ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 214/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 214/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15
noiembrie 2010 sub nr. 54867/3/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a
III-a civilă, reclamanta S.E.G. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea B.
din România, pentru ca, pe baza probelor ce se vor administra, să fie obligată
pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul format
din teren în suprafață de 9860 mp din str. R., sector 6, București, cu
obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale
reclamanta arata că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iunie 1938
de Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorul său, T.D., a cumpărat de la numita
E.V.S. un teren în suprafață de 2 pogoane și 1260 mp situate în comuna suburbană
M.
La data de 23 mai 1945,
moștenitorii lui T.D. și anume: reclamanta E.G.S., V.D. și E.F.D. au partajat în
mod voluntar bunurile rămase de pe urma tatălui acestora, la punctul 2 menționându-se
și o grădină în suprafață de cca 2 ha situată în București, Orașul M., str. B.B.,
acest imobil fiindu-i atribuit reclamantei.
Prin decretul de expropriere
din 12 martie 1962 a fost trecută în proprietatea Statului prin expropriere suprafața
de 12923 mp situată în București, str. R, aflată în proprietatea moștenitorilor
lui T.D., în realitate această suprafață aparținându-i reclamantei în totalitate
în baza actului de partaj voluntar încheiat în anul 1945. Rezultă că terenul expropriat
prin decret a fost mai mic ca întindere față de suprafața totală efectiv preluată
de stat, respectiv suprafața de 16260 mp identificați prin raportul de expertiză
extrajudiciară efectuat de domnul expert C.V.T.
În ceea ce privește titlul
pârâtei, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat
din 25 aprilie 2001 încheiat cu vânzătoarea SC F. SA, care, la rândul său, a dobândit
dreptul de proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate
asupra terenurilor din 8 septembrie 1994 emis de Ministerul Industriilor, în temeiul
H.G. nr. 834/1991 pentru aplicarea Legii nr. 15/1990, Statul, la rândul său, dobândindu-l
în temeiul decretului de expropriere nr. 175/1962.
Pentru întreaga suprafață
de 16260 mp reclamanta a depus notificările înregistrate din 21 iunie 2001 prin
Biroul Executorului Judecătoresc S.D., soluționate prin emiterea dispozițiilor din
19 iunie 2006.
Prin dispoziția nr. X1
din 19 iunie 2006 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a terenului
în suprafață de 6386 mp, iar prin dispoziția nr. X2 din 19 iunie 2006 s-a decis
acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 9860 mp (suprafață ce formează
obiectul prezentului dosar).
Fără niciun motiv, Primăria
Municipiului București, prin Primarul General, decide prin dispoziția nr. X3
din 25 martie 2008 revocarea dispoziției nr. X1 din 19 iunie 2006, iar prin dispoziția
nr. X4 din 25 martie 2008 decide: „Art. 1 al dispoziției nr. X2 din 19 iunie 2006
se modifică și va avea următorul cuprins: Se propune acordarea de măsuri reparatorii
în echivalent pentru imobilul situat în București, str. R., sector 6, compus din
construcție demolată și teren în suprafață de 16.246 mp.”
Împotriva dispoziției
nr. X2 din 19 iunie 2006, reclamanta a formulat contestație la Tribunalul București
(Dosarul nr. 27786/3/2006), soluționată prin sentința civilă nr. 538 din 13
aprilie 2007 în sensul admiterii acțiunii, anulării dispoziției nr. X2 din 19
iunie 2006 și obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții
de restituire în natură a suprafeței de 9860 mp situată în București, str. R., sector
Această sentință a devenit definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie
2008 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul apelantei intimate
Primăria Municipiului București și irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14
noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a menținut
sentința de fond ca fiind legală și temeinică.
Împotriva celor două dispoziții
nr. X3 și nr. X4 din 25 martie 2008, reclamanta a arătat că a formulat contestație
la Tribunalul București (Dosarul nr. 28951/3/2008), ce a fost soluționată prin sentința
civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 în sensul admiterii cererii și anulării dispozițiilor
nr. X3 din 25 martie 2008 și X4 din 25 martie 2008 emise de Primarul General al
Municipiului București. Această sentință a devenit definitivă prin decizia nr. 467A
din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul apelantei
intimate Primăria Municipiului București și irevocabilă prin decizia nr. 2387
din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care
a menținut sentința de fond ca fiind legală și temeinică.
În aceste condiții reclamanta
a susținut că, dreptul său de proprietate este preferabil titlului pârâtei, fiind
mai bine caracterizat în raport de considerentele preluării abuzive de către stat,
motiv pentru care solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli
de judecată.
În drept, s-au invocat
dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 41 din Constituția României din 1991,
art. 1 alin. (4)-alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin întâmpinare pârâta
a ridicat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat
față de sentința civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria
sectorului 6 București.
O dată cu întâmpinarea
pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a SC F. SA, SC I.C. SA, SC
S. SA și SC T. SA, prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite acțiunea
formulată de reclamantă, să fie obligate chematele în garanție la sumele corespunzătoare
valorilor de piață a imobilelor pe care pârâta le-a cumpărat de la chematele în
garanție.
La termenul din 25
mai 2011 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii
și excepția autorității de lucru judecat, a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri
și proba cu expertiză topografică și a respins ca nefiind utile soluționării cauzei
proba cu interogatoriul reclamantei și proba testimonială.
Prin sentința civilă nr.
