ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2076/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 03 iunie 2010, reclamantul C.L. a chemat în judecată pe pârâții F.M. și Municipiul București, solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună constatarea nulității absolute parțiale a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005, emisă de Municipiul București și să se constate că reclamantul are calitatea de coproprietar, împreună cu reclamantul F.M., asupra terenului în suprafață totală de 576 mp, situat în București, str. A., sector 5. În motivarea cererii, reclamantul a susținut că prin actul autentificat sub nr. 6975/1235 din 16 decembrie 1957, autorii săi au cumpărat o suprafață indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeței de 576 mp, de la autorii pârâtului F.M.

Astfel, deși terenul a aparținut în coproprietate autorilor părților - C. și F. -, terenul în totalitatea sa a fost restituit exclusiv pârâtului F.M., prin Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 emisă de Municipiul București, în condițiile în care și reclamantul C.L. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată. Cele două notificări, care priveau același imobil, nu au fost conexate, iar dispoziția de restituire a întregului teren, numai în favoarea pârâtului F. a încălcat drepturile reclamantului la restituirea bunului în natură. Prin Sentința civilă nr. 3538 din 19 aprilie 2012 Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat competența pentru soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București având în vedere valoarea obiectului litigiului, situată la peste 500.000 lei.

Prin Sentința civilă nr. 172 din 18 ianuarie 2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului. Pentru a se pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în fapt, imobilul situat în str. A., sector 5, compus din teren și construcții, a fost dobândit de autoarea pârâtului F.M. - M.F., prin actul dotal autentificat sub nr. 30714 din data de 20 noiembrie 1925. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6975/1235 din 16 decembrie 1957 și transcris sub nr. 1249 din 17 decembrie 1957, autorii reclamantului - C.G. și C.E. - au cumpărat de la F.M., o parte din această proprietate, respectiv o construcție situată în fundul curții și cota parte de teren în indiviziune de 288 mp, din suprafața totală de teren de 576 mp.

C.G. a fost moștenit de către reclamant, în calitate de fiu și de către E.C., în calitate de soție supraviețuitoare, astfel cum rezulta din Certificatul de moștenitor nr. 1034 din 18 august 1989; C.E., la rândul său, a fost moștenită de către reclamant, în calitate de nepot de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 46 din 28 aprilie 1998; de asemenea, E.C. a decedat la 26 ianuarie 2008 și a fost moștenită de către reclamant, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 12 din 06 iunie 2008. Partea de imobil deținută în proprietate de autorii reclamantului a fost expropriată în baza Decretului nr. 353 din 10 octombrie 1984, ca și partea de proprietate deținută de autoarea pârâtului; toate construcțiile au fost demolate, însă terenul a rămas liber.

Reclamantul, împreună cu mama sa, E.C., au solicitat restituirea terenului în suprafață de 288 mp în temeiul Legii nr. 10/2001, formulând Notificarea nr. 401 din 30 mai 2001 înregistrată inițial la Prefectura Municipiului București și transmisă de această instituție către Primăria Municipiului București, unde a fost înregistrată sub nr. 25903; de asemenea, a formulat notificarea din 05 octombrie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 16662, prin care a solicitat același lucru. Și coproprietarul terenului, F.M.

a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 165 din 13 august 2001, înregistrată sub nr. 14376. Prima instanță a mai constatat că prin Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 38691/3/2008, definitivă prin Decizia nr. 599A din 12 octombrie 2010, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, care a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață totală de 576 mp, situat în București, str. A., sector 5, cu dimensiunile identificate în Decizia civilă nr. 206 A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6122/05 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă nr. 206 A din data de 26 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pârâtul F.M. a obținut, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București și în mod irevocabil, restituirea întregii proprietăți reprezentate de terenul în suprafață de 524,60 mp situat în București, str. A., sector 5, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Ulterior, în baza acestei hotărâri judecătorești, a fost emisă de către Primăria Municipiului București Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005, a cărei nulitate parțială se solicită în prezenta cauză, prin care s-a restituit întregul teren pârâtului F.M.

Având în vedere situația de fapt reținută, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei de interes care a fost invocată cu motivarea că reclamantul încearcă să obțină recunoașterea aceluiași drept prin formularea a două cereri diferite; excepția a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât prin Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, Municipiul București a fost obligat să emită în favoarea reclamantului dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață totală de 576 mp, situat în București, str. A., sector 5; or, prin cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea de față, solicită constatarea calității de coproprietar a ambelor părți persoane fizice asupra terenului în litigiu, astfel încât s-a apreciat că finalitatea celor două cereri este diferită.

