X2 din 19 iunie 2006 se modifică și va avea următorul cuprins: Se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, str. R., sector 6, compus din construcție demolată și teren în suprafață de 16.246 mp.” Împotriva dispoziției nr. X2 din 19 iunie 2006, reclamanta a formulat contestație la Tribunalul București (Dosarul nr. 27786/3/2006), soluționată prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 în sensul admiterii acțiunii, anulării dispoziției nr. X2 din 19 iunie 2006 și obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a suprafeței de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6. Această sentință a devenit definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul apelantei intimate Primăria Municipiului București și irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a menținut sentința de fond ca fiind legală și temeinică.

Împotriva celor două dispoziții nr. X3 și nr. X4 din 25 martie 2008, reclamanta a arătat că a formulat contestație la Tribunalul București (Dosarul nr. 28951/3/2008), ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 în sensul admiterii cererii și anulării dispozițiilor nr. X3 din 25 martie 2008 și X4 din 25 martie 2008 emise de Primarul General al Municipiului București. Această sentință a devenit definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul apelantei intimate Primăria Municipiului București și irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a menținut sentința de fond ca fiind legală și temeinică.

În aceste condiții reclamanta a susținut că, dreptul său de proprietate este preferabil titlului pârâtei, fiind mai bine caracterizat în raport de considerentele preluării abuzive de către stat, motiv pentru care solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 41 din Constituția României din 1991, art. 1 alin. (4)-alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin întâmpinare pârâta a ridicat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București. O dată cu întâmpinarea pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a SC F. SA, SC I.C.

SA, SC S. SA și SC T. SA, prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite acțiunea formulată de reclamantă, să fie obligate chematele în garanție la sumele corespunzătoare valorilor de piață a imobilelor pe care pârâta le-a cumpărat de la chematele în garanție. La termenul din 25 mai 2011 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și proba cu expertiză topografică și a respins ca nefiind utile soluționării cauzei proba cu interogatoriul reclamantei și proba testimonială.

Prin sentința civilă nr. 1239 din 20 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 54867/3/2010 a fost admite acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta fiind obligată pârâta să lase în deplina proprietate și liniștita posesie a reclamantei imobilul în suprafață de 7286,53 mp situat în str. R., sector 6, București și a fost obligată pârâta la 2.480 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că atât reclamanta cât și pârâta au titluri de proprietate pentru terenul din litigiu. Acțiunea în revendicare imobiliară reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană solicită recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată prin restituirea în natură a acestui bun.

Această acțiune presupune compararea titlurilor deținute de părți, urmând a se acorda preferabilitate titlului de proprietate mai bine caracterizat. Din acest punct de vedere tribunalul a constat că titlul de proprietate al reclamantei în prezenta cauză este reprezentat de dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului București prin Primar General prin care s-a luat act de sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 27786/3/2006, definitivă și irevocabilă, prin care Primăria Municipiului București a fost obligată să emită dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 9.860 mp situat în str. R., sector 6, motiv pentru care s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei, a suprafeței de teren anterior menționate.

Această dispoziție are caracter retroactiv în ceea ce privește preluarea imobilului de către stat. Acest titlu de proprietate a fost obținut de reclamantă în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin emiterea dispoziției anterior menționate de restituire în natură a imobilului revendicat în cauză, fără însă ca reclamanta să beneficieze și de posesia imobilului din litigiu. Pe de altă parte, pârâta a dobândit, începând cu anul 2001, dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu prin cumpărare de la SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA și SC T. SA, acestor societăți fiindu-le constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 834/1991; în acest caz, tribunalul a constat că autoarele pârâtei au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu în baza legii, care constituie un mod de dobândire a proprietății în conformitate cu art. 645 C. civ. Aceasta înseamnă că certificatele de proprietate emise în favoarea societăților SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA și SC T. SA au un efect constitutiv cu privire la imobilul din litigiu, spre deosebire de efectul declarativ, cu caracter retroactiv, al dispoziției Primarului General nr. X5 din 10 ianuarie 2011 prin care reclamantei i s-a restituit în natură suprafața de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6. Rezultă, din cele mai sus expuse, că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil titlului de proprietate exhibat de către pârâtă.