1239 din 20 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,
în Dosarul nr. 54867/3/2010 a fost admite acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu
cu pârâta fiind obligată pârâta să lase în deplina proprietate și liniștita posesie
a reclamantei imobilul în suprafață de 7286,53 mp situat în str. R., sector 6, București
și a fost obligată pârâta la 2.480 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această
sentință, Tribunalul a reținut că atât reclamanta cât și pârâta au titluri de proprietate
pentru terenul din litigiu.
Acțiunea în revendicare
imobiliară reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană solicită recunoașterea
dreptului său de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată prin restituirea
în natură a acestui bun.
Această acțiune presupune
compararea titlurilor deținute de părți, urmând a se acorda preferabilitate titlului
de proprietate mai bine caracterizat.
Din acest punct de vedere
tribunalul a constat că titlul de proprietate al reclamantei în prezenta cauză este
reprezentat de dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului
București prin Primar General prin care s-a luat act de sentința civilă nr. 538
din 13 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în
Dosarul nr. 27786/3/2006, definitivă și irevocabilă, prin care Primăria Municipiului
București a fost obligată să emită dispoziție de restituire în natură a suprafeței
de 9.860 mp situat în str. R., sector 6, motiv pentru care s-a dispus restituirea
în natură, în proprietatea reclamantei, a suprafeței de teren anterior menționate.
Această dispoziție are caracter retroactiv în ceea ce privește preluarea imobilului
de către stat.
Acest titlu de proprietate
a fost obținut de reclamantă în cadrul procedurii speciale instituite de Legea
nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin emiterea dispoziției anterior menționate
de restituire în natură a imobilului revendicat în cauză, fără însă ca reclamanta
să beneficieze și de posesia imobilului din litigiu.
Pe de altă parte, pârâta
a dobândit, începând cu anul 2001, dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu
prin cumpărare de la SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA și SC T. SA, acestor societăți
fiindu-le constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G.
nr. 834/1991; în acest caz, tribunalul a constat că autoarele pârâtei au dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu în baza legii, care constituie
un mod de dobândire a proprietății în conformitate cu art. 645 C. civ.
Aceasta înseamnă că certificatele
de proprietate emise în favoarea societăților SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA și
SC T. SA au un efect constitutiv cu privire la imobilul din litigiu, spre deosebire
de efectul declarativ, cu caracter retroactiv, al dispoziției Primarului General
nr. X5 din 10 ianuarie 2011 prin care reclamantei i s-a restituit în natură suprafața
de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6.
Rezultă, din cele mai
sus expuse, că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil titlului de
proprietate exhibat de către pârâtă.
Din raportul de expertiză
topografică întocmit în cauză tribunalul a constat că întregul imobil situat în
str. R., sector 6, este în suprafață totală de 13799,54 mp din care reclamanta deține,
ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare imobiliare îndreptate împotriva aceleiași
pârâte (acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. 38802/3/2006 soluționat prin
sentința civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 de către Judecătoria sectorului 6
București, sentință rămasă definitivă și irevocabilă), o suprafață de 6513,01 mp
ce a și fost intabulată.
Aceasta înseamnă că, în
prezent, pârâta mai deține din terenul proprietatea reclamantei o suprafață de 7286,53
mp, aspect ce rezultă, de altfel, și din anexa 2 a raportului de expertiză topografică.
În aceste condiții tribunalul
a apreciat că soluția care se impune este aceea a admiterii acțiunii în revendicare
imobiliară și a obligării pârâtei să lase în deplina proprietate și liniștita posesie
a reclamantei imobilul în suprafață de 7286,53 mp situat în str. R., sector 6, București.
În temeiul art. 274 C.
proc. civ., tribunalul a obligat pârâta, care a căzut în pretenții, la suma de 2.480
RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe
și a încheierilor de ședință din data de 25 mai 2011 și din data de 30 mai 2011,
în termenul legal a formulat apel motivat apelanta pârâtă Universitatea Biblică
din România, criticând-o ca netemeinică și nelegală și solicitând admiterea apelului,
casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare.
Apelanta a arătat că a
dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 12681.72 mp precum
și a construcțiilor edificate pe acesta prin acte autentice, necontestate și neanulate.
Cel mai important contract
de vânzare-cumpărare este cel încheiat cu SC F. SA la data de 25 aprilie 2001. De
reținut este faptul că la acea dată, vânzătoarea era o persoana juridica de drept
privat, la care statul nu mai avea participații încă din anul 1995.
Mai mult de atât, la data
încheierii tuturor contractelor de vânzare cumpărare este evidentă buna sa credință,
prin prisma faptului că am respectat în tot prevederile legale aplicabile, depunând
toate diligentele posibile.
Prin sentința civilă
nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București
în Dosarul cu nr. 38802/3/2006, din proprietatea situată la adresa București,
str. R., sector 6, aparținând Universității B. din România a fost atribuită reclamantei
S.E.G. suprafața de 6386 mp.
Prin urmare, la data prezentei,
la adresa București, str. R., sector 6. apelanta deține în proprietate o suprafață
de teren de 6295.72 mp, afectată de construcții, utilități și drumuri ce îi aparțin.
În continuarea criticilor
formulate apelanta pârâtă a prezentat istoricul dobândirii dreptului de proprietate
în litigiu.
Apelanta a criticat sentința
în principal sub următoarele aspecte:
Primul motiv de apel,
invocat și ca motiv de casare și trimitere spre rejudecare, constă în respingerea
cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cauzei cu nr. 4028/3/2012,
aflata pe rolul Tribunalului București, cu termen în data de 5 octombrie 2012.
Prin respingerea cererii,
instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluționând
cauza în temeiul unui act atacat de apelantă pentru cauza de nulitate absolută.
