ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4459/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26 iulie 2005, sub nr. 20306/3/2005 (3027/2005 nr. vechi), reclamanta C.E.A. în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Primăriei Municipiului București, a formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea acesteia și admiterea cererii sale exprimate în cuprinsul notificării nr. 1734/2001, în sensul restituirii în natură a suprafeței de 11.630 mp, situate în București. În motivarea contestației, s-a arătat că suprafața menționată are următoarele amplasamente: 1. str. S. nr. 1, teren 1.666 mp viran; 2. str. S. nr. 11 - 35, în 2 loturi, de 455 mp, viran și 3.438 mp pe care se află un tobogan; 3. b-dul B. (fost șos.

V. și M.) nr. 96 - 98, în suprafață de 2.808 mp, pe care se află un parc-spațiu verde; 4. B-dul N.G. (fost str. V.Z.) nr. 2, suprafețele de teren de 1.016 mp și 1.216 mp, în prezent, spațiu verde; 5. str. N.G. nr. 1 (fost str. V.Z.), teren de 2.340 mp, folosit ca grădini de locatarii din bloc și 3.769 mp folosit parțial ca grădini, iar restul are amplasat un garaj metalic. Terenul astfel menționat a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în august 2004 de expert C.V. Terenurile solicitate sunt proprietatea reclamantei, astfel cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și certificatul suplimentar de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, după tatăl său defunct, C.E., care le-a dobândit prin cumpărare prin contractul aut.

sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932 de Tribunalul Ilfov (terenul sub denumirea de Parcul C.). În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. În dovedire, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, având în vedere că terenul pentru care reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate este de doar 213 mp, iar acesta nu poate fi restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare. În apărare, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. Instanța a încuviințat pentru contestatoare probele cu înscrisuri și expertiză topografică. S-au depus la dosar rapoartele de expertiză în specialitatea topografie și evaluare proprietăți imobiliare, precum și răspunsul la obiecțiunile încuviințate de instanță.

Prin Sentința civilă nr. 308 din 05 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins contestația formulată de contestatoarea C.E.A., în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Primăriei Municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin Dispoziția contestată, nr. 4300 din 16 mai 2005 a Primăriei Municipiului București, s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a terenului situat în București, Bariera V. F.N., sectorul 3, deoarece terenul de 213 mp din strada N.S. nr. 33 bis, sector 3, ce figurează în Decretul de expropriere nr. 85/1978, este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, iar restul suprafețelor notificate nu figurau în proprietatea autorilor notificatoarei la momentul trecerii în proprietatea statului.

Conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912, numita A.C. a cumpărat un teren viran, situat la bariera V., pendinte de comuna Pantelimon, județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6.145 mp. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932, numita L.C. a vândut lui C.E. toate drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei sale fiice, A.C., din terenul situat în Șoseaua V., formând Parcul C. S-a mai menționat în cuprinsul contractului că autorul reclamantei, în calitate de cumpărător intra în toate drepturile succesorale înstrăinate la data autentificării actului, acesta "devenind singur și exclusiv proprietar asupra loturilor din terenul de mai sus nevândute, cât și eventualelor resturi din prețul vânzărilor neachitate complet de cumpărător și pe care dl. C.E.

le va putea încasa în baza acestui act". Contestatoarea a formulat cerere de restituire a terenurilor aparținând autorilor săi, întemeindu-se pe actele de proprietate mai sus arătate, precum și pe cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și certificatului suplimentar de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, după tatăl său defunct, C.E. Tribunalul a apreciat, raportat la ansamblul probator administrat în cauză, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor solicitate, identificate în concret prin certificatele de moștenitor anterior arătate, și nici dovada preluării acestor terenuri de către stat. Instanța a reținut că nu constituie acte de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate și nici de a servi ca instrument probator în acest sens, certificatele de moștenitor enunțate de reclamantă.

Totodată, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7476/1912, s-a menționat generic terenul viran, situat la bariera V., pendinte de comuna Pantelimon, județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6.145 mp, fără a fi identificat, pentru a se putea verifica existența unei legături cu terenul menționat în certificatele de moștenitor. Mai mult, în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/193, s-a menționat că numita L.C. a vândut lui C.E. toate drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei sale fiice, A.C., din terenul situat în Șoseaua V., formând Parcul C., precum și dobândirea tuturor drepturilor succesorale vândute la data autentificării actului, acesta "devenind singur și exclusiv proprietar asupra loturilor din terenul de mai sus nevândute, cât și eventualelor resturi din prețul vânzărilor neachitate complet de cumpărător și pe care dl. C.E.

le va putea încasa în baza acestui act", fiind, așadar, evident că, la data întocmirii acestui contract se vânduseră deja din terenul pretins de reclamantă anumite suprafețe. De asemenea, raportat la decretele de expropriere invocate de contestatoare, s-a reținut că acestea se referă la suprafețele de 160 mp, pe numele lui D.L., 162 mp pe numele lui C.E.I.A., precum și la un teren a cărui suprafață nu este menționată. Dintre terenurile menționate în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și certificatului suplimentar de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, doar cel din strada D.M.

nr. 4, raion 23 August se regăsește în listele anexă la decretele de expropriere, dar și pentru acest din urmă teren în actul de preluare este menționat C.E.I.A., iar nu C.E., decedat din anul 1948, anterior decretelor de expropriere emise în anii 1963 și 1978 (de altfel, la celelalte imobile din actele de preluare s-a făcut mențiunea "moștenitorii lui C.E.", fiind în mod evident vorba de două persoane distincte). Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, însă în cauză actele preluare, conform considerentelor mai sus expuse, nu sunt de natură a confirma dreptul de proprietate al contestatoarei asupra terenurilor pretinse. S-a mai constatat și că, din cuprinsul adresei nr. 530429/6191 din 10 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului București, reiese că terenurile solicitate de reclamantă nu au figurat pe numele autorilor acesteia.