Din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză tribunalul a constat că întregul imobil situat în str. R., sector 6, este în suprafață totală de 13799,54 mp din care reclamanta deține, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare imobiliare îndreptate împotriva aceleiași pârâte (acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. 38802/3/2006 soluționat prin sentința civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 de către Judecătoria sectorului 6 București, sentință rămasă definitivă și irevocabilă), o suprafață de 6513,01 mp ce a și fost intabulată. Aceasta înseamnă că, în prezent, pârâta mai deține din terenul proprietatea reclamantei o suprafață de 7286,53 mp, aspect ce rezultă, de altfel, și din anexa 2 a raportului de expertiză topografică.

În aceste condiții tribunalul a apreciat că soluția care se impune este aceea a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară și a obligării pârâtei să lase în deplina proprietate și liniștita posesie a reclamantei imobilul în suprafață de 7286,53 mp situat în str. R., sector 6, București. În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta, care a căzut în pretenții, la suma de 2.480 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din data de 25 mai 2011 și din data de 30 mai 2011, în termenul legal a formulat apel motivat apelanta pârâtă Universitatea Biblică din România, criticând-o ca netemeinică și nelegală și solicitând admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare.

Apelanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 12681.72 mp precum și a construcțiilor edificate pe acesta prin acte autentice, necontestate și neanulate. Cel mai important contract de vânzare-cumpărare este cel încheiat cu SC F. SA la data de 25 aprilie 2001. De reținut este faptul că la acea dată, vânzătoarea era o persoana juridica de drept privat, la care statul nu mai avea participații încă din anul 1995. Mai mult de atât, la data încheierii tuturor contractelor de vânzare cumpărare este evidentă buna sa credință, prin prisma faptului că am respectat în tot prevederile legale aplicabile, depunând toate diligentele posibile. Prin sentința civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București în Dosarul cu nr. 38802/3/2006, din proprietatea situată la adresa București, str. R., sector 6, aparținând Universității B. din România a fost atribuită reclamantei S.E.G.

suprafața de 6386 mp. Prin urmare, la data prezentei, la adresa București, str. R., sector 6. apelanta deține în proprietate o suprafață de teren de 6295.72 mp, afectată de construcții, utilități și drumuri ce îi aparțin. În continuarea criticilor formulate apelanta pârâtă a prezentat istoricul dobândirii dreptului de proprietate în litigiu. Apelanta a criticat sentința în principal sub următoarele aspecte: Primul motiv de apel, invocat și ca motiv de casare și trimitere spre rejudecare, constă în respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cauzei cu nr. 4028/3/2012, aflata pe rolul Tribunalului București, cu termen în data de 5 octombrie 2012. Prin respingerea cererii, instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., soluționând cauza în temeiul unui act atacat de apelantă pentru cauza de nulitate absolută. În fapt, apelanta arată că a luat cunoștința de existenta dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primarul General al Municipiului București cu ocazia depunerii acesteia la Dosarul cu nr. 54867/3/2010. Deși arată că a depus la dosarul cauzei dovada existenței pe rolul instanțelor de judecată a acestei cereri, ce are ca obiect anularea unei dispoziții prin care i se conferă petentului un drept de care atârna dezlegarea acestei pricini, instanța a refuzat să suspende cauza până la soluționarea respectivei cauze, ba mai mult de atât, în ciuda faptului că apelanta a solicitat să nu se țină seama de respectivul înscris se poate observa cu ușurință că instanța de fond s-a pronunțat exclusiv în temeiul respectivului document, încălcând astfel drepturile sale procesuale și nu numai.

O astfel de soluție, în condițiile în care din înscrisurile depuse instanța putea observa cu ușurință că dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 are ca obiect restituirea în natură a unui teren ce se află în proprietate privată, nu poate fi decât un motiv pentru casarea și trimiterea spre rejudecare a prezentei cauze. Cel de-al doilea motiv de apel, constă în ignorarea de către instanța de fond a apărărilor apelantei referitoare la fața de inaplicabilitatea art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în prezenta speță. Apelanta a arătat că deși a invocat acest aspect atât pe cale de excepție cât și ca apărare de fond, instanța nu s-a pronunțat pe această cerere, ignorând-o cu desăvârșire.

Este lesne de observat din înscrisurile depuse că reclamanta nu poate justifica nici o încălcare a convenției, în cursul anului 2006 Primăria Municipiului București emițând deciziile nr. X1 (restituire în natură suprafața de 6386 mp aflată la adresa București, str. R., sector 6, suprafață neafectată de construcții) și nr. X2 (acordare de despăgubiri pentru suprafața afectată de construcții și utilități). Pentru a invoca art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale este necesar ca reclamanta să dovedească întârzierea efectivă, cauzată de lipsa de răspuns al autorităților administrative la cererile de restituire, însă nu este cazul său, deoarece este evident că masurile au fost stabilite încă din anul 2006. Faptul că petenta nu este mulțumită de conținutul acelor decizii nu înseamnă că suntem în prezența unei încălcări de natură a aduce atingere dreptului lor de acces la o instanță.