În fapt, apelanta arată
că a luat cunoștința de existenta dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011 emisă
de Primarul General al Municipiului București cu ocazia depunerii acesteia la Dosarul
cu nr. 54867/3/2010.
Deși arată că a depus
la dosarul cauzei dovada existenței pe rolul instanțelor de judecată a acestei cereri,
ce are ca obiect anularea unei dispoziții prin care i se conferă petentului un drept
de care atârna dezlegarea acestei pricini, instanța a refuzat să suspende cauza
până la soluționarea respectivei cauze, ba mai mult de atât, în ciuda faptului că
apelanta a solicitat să nu se țină seama de respectivul înscris se poate observa
cu ușurință că instanța de fond s-a pronunțat exclusiv în temeiul respectivului
document, încălcând astfel drepturile sale procesuale și nu numai.
O astfel de soluție, în
condițiile în care din înscrisurile depuse instanța putea observa cu ușurință că
dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 are ca obiect restituirea în natură a unui
teren ce se află în proprietate privată, nu poate fi decât un motiv pentru casarea
și trimiterea spre rejudecare a prezentei cauze.
Cel de-al doilea motiv
de apel, constă în ignorarea de către instanța de fond a apărărilor apelantei referitoare
la fața de inaplicabilitatea art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale în prezenta speță.
Apelanta a arătat că deși
a invocat acest aspect atât pe cale de excepție cât și ca apărare de fond, instanța
nu s-a pronunțat pe această cerere, ignorând-o cu desăvârșire.
Este lesne de observat
din înscrisurile depuse că reclamanta nu poate justifica nici o încălcare a convenției,
în cursul anului 2006 Primăria Municipiului București emițând deciziile nr. X1 (restituire
în natură suprafața de 6386 mp aflată la adresa București, str. R., sector 6, suprafață
neafectată de construcții) și nr. X2 (acordare de despăgubiri pentru suprafața afectată
de construcții și utilități).
Pentru a invoca art. 1
și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale este necesar ca reclamanta să dovedească întârzierea efectivă, cauzată
de lipsa de răspuns al autorităților administrative la cererile de restituire, însă
nu este cazul său, deoarece este evident că masurile au fost stabilite încă din
anul 2006. Faptul că petenta nu este mulțumită de conținutul acelor decizii nu înseamnă
că suntem în prezența unei încălcări de natură a aduce atingere dreptului lor de
acces la o instanță.
Deși petenta invoca
art. 1 și art. 6 din
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale
,
text de lege ce prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
drepturilor sale precum și la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și
într-un termen rezonabil, omite un aspect deosebit de important și anume faptul
că acest articol de lege poate fi invocat numai în eventualitatea în care este evident
că nu mai are posibilitatea să i se restituie bunurile sau să primească despăgubiri.
Cum în cursul anului 2005 primăria a emis o decizie
de acordare despăgubiri, este evident că prin contestarea acesteia, petenta însuși
s-a pus în situația de nu mai putea invoca art. 1 din
Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
, mai ales că la data
prezentei A.N.R.P. a achitat deja despăgubirile aferente anului 2005.
Din practica recentă a
C.E.D.O. reiese fără tăgadă că aceasta impune ca prioritară aplicarea procedurii
speciale, restituirea fiind consecința respectării procedurilor, achitarea de despăgubiri
nu reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate ci doar o formă de restituire
prevăzuta de legislația în vigoare (Legea nr. 10/2001) pentru anumite cazuri distincte,
în care se încadrează și cauza apelantei.
Nu în ultimul rând, C.E.D.O.
arată că aprecierea asupra criteriilor ce stau la baza diferitelor modalități de
restituire ține exclusiv de teoria și practica internă a fiecărui stat în parte,
enunțând însă în același timp că unul dintre cele mai importante principii în momentul
de față este cel al preeminenței dreptului prin respectarea elementului sau principal
și anume securitatea raporturilor juridice.
Instanța de fond nu a
cercetat aplicabilitatea recomandărilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție
nr. 33/2008 și respectarea principiului securității juridice
Prin decizia nr. 33/2008,
instanța suprema a statuat că „Dacă lucrul (...) a fost transmis de acesta unui
terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării
urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri (...).”
Această interpretare este
în deplină concordanță cu prevederile
Convenției pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
, urmând un principiu extrem de simplu:
cel al securității juridice.
Este imperios necesar
ca drepturile actuale legal dobândite să fie protejate în dauna drepturilor vechi,
mai ales când pentru acestea a fost instituit un mijloc legislativ de despăgubire.
Practic, instanța de fond
nu face altceva decât să acopere neîndeplinirea în termen de către reclamantă a
unei proceduri la care o obligă legea specială și anume atacarea titlului apelantei
sau efectuarea unei notificări către adevăratul deținător al terenului a cărui restituire
a solicitat-o în temeiul Legii nr. 10/2001.
A confirma absența unei
astfel de proceduri, la mai bine de 10 ani de la data dobândirii de către apelantă
a dreptului de proprietate și la mai bine de 15 ani de când acest drept se află
în circuitul civil privat, nu poate reprezenta decât o încălcare flagranta a unui
drept de proprietate actual, legal dobândit și conservat.
Instanța de fond nu a
cercetat aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce arată că
nu pot face obiectul restituirii în natură terenurile pe care s-au edificat construcții
noi.
Atât Înalta Curte de Casație și Justiție prin
decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 cât și practica recentă a C.E.D.O. arată că „în
vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură
aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să
fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii
speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin
Convenției
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
.”
Astfel, concursul dintre
legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform
principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut
expres în legea specială.