Totodată, expertizele judiciare efectuate în cauză au avut în vedere terenurile individualizate în certificatele de moștenitor depuse de către contestatoare, care nu fac dovada dreptului de proprietate, iar nu titlurile de proprietate propriu zise, în care suprafața pretinsă de contestatoare nu este individualizată, astfel că, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă. În termen legal, împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 93 A din 8 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. La pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că la adresa situată în str. D.M.

nr. 4 în decretul de expropriere figurează alte persoane, C.E. și .I.A., și nu autorul reclamantei, C.E., aspect ce a fost dezvoltat de judecătorul fondului. Totodată, celelalte terenuri nu figurează în decretele de expropriere ca preluate de la autorul reclamantei, fapt confirmat de adresele primăriei ce au fost înaintate instanței, fiind lipsit de relevanță că din adresele invocate de reclamantă, emise în anul 1965, respectiv 2001 figurează înscrisă în rolul fiscal ca plătitoare de impozite; totodată, concluzia este susținută și de documentația înaintată de primărie care arată că ulterior anului 1958 nu există înscrisuri care să ateste juridic continuarea dreptului de proprietate invocat pentru aceste terenuri.

Ca atare, instanța de apel a conchis că reclamanta nu a făcut dovada continuității proprietății sale, nereușind să răstoarne evidențele administrative din care rezultă că în calitate de titulari ai terenurilor pretinse figurau alte persoane. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidența cazului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 6111 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă; s-a casat decizia recurată și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Instanța de casare a arătat că interpretarea art. 313 C. proc.

civ. este una restrictivă, în sensul că ea este aplicabilă numai atunci când starea de fapt a fost precis determinată, astfel încât nu mai implică intervenția instanței supreme asupra împrejurărilor de fapt ori chiar o reapreciere a dovezilor administrate. Stabilirea exactă a unei stări de fapt cu consecințe asupra aplicării corecte a legii, presupune întotdeauna lămurirea deplină a tuturor împrejurărilor de fapt relevante ale cauzei în scopul justei sale soluționări. Or, în cauză, aprecierea elementelor pricinii a fost rezultatul analizării trunchiate, necoroborate a probelor administrate în cauză, ori cu nesocotirea altor probe, rezultatul activității judiciare întemeindu-se astfel pe o stare de fapt, în realitate echivocă, ce nu a fost pe deplin lămurită, astfel că a fost imposibilă exercitarea controlului judiciar în prezenta etapă procesuală, motiv pentru care s-a decis casarea hotărârii cu consecința trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Astfel, instanța de recurs a reținut că este demonstrat în mod cert că antecesorul reclamantei, C.E. a dobândit împreună cu soția sa, A.C., întreg terenul viran situat la bariera V., aparținând de comuna Pantelimon, județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6.145 mp, cu vecinătățile indicate în actul de vânzare-cumpărare aut.

de Tribunalul Ilfov sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912. Drepturile succesorale rămase de pe urma A.C., cuvenite mamei sale, L.C., au fost transmise antecesorului reclamantei, C.E., și au avut ca obiect terenul situat pe șoseaua V. București, aparținând comunei Dudeștii Cioplea, ce formează parcul C., astfel cum a rezultat din actul autentificat sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932. Potrivit clauzelor contractuale, vânzătoarea a transmis "toate drepturile acestui teren de orice natură, fie că privește loturile nevândute, fie că se referă la restul din prețul de vânzare eventual rămase neachitate de către cumpărătorii loturilor", clauză ce a determinat instanțele de fond să conchidă, prin raportare și la decretele de expropriere invocate de parte, că aceasta nu a făcut dovada proprietății asupra bunurilor pretinse.

În acest sens s-a constatat că atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au raportat la decretele de expropriere, respectiv la documentația înaintată de autoritățile locale cu referire la parte din aceste terenuri. Or, potrivit relațiilor comunicate părții, respectiv instanței cu referire la imobilele pretinse, rezultă fie că nu dețin evidențe privind trecerea bunului în proprietatea statului (str. N.S. - fost 11 - 35, N.G. nr. 2, N.G. nr. 1), fie că pentru terenul din str. D.M. nr. 4, în suprafață de 1.266 mp figurează înscris proprietate de stat, acesta făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 631/1963 în a cărui anexă figurează înscriși (la poziția 119) C.E., I.A., cu teren în suprafață de 162 mp și construcție cu suprafața de 58,63 mp.