Pe fondul cauzei, prima instanță a apreciat că nu se poate constata nulitatea absolută parțială a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 emisă de către Primăria Municipiului București, întrucât aceasta a fost emisă exclusiv pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv Decizia civilă nr. 206A din data de 26 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

În ceea ce privește capătul doi al cererii, prin care s-a solicitat constatarea calității de coproprietari pentru părțile persoane fizice, tribunalul a constatat că, în speță, reclamantul invocă Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. 38691/3/2008, prin care Municipiul București a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață totală de 576 mp situat în București, str. A., sector 5, pe când pârâtul F.M. invocă Decizia civilă nr. 206A din data de 26 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a Civilă, prin care a obținut restituirea întregului teren.

Ca atare, prima instanță a apreciat că demersul juridic ce se impune în această situație, așa cum a reținut, de altfel și instanța care a soluționat apelul îndreptat împotriva Sentinței civile nr. 618 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, este acela al "formulării unei acțiuni în revendicare, în cadrul căreia să se analizeze comparativ titlurile concurente de proprietate invocate de părți, în cadrul cărora vor fi analizate și aprecierile referitoare la opozabilitatea hotărârilor menționate anterior". Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 36A din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanța a reținut că și în condițiile în care hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă dispoziția administrativă de restituire în natură a întregului teren în litigiu, către pârâtul F.M., nu este opozabilă reclamantului C.L., acest act are putere de lucru judecat conform art. 1200 alin. (4) C. civ. de la 1864 și, din punct de vedere legal, se prezumă că stabilește adevărul juridic. De asemenea, conform art. 1202 alin. (2) C. civ. nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, rezultând că, astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamantul nu poate dovedi în acest proces contrariul celor stabilite în hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului F.M.

asupra terenului, titlu dobândit în baza unei acțiuni în revendicare împotriva Municipiului București. De altfel, așa cum rezultă și din Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 - a cărei anulare este cerută în prezentul proces - dispoziția nu a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci în baza dreptului comun, fiind un simplu act de executare, de bună voie, a unei hotărâri judecătorești irevocabile. Ca atare, instanța de apel a apreciat că nu această dispoziție reprezintă titlul de proprietate al pârâtului asupra terenului, ci hotărârea judecătorească însăși, ceea ce poate pune în discuție chiar interesul reclamantului de a cere anulare acestui act. Constatarea existenței titlului de proprietate al reclamantului asupra cotei indivize din terenul în litigiu nu poate fi cerută în contradictoriu cu o persoană care nu mai are calitate de proprietar din anul 2006 (conform contractului de vânzare-cumpărare de la dosar apel), respectiv în contradictoriu cu pârâtul F.M.

Chiar dacă apelantul-reclamant invocă efectele dispoziției nr. 1373/2005, a cărei anulare s-a cerut în prezentul proces, curtea de apel a apreciat că această dispoziție nu are nicio relevanță în raport de titlul de proprietate al pârâtului asupra terenului, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. De aceea, s-a considerat că indiferent dacă reclamantul se află sau nu în posesia terenului, în mod concret sau formal, acțiunea în constatarea dreptului său de proprietate este greșit îndreptată împotriva pârâtului, astfel că apelul va fi respins ca nefondat; curtea de apel a apreciat, pe de o parte, că nu se impune soluția de admitere a apelului pentru valorificarea excepției procesuale a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului F.M., iar pe de altă parte, că ar fi neavenite orice alte considerații asupra fondului cauzei, în condițiile în care dreptul reclamantului nu poate fi recunoscut în cadrul procesual existent.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În susținerea motivului de recurs, recurentul invocă următoarele argumente: Cu privire la soluția instanțelor în ceea ce privește primul capăt al cererii introductive de instanța - constatarea nulității absolute parțiale a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 emisă de către Primăria Municipiului București, recurentul susține că instanța de apel a înlăturat criticile sale prin care referitoare la modul în care instanța de fond a soluționat acest capăt de cerere pe baza unor considerente care au creat apelantului reclamant o situație mai grea în propriul său, încălcând astfel și dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. Astfel, recurentul arată că prin motivele de apel a susținut că prima instanță a refuzat, practic, să facă o analiză a motivelor de drept și de fapt invocate în susținerea acțiunii, apreciind că actul juridic dedus judecății, respectiv Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 a Primarului General nu poate fi analizată sub aspectul legalității, fiind un act emis exclusiv în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile. Instanța de apel, respingând apelul formulat, a menținut soluția de respingere a primului capăt de cerere cu motivarea că, deși hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă dispoziția administrativă de restituire în natură a întregului teren nu este opozabilă reclamantului "acest act are putere de lucru judecat conform art. 1200 alin. (4) C. civ.