Practic, nesocotirea acestui
principiu, în condițiile în care instanța de fond nu a constatat existența unei
încălcări a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
reprezintă atât o încălcare a drepturilor apelantei de proprietate cât și o îngrădire
nejustificată a drepturilor sale procesuale, fiind ignorată în totalitate protecția
dreptului nostru de proprietate, legal dobândit.
Având în vedere că la
data prezentei Fondul Proprietatea este funcțional, acțiunile acestuia făcând atât
obiectul tranzacțiilor pe piața reglementată cât și obiectul răscumpărării chiar
de către fond. În consecință, nu se mai poate spune despre despăgubirile stabilite
în baza Legii nr. 10/2001 că ar fi iluzorii.
Instanța de fond nu a
cercetat nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 46 din Legea
nr. 10/2001 (în formă aplicabilă la acea dată), articolul invocat de apelantă ce
prevedea un termen de un an în care revendicatorul putea cere anularea actelor juridice
de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, indiferent dacă motivul
de nulitate avea caracter absolut sau relativ.
Nerespectarea respectivei
prevederi decade revendicatorul, în deplina concordanță cu principiul specialia
generalibus derogant, din dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului
ce a făcut obiectul înstrăinării.
Scopul și sensul în care
trebuie interpretată această indisponibilizare reiese deosebit de clar din precizările
oferite de art. 21.1. lit. e) din Normele de pune în aplicare care statuează că
„societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativa
privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după
înființarea lor, nu sunt entități investite cu soluționarea notificărilor”, text
de lege ce atrage fără dubiu concluzia că bunurile aflate în proprietate privată
nu pot fi restituite în natură decât dacă actul de înstrăinare a fost anulat.
Este evidentă buna credință
de care apelanta a dat dovada cu ocazia dobândirii dreptului de proprietate asupra
terenului ce face obiectul prezentului litigiu cât și asupra construcțiilor edificate
pe acesta, astfel, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 25
aprilie 2001, terenul se afla în proprietatea unei societăți comerciale de drept
privat, deținută în proprietate privată încă din anul 2005.
Buna credință rezidă din
toate aspectele ce pot fi cercetate în vederea soluționării cauzei:
- Legea nr. 10/2001 nu
indisponibiliza terenul sau construcțiile;
- actul de dobândire a
fost încheiat în formă autentică și nu a fost viciat sub nici un aspect;
- actul de dobândire a
fost public și s-au respectat toate formalitățile prevăzute de lege cu privire la
publicitatea imobiliară;
- nu există nici o notificare
privitoare la vreo pretenție, de orice natură, asupra terenului sau construcțiilor
de la adresa București, str. R., sector 6, către autorități (Primărie, A.P.A.P.S.,
F.P.P. sau F.P.S.) sau către SC F. SA;
Instanța a acordat reclamantei
o suprafață mai mare decât cea deținută de apelantă.
Astfel, deși din actele
apelantei de proprietate dar și din expertiza tehnică de specialitate, rezulta că
suprafața deținută de apelantă la adresa București, sector 6, Str. R., a fost de
12681.72 mp, din care reclamanta a intrat în posesia și proprietatea unei suprafețe
de 6386 mp, instanța de fond a admis cererea acesteia pentru suprafața de 7286,53
mp, apărând astfel o diferența de 990.81 mp.
Deși expertul a constatat
că din suprafața de 12681,72 mp, o suprafață este deținuta de A.D.P. sector 6, iar
apelanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, arătând că nu poate deține
o suprafață mai mare decât cea din actele de proprietate, instanța de fond a considerat
că se impune să o oblige la lăsarea în proprietatea și posesia reclamantei a unei
suprafețe pe care nu o deține în totalitate.
În concluzie, î
n cazul în care instanța
ar admite că se impune compararea celor două titluri, cu excluderea dispoziției
nr. X5 din 10 ianuarie 2011 și cu aplicarea Legii nr. 10/2001, este lesne de observat
că titlul apelante, în opinia acesteia, este mai bine caracterizat, ținându-se cont
de următoarele prezumții:
- imobilul a trecut în
proprietatea statului în baza unui decret de expropriere pentru cauza de utilitate
publică, cu respectarea legislației în vigoare la data emiterii lui, decret ce nu
a fost abrogat, anulat sau declarat caduc ori abuziv;
- titlul apelantei este
încheiat cu respectarea cerințelor de formă și fond, fiind un act autentic perfect
legal, necontestat și neanulat;
- reclamanta nu a depus
minima diligentă cerută de lege și de manifestarea bunei credințe, nesolicitând
anularea titlului nostru de proprietate;
- Legea nr. 10/2001 precum
și jurisprudența acordă preferință titlului apelantei, considerându-l mai bine caracterizat
prin prisma respectării principiilor de drept contemporane și a respectării dreptului
de proprietate;
- normele de drept european
acordă preferință în primul rând procedurii legii speciale și în al doilea rând
conservării actelor contemporane încheiate cu respectarea legii;
- terenurile ce fac obiectul
cererii fac parte din categoria celor ce nu intră sub incidența obligației de restituire
în natură, revendicatorul având dreptul de a primi doar despăgubiri bănești;
- nu se poate ține cont
de un titlu lovit de nulitate absolută și care se află la data pronunțării în stadiu
de drept litigios.
Apelanta a arătat că a
atacat atât sentința de fond cât și încheierile privitoare la:
- respingerea cererii
de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei înregistrată sub
nr. 4028/3/2012 la Judecătoria sectorului 6 București și declinată spre competentă
soluționare Tribunalului București, pronunțată prin încheierea din data de 25
mai 2011;
- măsura disjungerii cererii
de chemare în garanție a SC F. SA, SC I.C. SA, SC S. SA, SC T. SA, pronunțată prin
încheierea din data de 30 mai 2011.