Deși petenta invoca art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , text de lege ce prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale precum și la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, omite un aspect deosebit de important și anume faptul că acest articol de lege poate fi invocat numai în eventualitatea în care este evident că nu mai are posibilitatea să i se restituie bunurile sau să primească despăgubiri. Cum în cursul anului 2005 primăria a emis o decizie de acordare despăgubiri, este evident că prin contestarea acesteia, petenta însuși s-a pus în situația de nu mai putea invoca art. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , mai ales că la data prezentei A.N.R.P.

a achitat deja despăgubirile aferente anului 2005. Din practica recentă a C.E.D.O. reiese fără tăgadă că aceasta impune ca prioritară aplicarea procedurii speciale, restituirea fiind consecința respectării procedurilor, achitarea de despăgubiri nu reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate ci doar o formă de restituire prevăzuta de legislația în vigoare (Legea nr. 10/2001) pentru anumite cazuri distincte, în care se încadrează și cauza apelantei. Nu în ultimul rând, C.E.D.O. arată că aprecierea asupra criteriilor ce stau la baza diferitelor modalități de restituire ține exclusiv de teoria și practica internă a fiecărui stat în parte, enunțând însă în același timp că unul dintre cele mai importante principii în momentul de față este cel al preeminenței dreptului prin respectarea elementului sau principal și anume securitatea raporturilor juridice.

Instanța de fond nu a cercetat aplicabilitatea recomandărilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 și respectarea principiului securității juridice Prin decizia nr. 33/2008, instanța suprema a statuat că „Dacă lucrul (...) a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri (...).” Această interpretare este în deplină concordanță cu prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , urmând un principiu extrem de simplu: cel al securității juridice. Este imperios necesar ca drepturile actuale legal dobândite să fie protejate în dauna drepturilor vechi, mai ales când pentru acestea a fost instituit un mijloc legislativ de despăgubire.

Practic, instanța de fond nu face altceva decât să acopere neîndeplinirea în termen de către reclamantă a unei proceduri la care o obligă legea specială și anume atacarea titlului apelantei sau efectuarea unei notificări către adevăratul deținător al terenului a cărui restituire a solicitat-o în temeiul Legii nr. 10/2001. A confirma absența unei astfel de proceduri, la mai bine de 10 ani de la data dobândirii de către apelantă a dreptului de proprietate și la mai bine de 15 ani de când acest drept se află în circuitul civil privat, nu poate reprezenta decât o încălcare flagranta a unui drept de proprietate actual, legal dobândit și conservat. Instanța de fond nu a cercetat aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce arată că nu pot face obiectul restituirii în natură terenurile pe care s-au edificat construcții noi.

Atât Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 cât și practica recentă a C.E.D.O. arată că „în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale .” Astfel, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Practic, nesocotirea acestui principiu, în condițiile în care instanța de fond nu a constatat existența unei încălcări a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă atât o încălcare a drepturilor apelantei de proprietate cât și o îngrădire nejustificată a drepturilor sale procesuale, fiind ignorată în totalitate protecția dreptului nostru de proprietate, legal dobândit. Având în vedere că la data prezentei Fondul Proprietatea este funcțional, acțiunile acestuia făcând atât obiectul tranzacțiilor pe piața reglementată cât și obiectul răscumpărării chiar de către fond. În consecință, nu se mai poate spune despre despăgubirile stabilite în baza Legii nr. 10/2001 că ar fi iluzorii.

Instanța de fond nu a cercetat nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în formă aplicabilă la acea dată), articolul invocat de apelantă ce prevedea un termen de un an în care revendicatorul putea cere anularea actelor juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, indiferent dacă motivul de nulitate avea caracter absolut sau relativ. Nerespectarea respectivei prevederi decade revendicatorul, în deplina concordanță cu principiul specialia generalibus derogant, din dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul înstrăinării. Scopul și sensul în care trebuie interpretată această indisponibilizare reiese deosebit de clar din precizările oferite de art. 21.1.

lit. e) din Normele de pune în aplicare care statuează că „societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativa privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități investite cu soluționarea notificărilor”, text de lege ce atrage fără dubiu concluzia că bunurile aflate în proprietate privată nu pot fi restituite în natură decât dacă actul de înstrăinare a fost anulat.