Instanța de casare a mai stabilit că nu poate fi omisă în această analiză nici împrejurarea că imediat după apariția Legii nr. 18/1991 reclamanta a pretins restituirea acelorași terenuri, identificate în certificatele de moștenitor invocate, cu referire la care nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate justificat de modalitatea de preluare a bunurilor de către stat, prin expropriere. Din acest motiv, reclamanta a sesizat instanța de judecată, în anul 1993, litigiu finalizat prin Decizia nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, care a conchis în același sens, motivat de împrejurarea că terenurile pretinse, preluate de stat prin expropriere și care au fost preluate de la antecesorul reclamantei, nu mai pot fi restituite în natură, întrucât au fost utilizate conform scopului pentru care au fost expropriate.

Ca urmare, în susținerea temeiniciei pretențiilor reclamantei, cât privește preluarea bunurilor de către stat, în una dintre modalitățile reglementate de legea specială - exproprierea - vin și constatările jurisdicționale evocate intrate în puterea lucrului judecat, opozabile erga omnes și care reflectă adevărul celor constatate judecătorește. Înalta Curte a mai constatat că reclamanta a susținut constant că pentru parte dintre terenurile pretinse str. G.A. nr. 11, str. V.Z. nr. 38, ea și antecesoarea sa, C.G., figurau ca plătitoare de impozit la nivelul anului 1965, 1958, ceea ce conduce la concluzia că după momentul transmisiunii unei părți din drepturile succesorale către antecesorul său, C.E., terenurile amintite s-au aflat printre cele transmise, numai astfel explicându-se înregistrarea lor la epoca menționată în evidențele localității.

Chiar dacă certificatele de moștenitor nu constituie titluri de proprietate în accepțiunea normelor substanțiale privind dovedirea unui atare drept, instanța de casare a mai apreciat că acestea prin coroborare cu alte probe se pot constitui în dovezi ale dreptului de proprietate în condițiile legii speciale, care prevede un sistem probator mai flexibil decât cel din dreptul comun (art. 22 din Legea nr. 10/2001 și normele metodologice de aplicare ale acestei dispoziții prevăzute de H.G. nr. 250/2007). Pe rolul Curții de Apel București, dosarul a fost reînregistrat sub nr. 3547/2/2011. În rejudecarea apelului, s-a dispus efectuarea unei expertize topografice în vederea identificării imobilelor notificate.

La termenul de judecată din data de 01 septembrie 2011, s-au depus precizări de către apelanta-contestatoare, prin care a învederat că solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor solicitate. Prin Decizia civilă nr. 37A din 8 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, sentința apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a modificat în parte dispoziția contestată nr. 4300/2005, emisă de Primarul General al Municipiului București, astfel: s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 162 mp, situată în str. D.M.

nr. 4 și pentru suprafața de 616 mp. situată în str. V.Z. nr. 38, ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingându-se în rest contestația. Analizând apelul declarat din prisma criticilor formulate de reclamantă, în raport de dispozițiile art. 295 - 296 C. proc. civ. și, ținând cont de îndrumările date de către instanța de control judiciar, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a constatat următoarele: Cu privire la calitatea de proprietar a autorilor apelantei, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2011, s-a reținut că potrivit actului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 7476/1912, numita A.C.

a cumpărat un teren viran, situat la bariera V., pendinte de comuna Pantelimon, județul Ilfov, în suprafață de 6 ha și 6.145 mp. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28020/1932, numita L.C. a vândut lui C.E. toate drepturile succesorale ce i se cuveneau de pe urma defunctei sale fiice, A.C., din terenul situat în Șoseaua V., formând Parcul C. S-a mai menționat în cuprinsul contractului că autorul reclamantei, C.E., în calitate de cumpărător va intra în toate drepturile succesorale vândute la data autentificării actului, acesta "devenind singur și exclusiv proprietar asupra loturilor din terenul de mai sus nevândute, cât și eventualelor resturi din prețul vânzărilor neachitate complet de cumpărător și pe care dl. C.E.

le va putea încasa în baza acestui act". Contestatoarea a formulat cerere de restituire a terenurilor aparținând autorilor săi, întemeindu-se pe actele de proprietate anterior enunțate, dar și pe certificatul de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și certificatului suplimentar de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958, după defunctul său tată, C.E. Totodată, în susținerea prezentei contestații, reclamanta a invocat că este proprietara terenurilor descrise în certificatului de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și certificatului de moștenitor suplimentar nr. 173 din 30 aprilie 1958. Terenurile notificate nu au fost identificate prin indicarea vecinătăților. Prin notificarea formulată, apelanta-contestatoare a invocat faptul că imobilele au fost expropriate prin Decretele nr. 631/1963, nr. 85/1973, nr. 439/1965, nr. 426/1978 și nr. 7614/1965.