Prin decizia civilă nr.
180/A din 7 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a
civilă pentru cauze privind proprietate intelectuală, conflicte de muncă și asigurări
sociale, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Universitatea
B. din România împotriva sentinței civile nr. 1239 din 20 iunie 2012, pronunțată
de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
Pentru a decide astfel,
Curtea a reținut în esență următoarele:
Prin dispoziția nr. X1
din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București s-a dispus restituirea
în natură către intimata reclamantă a terenului în suprafață de 6386 mp situat în
București, str. R., sector 6, însă prin dispoziția nr. X3 din 25 martie 2008 s-a
dispus revocarea acestei dispoziții.
Prin dispoziția nr. X2
din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului București s-a decis acordarea
de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 9860 mp situat în București,
str. R., sector 6 cu a cărei revendicare a fost investită prima instanță prin cererea
introductivă de instanță, însă prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007
a Tribunalului București s-a admis contestația formulată de către intimata reclamantă
împotriva dispoziției nr. X2 din 19 iunie 2006, dispunîndu-se anularea acesteia
și obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire
în natură a suprafeței de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6. Această
sentință definitivă prin decizia nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel
București și irevocabilă prin decizia nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost pusă în executare de către Primarul
General al Municipiului București prin dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011, prin
care s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea intimatei reclamante a suprafeței
de teren de 9860 mp situată în București, str. R., sector 6, iar prin sentința civilă
nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București secția a V-a pronunțată
în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestației formulate de către
apelanta din prezenta cauză împotriva dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011.
Prin dispoziția nr. X4
din 25 martie 2008 a Primarului General al Municipiului București s-a decis acordarea
de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, str. R.,
sector 6, compus din construcție demolată și teren în suprafață de 16.246 mp însă
prin sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului București, pronunțată
în Dosarul nr. 28951/3/2008, contestația formulată de către intimata reclamantă
împotriva celor două dispoziții nr. X3 și nr. X4 din 25 martie 2008 emise de Primarul
General al Municipiului București a fost admisă, dispunîndu-se anularea dispozițiilor,
sentință definitivă prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel
București și irevocabilă prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de
către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Totodată, prin sentința
civilă nr. 8325 din 19 decembrie 2007 pronunțată de către Judecătoria sectorului
6 București, sentință rămasă definitivă și irevocabilă, ca urmare a admiterii acțiunii
în revendicare imobiliare îndreptate de intimata reclamantă împotriva aceleiași
apelante pârâte în Dosarul nr. 38802/3/2006, s-a dispus obligarea apelantei din
prezenta cauză să lase în deplină proprietate și liniștită posesie o suprafață de
6386 mp din situat în București, str. R., sector 6.
Curtea a apreciat ca fiind
nefondată prima critică formulată de către apelantă, potrivit căreia prima instanță
ar fi respins în mod nelegal prin încheierea de ședință din 25 mai 2011 cererea
apelantei de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cauzei cu nr. 4028/3/2012
aflată pe rolul Tribunalului București, câtă vreme dispozițiile art. 244 pct. 1
C. proc. civ., instituie un caz de suspendare legală facultativă, lăsată la latitudinea
instanței.
Pe de altă parte, în condițiile
în care prin dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului
București prin care se dispusese restituirea în natură în proprietatea intimatei
reclamante a suprafeței de teren de 9860 mp situată în București, str. R., sector
6, teren al cărei revendicare făcea obiectul prezentei cereri introductive de instanță,
se punea practic în executare sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007 definitivă
și irevocabilă a Tribunalului București prin care s-a dispus obligarea Primăriei
Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a suprafeței
de 9860 mp în discuție iar aceasta nu reprezenta rezultatul analizei și aprecierii
autorității administrative în privința temeiniciei cererii de restituire în natură
a imobilului, și avîndu-se în vedere împrejurarea că ulterior pronunțării sentinței
apelate, prin sentința civilă nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București
secția a V-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea
contestației formulate de către apelanta din prezenta cauză împotriva dispoziției
nr. X5 din 10 ianuarie 2011, Curtea a considerat că nu se poate reține că prin măsura
atacată prima instanță ar fi încălcat formele legale prescrise de dispozițiile
art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și nici că s-ar fi produs apelantei vreo vătămare
a drepturilor sale procesuale, după cum fără temei susține apelanta.
A respins ca nefondată
și critica potrivit căreia prima instanță ar fi încălcat drepturile procesuale ale
apelantei prin aceea că deși aceasta a solicitat să nu se țină seama de dispoziția
nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General al Municipiului București instanța
s-a pronunțat exclusiv în temeiul respectivului document, deoarece prima instanță
era oricum obligată să aibe în vedere împrejurarea că prin sentința civilă nr.
538 din 13 aprilie 2007 definitivă și irevocabilă a Tribunalului București s-a dispus
obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții de restituire
în natură a suprafeței de 9860 mp.