Este evidentă buna credință de care apelanta a dat dovada cu ocazia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentului litigiu cât și asupra construcțiilor edificate pe acesta, astfel, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 2001, terenul se afla în proprietatea unei societăți comerciale de drept privat, deținută în proprietate privată încă din anul 2005. Buna credință rezidă din toate aspectele ce pot fi cercetate în vederea soluționării cauzei: - Legea nr. 10/2001 nu indisponibiliza terenul sau construcțiile; - actul de dobândire a fost încheiat în formă autentică și nu a fost viciat sub nici un aspect; - actul de dobândire a fost public și s-au respectat toate formalitățile prevăzute de lege cu privire la publicitatea imobiliară; - nu există nici o notificare privitoare la vreo pretenție, de orice natură, asupra terenului sau construcțiilor de la adresa București, str. R., sector 6, către autorități (Primărie, A.P.A.P.S., F.P.P.

sau F.P.S.) sau către SC F. SA; Instanța a acordat reclamantei o suprafață mai mare decât cea deținută de apelantă. Astfel, deși din actele apelantei de proprietate dar și din expertiza tehnică de specialitate, rezulta că suprafața deținută de apelantă la adresa București, sector 6, Str. R., a fost de 12681.72 mp, din care reclamanta a intrat în posesia și proprietatea unei suprafețe de 6386 mp, instanța de fond a admis cererea acesteia pentru suprafața de 7286,53 mp, apărând astfel o diferența de 990.81 mp. Deși expertul a constatat că din suprafața de 12681,72 mp, o suprafață este deținuta de A.D.P. sector 6, iar apelanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, arătând că nu poate deține o suprafață mai mare decât cea din actele de proprietate, instanța de fond a considerat că se impune să o oblige la lăsarea în proprietatea și posesia reclamantei a unei suprafețe pe care nu o deține în totalitate.

În concluzie, î n cazul în care instanța ar admite că se impune compararea celor două titluri, cu excluderea dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011 și cu aplicarea Legii nr. 10/2001, este lesne de observat că titlul apelante, în opinia acesteia, este mai bine caracterizat, ținându-se cont de următoarele prezumții: - imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui decret de expropriere pentru cauza de utilitate publică, cu respectarea legislației în vigoare la data emiterii lui, decret ce nu a fost abrogat, anulat sau declarat caduc ori abuziv; - titlul apelantei este încheiat cu respectarea cerințelor de formă și fond, fiind un act autentic perfect legal, necontestat și neanulat; - reclamanta nu a depus minima diligentă cerută de lege și de manifestarea bunei credințe, nesolicitând anularea titlului nostru de proprietate; - Legea nr. 10/2001 precum și jurisprudența acordă preferință titlului apelantei, considerându-l mai bine caracterizat prin prisma respectării principiilor de drept contemporane și a respectării dreptului de proprietate; - normele de drept european acordă preferință în primul rând procedurii legii speciale și în al doilea rând conservării actelor contemporane încheiate cu respectarea legii; - terenurile ce fac obiectul cererii fac parte din categoria celor ce nu intră sub incidența obligației de restituire în natură,

revendicatorul având dreptul de a primi doar despăgubiri bănești; - nu se poate ține cont de un titlu lovit de nulitate absolută și care se află la data pronunțării în stadiu de drept litigios. Apelanta a arătat că a atacat atât sentința de fond cât și încheierile privitoare la: - respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei înregistrată sub nr. 4028/3/2012 la Judecătoria sectorului 6 București și declinată spre competentă soluționare Tribunalului București, pronunțată prin încheierea din data de 25 mai 2011; - măsura disjungerii cererii de chemare în garanție a SC F. SA, SC I.C.

SA, SC S. SA, SC T. SA, pronunțată prin încheierea din data de 30 mai 2011. Prin decizia civilă nr. 180/A din 7 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietate intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Universitatea B. din România împotriva sentinței civile nr. 1239 din 20 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut în esență următoarele: Prin dispoziția nr. X1 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea în natură către intimata reclamantă a terenului în suprafață de 6386 mp situat în București, str. R., sector 6, însă prin dispoziția nr. X3 din 25 martie 2008 s-a dispus revocarea acestei dispoziții.