Instanța de apel a constatat însă că apelanta-contestatoare nu a făcut dovada calității de proprietar a autorilor săi cu privire la imobilele solicitate prin notificarea formulată. Astfel, s-a reținut că apelanta a invocat în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor săi, certificatul de moștenitor și mențiunile din cuprinsul acestuia, precum și Decretele nr. 631/1963, nr. 85/1973, nr. 439/1965, nr. 426/1978 și nr. 7614/1965. Ca urmare a solicitării primei instanțe, au fost depuse la dosar decretele de expropriere solicitate, din care rezultă următoarele: La dosarul Tribunalului București se află Decretele nr. 631/1963, nr. 426/1978 și anexele acestora. În consecință, curtea de apel a reținut că autorul reclamantei, C.E., figurează în Decretul nr . 631/1963, poziția 72 cu suprafața de 160 mp - teren expropriat și construcție 78 mp, situată în București, str. G.I.

nr. 26, raion 23 August, la poziția 119 cu suprafața de 162 mp - teren expropriat în București, str. D.M. nr. 4, raion 23 August și la poziția nr. 142 bis moștenitorii după C.E., cu suprafață expropriată de 344 mp, situată în București, raionul 23 August. Din relațiile aflate la dosar primă instanță a rezultat că terenurile notificate nu au făcut obiectul Decretului nr. 439/1965 și că autorii apelantei nu figurează în anexele acestui decret. Cu privire la Decretul nr. nr. 85/1973, Decretul nr. 439/1975 și Decretul nr. 426/1978, din adresa nr. 20D/779, fila 353 din dosar TB rezultă că nu figurează autorii apelantei și nici imobilele notificate.

În ceea ce privește Decretul nr. 7614/1965, autoritățile competente au comunicat instanței că în anul 1965 nu au fost emise decrete decât până la numărul 1046. Astfel, instanța de apel a constatat că autorii apelantei contestatoare au fost menționați numai în Decretul nr. 631/1963, poziția 72, poziția 119 și poziția nr. 142 bis, nefiind menționați în alte decrete de expropriere. De asemenea, s-a constatat că imobilele preluate prin decretul menționat figurează și în adresa nr. 33508/8164 din 18 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății - Cadastru, care atestă că lui C.E. i-a fost expropriată o suprafață de 162 mp situată la adresa str. D.M.

nr. 4 și în adresa nr. 4472 din 05 octombrie 2001 a Direcției de Venituri, Impozite și Taxe Locale Sector 3, care confirmă că apelanta (fostă D.) și mama sa, C.G. aveau în proprietate și plăteau impozit pentru suprafața de 616 mp teren viran situat în str. V.Z. nr. 38, sector 3 București. Coroborând mențiunile din Decretele de expropriere cu adresele menționate privind rolul fiscal și situația plății impozitelor, instanța de apel a constatat că, în conformitate cu art. 23.1 lit. d) și e) din H.G. nr. 250/2007, rezultă că s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la imobilele menționate.

În ce privește celelalte imobile solicitate prin notificare de către apelantă, s-a reținut că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a autorilor acesteia și, drept urmare, apelanta nu a probat calitatea de persoană îndreptățită; totodată, s-a reținut că în Decretele menționate nu figurează autorii săi printre cei expropriați și nici nu au fost depuse alte relații cu privire la existența unor roluri fiscale sau alte înscrisuri doveditoare, în conformitate cu dispozițiile art. 23.1 lit. a) - e) din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Referitor la menționarea terenurilor notificate în certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei, instanța de apel a reținut că certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății asupra terenurilor notificate, ci probează numai calitatea de moștenitor a apelantei după C.E.

În lipsa unor alte acte doveditoare, în accepțiunea dispozițiilor art. 23.1 lit. a) - e) din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că apelanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la celelalte imobile notificate. Cu privire la preluarea abuzivă, curtea de apel a constatat că în Decretul nr. 631/1963 figurează la poziția 72 autorul apelantei cu o suprafață de teren de 160 mp și construcție în suprafață de 78 mp, situată în București, str. G.I. nr. 26, raion 23 August, la poziția 119 cu suprafața de 162 mp - teren expropriat în București, str. D.M. nr. 4, Raion 23 August, iar la poziția nr. 142 bis moștenitorii după C.E., cu suprafață expropriată de 344 mp, situată în București, Raionul 23 August.

Suprafața din str. D.M. nr. 4 în suprafață de 160 mp teren a fost identificată de către expert, iar conform schiței plan a Decretului nr. 631/1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române și a Planului topografic vechi, ediție 1962 a fost identificat imobilul din București, fosta str. D.M., nr. 4 ca având suprafața de 172,54 mp; instanța de apel a redat fidel concluziile raportului de expertiză topo efectuat pentru identificarea imobilelor. În ceea ce privește celelalte decrete de expropriere invocate de către apelantă prin notificarea formulată, s-a constatat că nu s-a făcut dovada că autorii apelanților figurează în aceste acte normative.

Instanța de casare a dat îndrumări și cu privire la analizarea în cauza de față a efectelor Deciziei civile nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, aspect cu privire la care instanța de apel a reținut că motivul determinant pentru respingerea acțiunii promovate de către apelantă în acea cauză a privit imposibilitatea identificării terenurilor solicitate, terenuri care sunt aceleași cu cele notificate în baza Legii nr. 10/2001, nefiind așadar, lămurită situația de fapt, în lipsa individualizării exacte a imobilelor revendicate. Analizând adresa emisă de Sfatul Popular al Raionului 23 August nr. 15758 din 10 octombrie 1965, conform căreia pentru imobilul din strada G.A.

nr. 11, a figurat ca plătitor de impozit autorul apelantei, instanța de apel a constatat că în cuprinsul asteia nu este menționată nicio suprafață de teren, iar deținerea acestei proprietăți nu este confirmată prin nicio altă adresă emisă de autoritățile locale; în plus, nici nu s-a făcut dovada preluării vreunei suprafețe de teren din strada G.A. nr. 11, prin niciunul dintre decretele de expropriere invocate.