Curtea a reținut și faptul
că, pe de-o parte la data la care Tribunalul a reținut cauza în pronunțare, respectiv
la data de 30 mai 2011, dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 a Primarului General
al Municipiului București fusese legal comunicată apelantei care la data de 29
aprilie 2011 formulase deja contestație împotriva acesteia, iar pe de altă parte
faptul că dispoziția menționată reprezintă un act decizional al unității administrativ
teritoriale legal investită potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 a dispune cu
privire la notificarea formulată cu privire la imobilul în litigiu de către intimata
reclamantă în calitate de persoană îndreptățită însă în executarea unei hotărîri
judecătorești irevocabile; dat fiind faptul că prin sentința civilă nr. 1825
din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București secția a V-a civilă, pronunțată în
Dosarul nr. 4028/3/2012 s-a dispus respingerea contestației formulate de către apelantă
din împotriva dispoziției nr. X5 din 10 ianuarie 2011 constatându-se, astfel cum
se reține în considerentele sentinței că aceasta a constituit un act de executare
a unei hotărâri judecătorești irevocabile și executorii, nu se poate reține că prin
măsura atacată prima instanță ar fi încălcat formele legale prescrise și nici că
s-ar fi produs apelantei vreo vătămare a drepturilor sale procesuale.
De asemenea, a respins
ca nefondate susținerile apelantei referitoare la abuzul de drept săvârșit de prima
instanță deoarece în situația în care prin exercitarea căilor de atac împotriva
sentinței civile nr. 1825 din 12 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția
a V-a civilă, pronunțată această hotărâre va fi modificată, apelanta are la îndemână
în conformitate cu prevederile art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., calea
revizuirii împotriva hotărârilor judecătorești de față. Totodată Curtea apreciază
ca nefondate susținerile apelantei potrivit cărora prima instanță ar fi amânat în
mod nejustificat a se pronunța asupra cererii formulate de către apelantă de introducere
în cauză a chemaților în garanție, cerere formulată de către apelantă în calitate
de pârâtă la primul termen de judecată, deoarece această cerere a fost legal disjunsă
în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd posibilitatea
legală a disjungerii cererii de chemare în garanție când soluționarea cererii principale
ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, ipoteză regăsită și în speță,
și cu atât mai mult apelanta nu a fost în măsură a invoca vreo vătămare a intereselor
sale procesuale ca urmare a dispunerii acestei măsuri procesuale de către prima
instanță.
A apreciat ca nefondate
și criticile formulate de către apelantă prin motivul al doilea de apel, cum, că
instanța de fond ar fi ignorat apărările apelantei referitoare la fața de inaplicabilitatea
art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale în prezenta speță, deoarece Curtea reține că Tribunalul a fost investit
cu acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat
de dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care intimata reclamantă uzase
deja de procedura administrativă prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001,
procedură în cadrul căreia acesteia i s-a recunoscut validitatea dreptului său de
proprietate asupra imobilului revendicat, însă în cadrul acestei proceduri nu a
putut obține redobândirea posesiei bunului.
Totodată, acțiunea formulată
de către intimata reclamantă nu a fost fondată pe dispozițiile art. 1 și art. 6
din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
iar prima instanță nu și-a întemeiat soluția de respingere a excepției inadmisibilității
acțiunii și cea referitoare la fondul litigiului, prin care a acordat preferabilitate
titlului intimatei reclamante în raport de cel al apelantei pârâte, pe dispozițiile
art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, ci în cauză acțiunea în revendicare a fost admisă ca efect al comparării
titlurilor părților în conformitate cu regulile stabilite de doctrină și jurisprudență
în aplicarea legii naționale, și considerării ca preferabil a titlului intimatei
reclamante al cărei drept de proprietate a fost recunoscut între altele, prin mai
multe hotărâri judecătorești irevocabile ce au dispus, prin dispozitiv restituirea
imobilului.
A respins și criticile
formulate de către apelantă prin motivul al treilea de apel, cum, că instanța de
fond ar fi omis a cerceta aplicabilitatea recomandărilor deciziei Înaltei Curți
de Casație și Justiție nr. 33/2008 și respectarea principiului securității juridice
deoarece Curtea a apreciat că în cauză sunt inaplicabile dezlegările date de decizia
menționată pentru că în speță intimatul reclamant prin acțiunea formulată nu tinde
la obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilul trecut fără titlu în proprietatea
statului ci acțiunea acestuia are ca finalitate exercitarea dreptului de proprietate
deja recunoscut cu efect reparator, în mod legitim, așa cum s-a stabilit deja prin
două hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv prin sentința civilă nr. 538
din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 113A
din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia
nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
și sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului București, definitivă
prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București și irevocabilă
prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație
și Justiție.
În cadrul prezentei acțiuni
în revendicare cu care Tribunalul a fost investit întemeiată pe dispozițiile dreptului
comun, și, în condițiile în care intimata reclamantă uzase deja de procedura administrativă
prevăzută de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia
acesteia i s-a recunoscut validitatea dreptului său de proprietate asupra imobilului
revendicat, instanța avea a compara titlurile celor două părți, nepunându-se problema
inexistenței titlului de proprietate al apelantei, astfel că nu are relevanță faptul
că titlul apelantei nu a fost anulat ca urmare a exercitării de către intimata reclamantă
a acțiunii în anulare prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Curtea a apreciat ca nefondată
și cea de-a patra critică formulată de către apelantă deoarece nici dispozițiile
art. 10 din Legea nr. 10/2001, și nici interpretările date de decizia Înaltei Curți
de Casație și Justiție nr. 33/2008 nu au aplicabilitate în prezenta cauză deoarece
acțiunea introductivă de instanță cu care intimata a investit Tribunalul nu are
ca finalitate, după cum s-a reținut și mai sus obținerea măsurilor reparatorii,
respectiv confirmarea sau stabilirea dreptului de proprietate al intimatei reclamante
asupra terenului în litigiu, drept ce a fost recunoscut în favoarea intimatei reclamante
deja prin două hotărîri judecătorești irevocabile, respectiv prin sentința civilă
nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin decizia
nr. 113A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia
nr. 7067 din 14 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
și sentința civilă nr. 568 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului București, definitivă
prin decizia nr. 467A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București și irevocabilă
prin decizia nr. 2387 din 21 aprilie 2010 pronunțată de către Înalta Curte de Casație
și Justiție.