Prin dispoziția nr. X2 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București s-a decis acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 9860 mp situat în București, str. R., sector 6 cu a cărei revendicare a fost investită prima instanță prin cererea introductivă de instanță, însă prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București s-a admis contestația formulată de către intimata reclamantă împotriva dispoziției nr. X2 din 19 iunie 2006, dispunîndu-se anularea acesteia și obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a suprafeței de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6. Această sentință definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost pusă în executare de către Primarul General al Municipiului București prin dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011, prin care s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea intimatei reclamante a suprafeței de teren de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6,

iar prin sentința civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București secția a V-a pronunțată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestației formulate de către apelanta din prezenta cauză împotriva dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011. Prin dispoziția nr. X4 din 25 martie 2008 a Primarului General al Municipiului București s-a decis acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, str. R., sector 6, compus din construcție demolată și teren în suprafață de 16.246 mp însă prin sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. 28951/3/2008, contestația formulată de către intimata reclamantă împotriva celor două dispoziții nr. X3 și nr. X4 din 25 martie 2008 emise de Primarul General al Municipiului București a fost admisă, dispunîndu-se anularea dispozițiilor, sentință definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, prin sentința civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunțată de către Judecătoria sectorului 6 București, sentință rămasă definitivă și irevocabilă, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare imobiliare îndreptate de intimata reclamantă împotriva aceleiași apelante pârâte în Dosarul nr. 38802/3/2006, s-a dispus obligarea apelantei din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și liniștită posesie o suprafață de 6386 mp din situat în București, str. R., sector 6. Curtea a apreciat ca fiind nefondată prima critică formulată de către apelantă, potrivit căreia prima instanță ar fi respins în mod nelegal prin încheierea de ședință din 25 mai 2011 cererea apelantei de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cauzei cu nr. 4028/3/2012 aflată pe rolul Tribunalului București, câtă vreme dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., instituie un caz de suspendare legală facultativă, lăsată la latitudinea instanței.

Pe de altă parte, în condițiile în care prin dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului București prin care se dispusese restituirea în natură în proprietatea intimatei reclamante a suprafeței de teren de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6, teren al cărei revendicare făcea obiectul prezentei cereri introductive de instanță, se punea practic în executare sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 definitivă și irevocabilă a Tribunalului București prin care s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a suprafeței de 9860 mp în discuție iar aceasta nu reprezenta rezultatul analizei și aprecierii autorității administrative în privința temeiniciei cererii de restituire în natură a imobilului, și avîndu-se în vedere împrejurarea că ulterior pronunțării sentinței apelate, prin sentința civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București secția a V-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestației formulate de către apelanta din prezenta cauză împotriva dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011, Curtea a considerat că nu se poate reține că prin măsura atacată prima instanță ar fi încălcat formele legale prescrise de dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. și nici că s-ar fi produs apelantei vreo vătămare a drepturilor sale procesuale, după cum fără temei susține apelanta. A respins ca nefondată și critica potrivit căreia prima instanță ar fi încălcat drepturile procesuale ale apelantei prin aceea că deși aceasta a solicitat să nu se țină seama de dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului București instanța s-a pronunțat exclusiv în temeiul respectivului document, deoarece prima instanță era oricum obligată să aibe în vedere împrejurarea că prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 definitivă și irevocabilă a Tribunalului București s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a suprafeței de 9860 mp.

Curtea a reținut și faptul că, pe de-o parte la data la care Tribunalul a reținut cauza în pronunțare, respectiv la data de 30 mai 2011, dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului București fusese legal comunicată apelantei care la data de 29 aprilie 2011 formulase deja contestație împotriva acesteia, iar pe de altă parte faptul că dispoziția menționată reprezintă un act decizional al unității administrativ teritoriale legal investită potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 a dispune cu privire la notificarea formulată cu privire la imobilul în litigiu de către intimata reclamantă în calitate de persoană îndreptățită însă în executarea unei hotărîri judecătorești irevocabile; dat fiind faptul că prin sentința civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București secția a V-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestației formulate de către apelantă din împotriva dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011 constatându-se, astfel cum se reține în considerentele sentinței că aceasta a constituit un act de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile și executorii, nu se poate reține că prin măsura atacată prima instanță ar fi încălcat formele legale prescrise și nici că s-ar fi produs apelantei vreo vătămare a drepturilor sale procesuale.