De asemenea, instanța de apel a redat și reținut (din conținutul raportului de expertiză topo efectuat în cauză) situația de fapt actuală pentru celelalte terenuri solicitate prin notificare și cu privire la care nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, menționându-se și imposibilitatea prezentării situației unora dintre ele, din cauza faptului că nu au fost depuse la dosar planuri, schițe topografice care să indice poziția, limitele și vecinătățile terenului care să conducă la identificarea lui de către expert, astfel cum a fost nominalizat de către apelantă.

Cu privire la natura măsurilor reparatorii ce se impun a fi acordate în cauză, instanța de apel a reținut că deși restituirea în natură prevalează, în cauză nu această măsură reparatorie nu este posibil a fi dispusă, ceea ce rezultă din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, avizat de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, în conformitate cu Cap. II, art. 4 lit. l) din Legea nr. 7/1996, motiv pentru care s-a procedat la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, anume propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dar și având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia XXVII/2011 dată în recurs în interesul legii; totodată, s-a precizat că stabilirea cuantumului acestor despăgubiri va avea loc în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, condițiile în dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât în cadrul unei astfel de contestații, instanța poate stabili numai existența dreptului de despăgubire, nu și întinderea definitivă a acestuia.

De asemenea, s-a mai menționat că posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a fost reiterată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 162 - 169), prin care statelor membre li se recunoaște libertatea de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor, aferente imobilelor naționalizate, astfel că stabilirea despăgubirilor de către Comisia Centrală se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În termen legal, împotriva acestei decizii, au promovat recurs ambele părți - reclamanta C.E.A.

și pârâtul Municipiul București, prin primar general. Recurenta reclamantă, prin memoriul său de recurs, se prevalează de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este lipsită de temei legal. Astfel, în dezvoltarea criticilor sale, învederează instanței de recurs că instanța de apel nu a analizat în mod judicios toate probele administrate în susținerea contestației sale, respectiv înscrisuri și expertize, și a concluzionat în mod nelegal că nu a făcut dovada dovada dreptului de proprietate pentru toate suprafețele de teren solicitate prin notificare. Pe de altă parte, în opinia recurentei, instanța de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare.

În acest sens, precizează că după depunerea la dosar de către expertul topo a răspunsului la obiecțiuni, a solicitat emiterea unei adrese privind istoricul de rol fiscal și situația juridică a terenurilor identificate, însă proba i-a fost respinsă; or, din evidențele OCPI rezultă că suprafețele de teren revendicate sunt în proprietatea Consiliului Local, în condițiile în care statul nu are un titlu de proprietate asupra acestora, deținându-le abuziv. În consecință, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză.

Recurenta mai învederează că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a interpretat incorect actele deduse judecații, reținând ca "apelanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la celelalte imobile notificate". În fapt, dreptul de proprietate asupra acestor suprafețe de teren s-a transmis prin moștenire, iar autorul său, C.E., le-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 28020 din 19 iunie 1932 de Tribunalul Ilfov și aceste terenuri au trecut în proprietatea statului fără titlu, în ciuda faptului că acestea se aflau într-o zonă afectată de planul de sistematizare a orașului, zonă în care s-au făcut mai multe exproprieri.

Cu toate acestea, recurenta nu figurează în anexele acestor decrete de expropriere și, în consecință, nici nu a primit o justă și prealabilă despăgubire pentru această deposedare; se mai precizează de către recurentă că este de notorietate modul în care regimul comunist a prigonit proprietarii și a efectuat deposedări abuzive, iar anexele la decretele de expropriere nu erau întotdeauna conforme cu realitatea. Terenurile pe care recurenta le-a pretins în procedura Legii nr. 10/2001, reprezintă loturi din suprafața de 6 ha și 6.145 mp teren situat la bariera V., amplasament cunoscut sub denumirea de Parcul C. (dosar Primărie, certificat nr. 352 din 24 martie 1958 eliberat de Sfatul Popular al Capitalei).

Experții din cauză prin rapoartele lor au identificat aceste suprafețe în noua configurație a zonei, însă instanța nu a ținut cont de rapoartele de expertiză întocmite. Tot în sprijinul soluționării cauzei stătea și adresa Consiliului Local al Municipiului București, Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului nr. 26413 din 24 august 1994, care prezintă situația urbanistică a suprafețelor în litigiu; de asemenea, instanța de apel a omis analizarea adresei emise de Sfatul Popular al Raionului 23 August sub nr. 15758 din 10 octombrie 1965, conform căreia pentru imobilul din strada G.A. nr 11, recurenta a figurat ca plătitor de impozit. Pentru celelalte suprafețe proprietatea sa, care nu se mai regăsesc în evidențele instituțiilor statului, ori pentru care aceste evidențe nu sunt corecte sau complete, nu este culpa recurentei.