A respins ca nefondat
și cel de-al cincilea motiv de apel, referitor la pretinsa omisiune a primei instanțe
de a cerceta dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în formă aplicabilă la
acea dată și buna credință a apelantei deoarece Tribunalul a realizat, corespunzător
acțiunii cu care a fost investit, compararea titlurilor părților în raport de criteriile
generale de preferabilitate iar nu cu criteriile speciale decurgând și din Legea
nr. 10/2001, cum susține apelanta; prin urmare aflându-ne în cadrul acțiunii în
revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu au relevanță în cauză prevederile
art. 46 din Legea nr. 10/2001, după cum fără temei susține apelanta, deoarece chestiunea
bunei credințe a cumpărătorului nu are relevanță în cazul acțiunii în revendicare
întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., în cadrul căreia se compară titlurile
de proprietate ale părților dându-se cîștig de cauză celui ce este mai bine caracterizat.
Curtea a reținut că prima instanță nu a fost investită să evalueze nevalabilitatea
titlului de proprietate al apelantei și nici nu a făcut o asemenea analiză, astfel
că nu se poate reține nerespectarea acestei norme; în acest context nu are relevanță
nici funcționalitatea Fondului Proprietatea invocată de către apelantă.
Curtea a apreciat ca nefondată
și cea de-a șasea critică formulată prin motivele de apel, potrivit căreia prima
instanță ar fi acordat intimatei reclamante, o suprafață mai mare decât cea deținută
de apelantă. Astfel, potrivit actelor de vânzare cumpărare în baza cărora apelanta
a dobândit terenul în litigiu (respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat
din 25 aprilie 2001 de Biroul Notarial Public M.I. încheiat cu societatea SC F.
SA apelanta a dobândit 10.669,16 mp din terenul în litigiu, a contractului de vânzare-cumpărare
autentificat din 21 iunie 2005 de Biroul Notarial Public M.I. încheiat cu societatea
SC I.C. SA apelanta a dobândit 424.65 mp din terenul în litigiu, a contractului
de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2002 de Biroul Notarial Public
M.I. încheiat cu societatea SC T. SA apelanta a dobândit 1195.83 mp din terenul
în litigiu, iar prin sentința civila nr. 6546 din 17 octombrie 2005 a Judecătoriei
sectorul 6 s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între părți cu privire
la terenul în suprafață de 392.08 mp), aceasta avea în proprietate 12681,72 mp situați
în str. R., sector 6.
În conformitate cu raportul
de expertiză topografică întocmit în cauză și din răspunsul la obiecțiunile încuviințate
de prima instanță în favoarea apelantei, rezultă că apelanta care deține în baza
titlurilor de proprietate menționate mai sus 12681,72 mp, a împrejmuit și ocupă
și o suprafață de teren ce aparține A.D.P. sector 6 pe latura de nord-est a proprietății
sale de 990,81 mp, astfel că întregul imobil situat în str. R., sector 6, aflat
în posesia apelantei este în suprafață totală de 13799,54 mp, în această suprafață
fiind inclusă și diferența de 990,81 mp față de cea justificată prin actele de proprietate.
Curtea a mai reținut și
faptul că intimata deține în proprietate 16.245 mp din terenul în litigiu, din care
potrivit dispoziției nr. X1 din 19 iunie 2006 a Primarului General al Municipiului
București 6386 mp situat în București, iar potrivit sentinței civile definitive
și irevocabile nr. 538 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului București 9860 mp situați
în București, str. R., sector 6, iar potrivit sentinței civile definitive și irevocabile
nr. 8325 din 19 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 6 București, ca urmare
a admiterii acțiunii în revendicare imobiliare îndreptate de intimata reclamantă
împotriva aceleiași apelante pârâte în Dosarul nr. 38802/3/2006, s-a dispus obligarea
apelantei din prezenta cauză să lase în deplină proprietate și liniștită posesie
o suprafață de 6386 mp din situat în București; prin urmare în mod temeinic a dispus
prima instanță restituirea de către apelanta nu doar a diferenței de teren de 6295,72
de mp care ar reprezenta diferența dintre terenul apelantei așa cum acesta este
justificat cu actele de proprietate mai sus menționate și suprafața deja restituită
către intimată ci cea mai mare, deoarece era aflată în posesia apelantei de 7286,53
mp și aparținea intimatei, incluzând și diferența de 990,81 mp aflată în posesia
apelantei și aparținând A.D.P. sector 6. Totodată, în condițiile în care intimata
deține în proprietate 16.245 mp din terenul în litigiu, iar 6386 mp au fost deja
restituiți, intimata avea posibilitatea a obține pe calea acțiunii în revendicare
9860 mp, însă prima instanță a constatat decăzută intimata din dreptul de a-și completa
cererea cu privire la diferența de până la 9860 mp din str. L.
Împotriva acestei din
urmă hotărâri a formulat recurs pârâta Universitatea B. din România invocând motivele
prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora
a susținut următoarele critici de nelegalitate:
Situația de fapt nu a
fost pe deplin lămurită, întrucât raportul de expertiză tehnică judiciară, realizat
în cauză, în prima etapă procesuală nu a lămurit pe deplin circumstanțele cauzei.
Că, la o simplă lectură
a acestui raport, se observă că expertul a realizat o identificare superficială
a terenurilor, fără a arăta și probele pe care și-a întemeiat constatările.