De asemenea, a respins ca nefondate susținerile apelantei referitoare la abuzul de drept săvârșit de prima instanță deoarece în situația în care prin exercitarea căilor de atac împotriva sentinței civile nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată această hotărâre va fi modificată, apelanta are la îndemână în conformitate cu prevederile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., calea revizuirii împotriva hotărârilor judecătorești de față. Totodată Curtea apreciază ca nefondate susținerile apelantei potrivit cărora prima instanță ar fi amânat în mod nejustificat a se pronunța asupra cererii formulate de către apelantă de introducere în cauză a chemaților în garanție, cerere formulată de către apelantă în calitate de pârâtă la primul termen de judecată, deoarece această cerere a fost legal disjunsă în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (2) C. proc.

civ. ce prevăd posibilitatea legală a disjungerii cererii de chemare în garanție când soluționarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, ipoteză regăsită și în speță, și cu atât mai mult apelanta nu a fost în măsură a invoca vreo vătămare a intereselor sale procesuale ca urmare a dispunerii acestei măsuri procesuale de către prima instanță.

A apreciat ca nefondate și criticile formulate de către apelantă prin motivul al doilea de apel, cum, că instanța de fond ar fi ignorat apărările apelantei referitoare la fața de inaplicabilitatea art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în prezenta speță, deoarece Curtea reține că Tribunalul a fost investit cu acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care intimata reclamantă uzase deja de procedura administrativă prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia acesteia i s-a recunoscut validitatea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, însă în cadrul acestei proceduri nu a putut obține redobândirea posesiei bunului.

Totodată, acțiunea formulată de către intimata reclamantă nu a fost fondată pe dispozițiile art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar prima instanță nu și-a întemeiat soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii și cea referitoare la fondul litigiului, prin care a acordat preferabilitate titlului intimatei reclamante în raport de cel al apelantei pârâte, pe dispozițiile art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ci în cauză acțiunea în revendicare a fost admisă ca efect al comparării titlurilor părților în conformitate cu regulile stabilite de doctrină și jurisprudență în aplicarea legii naționale, și considerării ca preferabil a titlului intimatei reclamante al cărei drept de proprietate a fost recunoscut între altele, prin mai multe hotărâri judecătorești irevocabile ce au dispus, prin dispozitiv restituirea imobilului.

A respins și criticile formulate de către apelantă prin motivul al treilea de apel, cum, că instanța de fond ar fi omis a cerceta aplicabilitatea recomandărilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 și respectarea principiului securității juridice deoarece Curtea a apreciat că în cauză sunt inaplicabile dezlegările date de decizia menționată pentru că în speță intimatul reclamant prin acțiunea formulată nu tinde la obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilul trecut fără titlu în proprietatea statului ci acțiunea acestuia are ca finalitate exercitarea dreptului de proprietate deja recunoscut cu efect reparator, în mod legitim, așa cum s-a stabilit deja prin două hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cadrul prezentei acțiuni în revendicare cu care Tribunalul a fost investit întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, și, în condițiile în care intimata reclamantă uzase deja de procedura administrativă prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia acesteia i s-a recunoscut validitatea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, instanța avea a compara titlurile celor două părți, nepunându-se problema inexistenței titlului de proprietate al apelantei, astfel că nu are relevanță faptul că titlul apelantei nu a fost anulat ca urmare a exercitării de către intimata reclamantă a acțiunii în anulare prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat ca nefondată și cea de-a patra critică formulată de către apelantă deoarece nici dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, și nici interpretările date de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 nu au aplicabilitate în prezenta cauză deoarece acțiunea introductivă de instanță cu care intimata a investit Tribunalul nu are ca finalitate, după cum s-a reținut și mai sus obținerea măsurilor reparatorii, respectiv confirmarea sau stabilirea dreptului de proprietate al intimatei reclamante asupra terenului în litigiu, drept ce a fost recunoscut în favoarea intimatei reclamante deja prin două hotărîri judecătorești irevocabile, respectiv prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

A respins ca nefondat și cel de-al cincilea motiv de apel, referitor la pretinsa omisiune a primei instanțe de a cerceta dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în formă aplicabilă la acea dată și buna credință a apelantei deoarece Tribunalul a realizat, corespunzător acțiunii cu care a fost investit, compararea titlurilor părților în raport de criteriile generale de preferabilitate iar nu cu criteriile speciale decurgând și din Legea nr. 10/2001, cum susține apelanta; prin urmare aflându-ne în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu au relevanță în cauză prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, după cum fără temei susține apelanta, deoarece chestiunea bunei credințe a cumpărătorului nu are relevanță în cazul acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., în cadrul căreia se compară titlurile de proprietate ale părților dându-se cîștig de cauză celui ce este mai bine caracterizat.