Susținând interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, recurenta apreciază că în cauză a dovedit atât existența cât și întinderea dreptului de proprietate prin actele de vânzare-cumpărare, dovada plății impozitului, dar și calitatea sa de moștenitor; or, textul de la art. 24 devine aplicabil numai în situația în care foștii proprietari nu mai dețin niciun fel de acte de proprietate, iar suprafețele revendicate se regăsesc doar în acte de preluare de către stat sau în evidențele statului. De asemenea, instanța nu a ținut cont că statul comunist a făcut și preluări fără niciun titlu sau în absența oricărei baze legale.

În ceea ce privește adresa nr. 530429/6191 din 10 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului București, conform căreia terenurile solicitate nu au figurat pe numele autorilor recurentei, aceasta este contrazisă de celelalte adrese emise conform cărora, recurenta a figurat cu rol fiscal la adresele din certificatele de moștenitor. Recurenta solicită instanței de recurs să analizeze toate probele aflate la dosar pentru a pronunța o hotărâre legală și temeinică, să constate că a făcut dovada deplină a preluării abuzive a imobilelor revendicate, că recurenta este persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii, că actele depuse (și prezentate în original, la solicitarea instanței) fac dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, că procedura privind notificarea a fost respectată și, în consecință, să se admită contestația astfel cum a fost formulată.

II. Recurentul pârât, prin motivele sale de recurs, a invocat, de asemenea, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la cererea precizatoare depusă de reclamantă la data de 1 septembrie 2011 în fața instanței de apel, aceasta fiind o cerere nouă ce nu poate fi formulată direct în calea de atac. Se arată că potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

"în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi." Recurentul consideră că prin cererea precizatoare menționată și prin care reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (dacă nu va fi posibilă restituirea în natură), reprezintă o cerere nouă, formulată în rejudecarea apelului după casare, etapă în care judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., care nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, ce nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs. La data promovării acțiunii, contestatoarea a solicitat restituirea în natură a terenului, astfel că doar această cerere trebuia analizată, caz în care, restituirea în natură nefiind posibilă, apelul trebuia respins.

Printr-un alt motiv de recurs, recurentul susține că, raportat la ansamblul probator al cauzei, contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate prin notificarea formulată. Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane, înscrisuri ce pot fi depuse și ulterior, până la data soluționării notificării. În ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, recurentul învederează că întinderea și cuantumul despăgubirilor se stabilesc de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 16, Capitolul 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii, întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții, demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 16, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În raport de dispozițiile invocate, dispoziția contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmise Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire; numai în baza acestui raport, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Drept urmare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate.

Având în vedere cele arătate, recurentul solicită admiterea căii sale de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe, prin care s-a respins acțiunea ca neîntemeiată. Părțile nu au formulat întâmpinări la motivele de recurs ale adversarului și nici nu au fost administrate alte înscrisuri în această etapă procesuală. Înalta Curte constată a fi nefondate ambele recursuri, potrivit celor ce succed.

I. Cu referire la recursul reclamantei se constată că cea mai mare parte a motivelor de recurs privește aprecierea materialului probator al cauzei, criticându-se, prin urmare, temeinicia deciziei instanței de apel, în timp ce altele sunt într-un registru generic, nefiind critici concrete la adresa deciziei pronunțate în apel, însă, date fiind susținerile cu privire la pretinsa încălcare a celor statuate prin decizia de casare, dar și la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, se apreciază că recursul de față poate fi evaluat pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, obiectul pricinii de față este circumscris contestării Dispoziției nr. 4300 din 16 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București în soluționarea notificării nr. 1734 din 20 aprilie 2001 prin care recurenta reclamantă a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 11.630 mp ce a aparținut autorului său, terenuri menționate în certificatul de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și cel suplimentar emis la data de 19 iunie 1958; s-a menționat că terenul solicitat în procedura legii speciale, face parte dintr-o suprafață de teren de 6 ha și 6.145 mp situat în București, Bariera V., fosta comună Dudeștii Cioplea, fiind dobândit de tatăl său, C.E., împreună cu prima sa soție (A.C.) prin contractul de vânzare-cumpărare aut.

sub nr. 7476 din 30 aprilie 1912; ulterior, a fost dobândit în exclusivitate de autorul său, prin cumpărarea drepturilor succesorale de la moștenitoarea primei sale soții (vânzătoare - L.C.) prin contractul aut. sub nr. 28020 din 19 octombrie 1932. După dezbaterea moștenirii autorului său, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 173 din 30 aprilie 1958 și cel suplimentar cu același număr, emis la data de 19 iunie 1958, recurenta (inițial, și mama sa, G.C., dar succedată la rândul său, de către recurentă, conform certificatului de moștenitor nr. 723 din 22 decembrie 1966) a devenit unica moștenitoare a tatălui său, C.E.; potrivit susținerilor recurentei, dar și mențiunilor din certificatele de moștenitor, în cuprinsul masei succesorale, din pricina regimului comunist al vremii, s-a declarat ca avere succesorală de pe urma lui C.E.

nu întreaga suprafață de 6 ha și 6.145 mp teren, ci doar cea solicitată prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, anume 11.630 mp. Totodată, se constată că prin notificarea formulată de recurentă, aceasta a precizat că terenul solicitat în procedura legii speciale a fost preluat prin Decretele de expropriere nr. 631/1963, nr. 85/1978, nr. 439/1965, nr. 426/1978 și nr. 7614/1965, fără ca aceasta în cuprinsul notificării să fi procedat la individualizarea terenurilor pretins preluate prin fiecare dintre aceste acte normative.