De asemenea, nu a identificat
terenurile prin raportare la cele din vecinătatea lui, pentru o delimitare exactă
și completă a acestora, dacă suprafața de 9860 mp teren a aparținut reclamantei
și dacă această suprafață se suprapune peste terenul aparținând recurentei.
Mai mult, instanța a dispus
admiterea acțiunii pentru suprafața de 7286,53 mp, fără ca în raportul de expertiză
să se menționeze această suprafață și în condițiile în care terenul ce a format
obiectul exproprierii a fost de 12923 mp, fiind deținut în coproprietate de patru
persoane.
Instanța a schimbat înțelesul
vădit al înscrisului reprezentat de sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie 2007,
pronunțată de Tribunalul București, considerând că prin aceasta s-a dispus cu privire
la dreptul de proprietate al reclamantului.
Sub acest aspect recurenta
a arătat că, în considerarea respingerii motivelor de apel, unu, doi, trei și patru,
instanța în mod greșit a reținut că, prin sentința civilă nr. 538 din 13 aprilie
2007 a Tribunalului București i s-ar fi recunoscut reclamantei dreptul de proprietate,
această concluzie fiind greșită întrucât prin sentința evocată nu s-a analizat dreptul
de proprietate, astfel încât nu poate exista autoritatea de lucru judecat.
Sentința mai sus menționată
nu a analizat îndrituirea intervenientei la restituirea în natură a terenului sub
aspectul existenței în patrimoniul sau în administrarea Primăriei Municipiului București
a terenului în discuție, singurul aspect analizat fiind incidența art. 10 din Legea
nr. 10/2001, ce nu ar fi permis restituirea terenului.
Că, la momentul punerii
în executare a hotărârii judecătorești prin care a fost obligat la emiterea unei
dispoziții în favoarea reclamantei, emitentul avea obligația de a verifica și celelalte
dispoziții din Legea nr. 10/2001, respectiv calitatea de unitate deținătoare.
Instanța de apel a aplicat
greșit legea, atunci când a menținut hotărârea primei instanțe întemeiată pe faptul
că dispoziția emisă de Primăria Municipiului București are efect retroactiv în ceea
ce privește preluarea imobilului de către stat, întrucât nici la momentul emiterii
dispoziției și nici anterior, Primăria nu a deținut un drept asupra imobilului în
discuție.
Față de faptul că imobilul
se afla în patrimoniul unei alte persoane, nu era întrunită condiția legală ca acesta
să fie liber.
În explicarea sintagmei
„teren liber”, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte a arătat că „prin
teren liber, nerestituibil în natură, se înțelege nu numai terenul neconstruit sau
neafectat de amenajări de utilitate publică, ci și cel care nu face obiectul unor
acte juridice de înstrăinare încheiate/întocmite anterior intrării în vigoare a
legii speciale de reparație”.
A mai arătat recurenta
că, în speță, situația este esențial diferită întrucât dreptul de proprietate asupra
mai multor suprafețe de teren și a construcțiilor aferente a fost dobândit începând
cu anul 2001, în urma încheierii mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate
cu mai multe societăți ce dobândiseră proprietatea în temeiul Legii nr. 15/1990
și H.G. nr. 834/1991.
S-a ajuns astfel să se
dispună în mod nelegal asupra unui bun aparținând unei alte persoane, iar instanța
de apel nu a analizat niciun moment lipsa calității esențiale de unitate deținătoare
a Primăriei Municipiului București.
O altă critică adusă hotărârii
atacate se referă la faptul că instanța de apel a considerat în mod eronat că decizia
nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în
interesul legii nu este aplicabilă în speță.
A mai susținut recurenta că, în condițiile în
care deține calitatea de titular al unui bun protejat atât de dispozițiile art.
44 din Constituția României cât și în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional
la
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale
,
lipsirea acesteia de bun în favoarea reclamantelor echivalează cu o expropriere
forțată fără nicio despăgubire.
Recurenta-pârâtă a mai
criticat hotărârea atacată și pentru faptul că operațiunea de comparare a titlurilor
de proprietate opuse în prezenta cauză nu s-a făcut în conformitate cu regulile
consacrate de jurisprudență și doctrină.
Dezvoltând această critică,
recurenta a arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu
prin contracte încheiate anterior emiterii dispoziției, iar antecesorii săi aveau
la rândul lor titluri emise în condițiile legii.
În această situație titlul
pe care îl deține este mai bine caracterizat, fiind preferabil titlului reclamantei,
iar dispoziția nr. X5 din 10 ianuarie 2011 fiind emisă în urma notificării reclamantei
nu produce efecte juridice.
S-a mai susținut că hotărârea
recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât intimata reclamantă nu
a deținut un drept de proprietate exclusivă cu privire la terenul revendicat.
Principalul înscris pe
care reclamanta și-a fundamentat dreptul de proprietate îl constituie un act de
partaj voluntar încheiat la 23 mai 1945, înscris ce nu se regăsește în Arhivele
Naționale, și nu a fost niciodată prezentat în original, iar încheierea de autentificare
nu există.
Conform decretului de
expropriere din 12 martie 1962, terenul expropriat era deținut de moștenitorii defunctului
T.D.: D.S., E.F.D., V.D. și E.G.S.
Cu toate acestea, reclamanta
a acționat invocând calitatea de unic proprietar, deși avea doar o cotă parte din
terenul expropriat și nu putea cere mai mult decât avea la momentul exproprierii.
În raport cu cele mai
sus expuse, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei,
admiterea apelului și respingerea acțiunii ca nefondată.
Examinând decizia recurată
prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat
pentru considerentele ce succed:
Deși recurenta Universitatea