Curtea a reținut că prima instanță nu a fost investită să evalueze nevalabilitatea titlului de proprietate al apelantei și nici nu a făcut o asemenea analiză, astfel că nu se poate reține nerespectarea acestei norme; în acest context nu are relevanță nici funcționalitatea Fondului Proprietatea invocată de către apelantă. Curtea a apreciat ca nefondată și cea de-a șasea critică formulată prin motivele de apel, potrivit căreia prima instanță ar fi acordat intimatei reclamante, o suprafață mai mare decât cea deținută de apelantă. Astfel, potrivit actelor de vânzare cumpărare în baza cărora apelanta a dobândit terenul în litigiu (respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 25 aprilie 2001 de Biroul Notarial Public M.I.

încheiat cu societatea SC F. SA apelanta a dobândit 10.669,16 mp din terenul în litigiu, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iunie 2005 de Biroul Notarial Public M.I. încheiat cu societatea SC I.C. SA apelanta a dobândit 424.65 mp din terenul în litigiu, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2002 de Biroul Notarial Public M.I.

încheiat cu societatea SC T. SA apelanta a dobândit 1195.83 mp din terenul în litigiu, iar prin sentința civila nr. 6546 din 17 octombrie 2005 a Judecătoriei sectorul 6 s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între părți cu privire la terenul în suprafață de 392.08 mp), aceasta avea în proprietate 12681,72 mp situați în str. R., sector 6. În conformitate cu raportul de expertiză topografică întocmit în cauză și din răspunsul la obiecțiunile încuviințate de prima instanță în favoarea apelantei, rezultă că apelanta care deține în baza titlurilor de proprietate menționate mai sus 12681,72 mp, a împrejmuit și ocupă și o suprafață de teren ce aparține A.D.P. sector 6 pe latura de nord-est a proprietății sale de 990,81 mp, astfel că întregul imobil situat în str. R., sector 6, aflat în posesia apelantei este în suprafață totală de 13799,54 mp, în această suprafață fiind inclusă și diferența de 990,81 mp față de cea justificată prin actele de proprietate.

Curtea a mai reținut și faptul că intimata deține în proprietate 16.245 mp din terenul în litigiu, din care potrivit dispoziției nr. X1 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București 6386 mp situat în București, iar potrivit sentinței civile definitive și irevocabile nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București 9860 mp situați în București, str. R., sector 6, iar potrivit sentinței civile definitive și irevocabile nr. 8325 din 19 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 6 București, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare imobiliare îndreptate de intimata reclamantă împotriva aceleiași apelante pârâte în Dosarul nr. 38802/3/2006, s-a dispus obligarea apelantei din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și liniștită posesie o suprafață de 6386 mp din situat în București; prin urmare în mod temeinic a dispus prima instanță restituirea de către apelanta nu doar a diferenței de teren de 6295,72 de mp care ar reprezenta diferența dintre terenul apelantei așa cum acesta este justificat cu actele de proprietate mai sus menționate și suprafața deja restituită către intimată ci cea mai mare, deoarece era aflată în posesia apelantei de 7286,53 mp și aparținea intimatei, incluzând și diferența de 990,81 mp aflată în posesia apelantei și aparținând A.D.P.

sector 6. Totodată, în condițiile în care intimata deține în proprietate 16.245 mp din terenul în litigiu, iar 6386 mp au fost deja restituiți, intimata avea posibilitatea a obține pe calea acțiunii în revendicare 9860 mp, însă prima instanță a constatat decăzută intimata din dreptul de a-și completa cererea cu privire la diferența de până la 9860 mp din str. L. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs pârâta Universitatea B. din România invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, întrucât raportul de expertiză tehnică judiciară, realizat în cauză, în prima etapă procesuală nu a lămurit pe deplin circumstanțele cauzei.

Că, la o simplă lectură a acestui raport, se observă că expertul a realizat o identificare superficială a terenurilor, fără a arăta și probele pe care și-a întemeiat constatările. De asemenea, nu a identificat terenurile prin raportare la cele din vecinătatea lui, pentru o delimitare exactă și completă a acestora, dacă suprafața de 9860 mp teren a aparținut reclamantei și dacă această suprafață se suprapune peste terenul aparținând recurentei. Mai mult, instanța a dispus admiterea acțiunii pentru suprafața de 7286,53 mp, fără ca în raportul de expertiză să se menționeze această suprafață și în condițiile în care terenul ce a format obiectul exproprierii a fost de 12923 mp, fiind deținut în coproprietate de patru persoane.