Astfel cum corect instanțele de fond au reținut, pentru confirmarea calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este necesar a se face dovada dreptului de proprietate al persoanei deposedate, la data preluării abuzive de către stat, dovada calității de moștenitor al acestei persoane, dacă este cazul, întinderea și amplasamentul imobilului ce face obiectul dreptului de proprietate pentru a se putea verifica în concret posibilitatea restituirii în natură, ca măsură reparatorie prevalentă preconizată de legea specială. Prin dispoziția contestată, recurentei reclamante i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită pentru terenul în suprafață de 213 mp, situat în str. N.S.

nr. 33 bis, sector 3, ce figurează în Decretul de expropriere nr. 85/1978, pentru care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri bănești, dată fiind emiterea dispoziției sub imperiul legii din forma anterioară Legii nr. 247/2005), întrucât s-a constatat că nu este posibilă restituirea în natură, deoarece terenul este ocupat în totalitate de detalii de sistematizare, scopul exproprierii fiind împlinit; prin aceeași dispoziție, s-a respins cererea cu privire acordarea măsurilor reparatorii pentru restul suprafețelor de teren solicitate prin notificare, întrucât acestea nu figurau în proprietatea autorilor notificatoarei la data trecerii în proprietatea statului.

Ca atare, în demersul declanșat de recurentă în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republ., aceasta era ținută să facă dovada contrară celor reținute prin dispoziția contestată, respectiv că, dimpotrivă, diferența de 11.317 mp teren (11.630 mp pretinsă prin notificare, din care se deduce suprafața de 213 mp, recunoscută prin dispoziția contestată) se afla în proprietatea sa ori a autorilor săi (funcție de pretinsa dată a deposedării, având în vedere decesul autorilor săi) la momentul preluării în proprietatea statului. Prin contestația promovată, recurenta reclamantă a susținut că celelalte suprafețe de teren solicitate prin notificare, au următoarele amplasamente: 1. str. S. nr. 1, teren 1.666 mp viran; 2. str. S. nr. 11 - 35, în 2 loturi, de 455 mp, viran și 3.438 mp pe care se află un tobogan; 3. b-dul B. (fost șos.

V. și M.) nr. 96 - 98, în suprafață de 2.808 mp, pe care se află un parc-spațiu verde; 4. B-dul N.G. (fost str. V.Z.) nr. 2, suprafețele de teren de 1.016 mp și 1.216 mp, în prezent, spațiu verde; 5. str. N.G. nr. 1 (fost str. V.Z.), teren de 2.340 mp, folosit ca grădini de locatarii din bloc și 3.769 mp folosit parțial ca grădini, iar restul este ocupat de un garaj metalic; din însumarea acestor suprafețe de teren, rezultă că recurenta prin intermediul contestației, a solicitat o suprafață mai mare (16.708 mp) decât cea pretinsă prin notificare (11.630 mp) și, cu atât mai mult decât cea pe care o mai putea pretinde în instanță (11.317 mp), după emiterea dispoziției contestate și satisfacerea parțială a pretențiilor sale (213 mp).

În apel după casare, instanța de rejudecare a dispus în mod corespunzător completarea materialului probator al cauzei pentru identificarea suprafețelor solicitate prin notificare, dar și pentru lămurirea temeiurilor preluării de către stat; de asemenea, s-au evaluat și efectele Deciziei civile nr. 3522 din 6 octombrie 1998 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a reținut realizarea scopului exproprierii, ceea ce, din perspectiva Legii nr. 10/2001, se constituie drept un impediment legal la restituirea în natură; în consecință, din acest punct de vedere, Înalta Curte va înlătura ca nefondate susținerile contrare ale recurentei.

Astfel cum deja s-a arătat, pentru dovedirea dreptului de proprietate recurenta reclamantă s-a prevalat în cauza de față de certificatele de moștenitor emise de pe urma autorului său, dat fiind că nu întregul teren de 6 ha și 6.145 mp teren a fost dobândit prin moștenire de recurentă și autoarea sa, ci doar o parte din acesta; în acest context, instanțele de fond în mod legal au stabilit că certificatul de moștenitor nu este o dovadă a dreptului de proprietate, însă, în sensul celor indicate și prin decizia de casare, s-au avut în vedere și celelalte probe administrate în cauză cu o atare finalitate; nici coroborarea cu actele de vânzare-cumpărare din 1912 și, respectiv 1932 nu a fost suficientă și nu a permis instanței de apel ca fiind făcută dovada dreptului de proprietate, sub aspectul întinderii sale, întrucât în niciunul dintre aceste contracte (mai exact în cel inițial, pentru că actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nu are o astfel de aptitudine) terenul nu a fost identificat prin arătarea vecinătăților acestuia și nici nu a fost însoțit de schițe anexe ori planuri cadastrale.