Instanța a schimbat înțelesul vădit al înscrisului reprezentat de sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul București, considerând că prin aceasta s-a dispus cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului. Sub acest aspect recurenta a arătat că, în considerarea respingerii motivelor de apel, unu, doi, trei și patru, instanța în mod greșit a reținut că, prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București i s-ar fi recunoscut reclamantei dreptul de proprietate, această concluzie fiind greșită întrucât prin sentința evocată nu s-a analizat dreptul de proprietate, astfel încât nu poate exista autoritatea de lucru judecat.

Sentința mai sus menționată nu a analizat îndrituirea intervenientei la restituirea în natură a terenului sub aspectul existenței în patrimoniul sau în administrarea Primăriei Municipiului București a terenului în discuție, singurul aspect analizat fiind incidența art. 10 din Legea nr. 10/2001, ce nu ar fi permis restituirea terenului. Că, la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești prin care a fost obligat la emiterea unei dispoziții în favoarea reclamantei, emitentul avea obligația de a verifica și celelalte dispoziții din Legea nr. 10/2001, respectiv calitatea de unitate deținătoare. Instanța de apel a aplicat greșit legea, atunci când a menținut hotărârea primei instanțe întemeiată pe faptul că dispoziția emisă de Primăria Municipiului București are efect retroactiv în ceea ce privește preluarea imobilului de către stat, întrucât nici la momentul emiterii dispoziției și nici anterior, Primăria nu a deținut un drept asupra imobilului în discuție.

Față de faptul că imobilul se afla în patrimoniul unei alte persoane, nu era întrunită condiția legală ca acesta să fie liber. În explicarea sintagmei „teren liber”, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte a arătat că „prin teren liber, nerestituibil în natură, se înțelege nu numai terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ci și cel care nu face obiectul unor acte juridice de înstrăinare încheiate/întocmite anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație”. A mai arătat recurenta că, în speță, situația este esențial diferită întrucât dreptul de proprietate asupra mai multor suprafețe de teren și a construcțiilor aferente a fost dobândit începând cu anul 2001, în urma încheierii mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu mai multe societăți ce dobândiseră proprietatea în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991. S-a ajuns astfel să se dispună în mod nelegal asupra unui bun aparținând unei alte persoane, iar instanța de apel nu a analizat niciun moment lipsa calității esențiale de unitate deținătoare a Primăriei Municipiului București. O altă critică adusă hotărârii atacate se referă la faptul că instanța de apel a considerat în mod eronat că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii nu este aplicabilă în speță. A mai susținut recurenta că, în condițiile în care deține calitatea de titular al unui bun protejat atât de dispozițiile art. 44 din Constituția României cât și în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale , lipsirea acesteia de bun în favoarea reclamantelor echivalează cu o expropriere forțată fără nicio despăgubire.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea atacată și pentru faptul că operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate opuse în prezenta cauză nu s-a făcut în conformitate cu regulile consacrate de jurisprudență și doctrină. Dezvoltând această critică, recurenta a arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin contracte încheiate anterior emiterii dispoziției, iar antecesorii săi aveau la rândul lor titluri emise în condițiile legii. În această situație titlul pe care îl deține este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului reclamantei, iar dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 fiind emisă în urma notificării reclamantei nu produce efecte juridice. S-a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât intimata reclamantă nu a deținut un drept de proprietate exclusivă cu privire la terenul revendicat.

Principalul înscris pe care reclamanta și-a fundamentat dreptul de proprietate îl constituie un act de partaj voluntar încheiat la 23 mai 1945, înscris ce nu se regăsește în Arhivele Naționale, și nu a fost niciodată prezentat în original, iar încheierea de autentificare nu există. Conform decretului de expropriere din 12 martie 1962, terenul expropriat era deținut de moștenitorii defunctului T.D.: D.S., E.F.D., V.D. și E.G.S. Cu toate acestea, reclamanta a acționat invocând calitatea de unic proprietar, deși avea doar o cotă parte din terenul expropriat și nu putea cere mai mult decât avea la momentul exproprierii. În raport cu cele mai sus expuse, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului și respingerea acțiunii ca nefondată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Deși recurenta Universitatea B. din România a indicat drept temei juridic al criti