În aceste condiții, deși aparent recurenta era în posesia dovezii originare a titlului de proprietate al autorului său (contractul din 1912), ceea ce ar fi atras incidența în cauză, sub aspect probatoriu, a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (cu normele de explicitare din H.G. nr. 250/2007), pentru verificarea întinderii și a amplasamentului imobilelor ce fac obiectul dreptului de proprietate, în mod legal instanța de apel a recurs la aplicarea facilităților de probațiune instituite prin prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, sens în care s-a procedat la cercetarea listelor anexă ale decretelor de expropriere, dar și la analizarea altor evidențe ale autorităților vremii, contemporane cu momentul preluării.

Ca atare, s-a reținut că dintre decretele de expropriere enumerate de către recurentă ca temei al preluării, din verificarea listelor anexă ale acestora și din relațiile comunicate de autoritățile competente, a rezultat că prin Decretele nr. 439/1975 și 426/1978 nu a operat o preluare a vreunei părți din proprietatea autorilor recurentei; în ce privește Decretul indicat de recurentă sub nr. 7614/1965, s-a comunicat instanței că acesta este un act normativ inexistent, întrucât în anul 1965 au fost emise decrete doar până la nr. 1046, potrivit relațiilor transmise de Secretariatul General al Guvernului.

Referitor la Decretul nr. 85/1987 (care are un alt obiect de reglementare decât expropriere, potrivit acelorași relații de la dosar), se constată că din eroare a fost menționat de instanță ca relevant pentru cauză în cuprinsul adresei de solicitare a relațiilor privind temeiurile preluării, întrucât actul normativ în baza căruia a operat deposedarea reclamantei a fost Decretul nr. 85/1978, act normativ reținut, de altfel, ca atare în cuprinsul dispoziției contestate și în baza căruia recurentul pârât i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. Pârâtul a reținut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită pentru un teren de 213 mp din str. N.S. nr. 33 bis sector 3, deși acest teren apare în lista anexă la poziția 26 ca fiind expropriat pe numele altor persoane - S.M.

și S.I. Pe de altă parte, și recurenta - D. (în prezent, C.) E.A. și mama sa - C.G. sunt menționate în aceeași anexă (cele două mențiuni subsecvente poziției 26, nenumerotate însă), dar cu toate acestea, în dreptul numelor acestora nu figurează nicio mențiune cu privire la vreo suprafață de teren preluată prin expropriere, pentru a face posibilă incidența art. 24 din Legea nr. 10/2001. Cum însă, la acest moment, acest aspect este intrat în circuitul civil ca atare în favoarea recurentei reclamante, iar emitentul dispoziției nu a formulat prin motivele de recurs critici cu un astfel de obiect (acceptând că ar fi fost posibile, în mod legal), aceasta rămâne o eroare ce nu poate fi corijată în calea de atac a reclamantei (lato sensu, contestația însăși, și stricto sensu, recursul de față), fiind un drept câștigat acesteia, preexistent procedurii judiciare în cadrul căreia instanțele nu îi pot agrava situația.

În listele anexă ale Decretului nr. 631/1963 însă, astfel cum a constatat instanța de apel figurează moștenitorii lui C.E. (dar și D.L.) la poziția 72 cu 160 mp teren expropriat în București, str. G.I. nr. 26, raion 23 August, dar și la poziția nr. 119 (unde apare ca expropriat C.E., dar și I.A.) cu 162 mp teren expropriat și construcție de 58 mp în str. D.M. nr. 4, precum și la poziția nr. 142 bis, fără însă, de această dată, să se menționeze în concret vreo suprafață de teren expropriată pe numele moștenitorilor lui C.E.; se constată că instanța de apel s-a raportat la mențiunile de la poziția anterioară din listă (nr. 142, unde este menționată o suprafață de 344 mp, în București, Bd. M. nr. 188, raion 23 August, expropriere dispusă față de alte persoane, străine de pricina de față - Ș.P.

și moștenitorii lui Ș.M.). Cum însă nu au fost stabilite măsuri reparatorii în favoarea recurentei prin decizia recurată, în baza acestei constatări eronate și pentru terenul din Bd. M. nr. 188, raion 23 August, rezultă că acesta este un aspect nerelevant din perspectiva recursului său, fiind doar de natură a argumenta corecta aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 de către instanța de apel din perspectiva neacordării măsurilor reparatorii pentru acest teren, astfel încât, nu antrenează vreo agravare a situației sale procesuale. Dintre aceste trei poziții din listele anexă la Decretul nr. 631/1963, curtea de apel, în aplicarea aceluiași text, a stabilit în mod corect calitatea recurentei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (natura măsurilor reparatorii nefiind contestată prin recursul de față), doar pentru terenul menționat la poziția 119, anume de 162 mp din str. D.M.

nr. 4; în ce privește terenul în suprafață de 160 mp (poziția 72) din str. G.I. nr. 26, raion 23 August, recurentei nu i-a fost stabilită calitatea de persoană îndreptățită, date fiind limitele devoluțiunii stabilite prin apel, dar și limitele obiective ale învestirii instanței prin contestația formulată; de altfel, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua prezentei decizii, la interpelarea Înaltei Curți, recurenta a precizat că imobilul din str. G.I. nr. 26 nu a făcut obiect al notificării. Contrar celor susținute de recurentă prin motivele de recurs, instanța de apel în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a normelor met