și, din punct de vedere legal, se prezumă ca stabilește adevărul juridic. De asemenea, conform art. 1202 alin. (2) C. civ. nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, rezultând că, astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamantul nu poate dovedi în acest proces contrariul celor stabilite în hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului F.M. asupra terenului, titlu dobândit în baza unei acțiuni în revendicare împotriva Municipiului București." Recurentul solicită Înaltei Curți a constata că acest considerent este de natură a crea o situație mai grea apelantului în propria cale de atac, prin raportare la Decizia civilă nr. 599 A din 12 octombrie 2010, pronunțată în contradictoriu cu Municipiul București de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizie rămasă irevocabilă prin anularea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, pe aceeași chestiune a opozabilității hotărârii judecătorești prin care pârâtul F.M. a obținut întreaga suprafața de teren (deși avea dreptul doar la o cotă parte indiviză), aceeași Curte de Apel s-a pronunțat în sensul că: "În ceea ce privește efectul de opozabilitate, în principiu, în raport cu un terț față de proces, hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare nu poate crea în favoarea celui care a câștigat procesul decât o prezumție de proprietate, prezumție simplă ce poate fi răsturnată de către terțul care se pretinde proprietar, prin administrarea probei contrare." În consecință, recurentul apreciază că instanța de apel, în motivarea hotărârii ce face obiectul prezentului recurs, a calificat greșit prezumția instituită de art. 1202 C. civ.

și a reținut în mod nelegal faptul că hotărârea judecătorească obținută de pârâtul F.M. nu poate fi combătută, ca orice fapt juridic, prin proba contrară de către reclamant, care este un terț față de litigiul soluționat prin respectiva hotărâre. Pe de altă parte, soluția instanței de apel este nelegală și pentru calificarea dată Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005. Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 are natura juridică a unui act juridic civil, care are ca temei o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză în care recurentul nu a avut calitatea de parte, ceea ce înseamnă că îi este inopozabilă, fiind un simplu fapt juridic în ce îl privește. Această dispoziție este un act juridic vădit vătămător pentru dreptul de proprietate al recurentului, drept ce i-a fost recunoscut, de asemenea printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

Pe de altă parte, pentru a proceda la emiterea Dispoziției nr. 1373, Primăria Municipiului București a solicitat petentului, respectiv pârâtului F.M., ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de retrocedare, completarea dosarului cu o serie de înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate pentru care se solicita restituirea, astfel încât, Dispoziția atacată nu reprezintă o simpla executare a unei hotărâri judecătorești, ci reprezintă rezultatul analizei unor acte juridice. Recurentul consideră că în măsura în care nu are calitatea procesuală de a formula o cale de atac împotriva Deciziei civile nr. 206A din data de 26 aprilie 2002 a Curții de Apel București (prin care s-a restituit lui F.M.

mai mult decât avea dreptul), este îndreptățit a supune controlului judiciar actul juridic vătămător, eliberat de Primăria Municipiului București. Din această perspectivă, recurentul solicită instanței de recurs să rețină faptul că Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 poate face obiectul judecății sub aspectul legalității de la momentul emiterii. Se mai arată de către recurent că Dispoziția a fost emisă cu încălcarea dreptului său de proprietate, cu intenția de a-i frauda drepturile, în contextul în care, încă din anul 2001, Primăria Municipiului București fusese învestită și cu soluționarea Notificării formulate de recurent pentru restituirea cotei părți ce îi revine din teren, emitentului fiindu-i imputabilă o gravă neglijență.

Aceste aspecte, de altfel, au fost reținute și prin Decizia civilă nr. 599A din 12 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: "Curtea apreciază pertinente și argumentele primei instanțe privind culpa pârâtului, care nu a informat instanța de judecată învestită cu acțiunea în revendicare cu privire la situația juridică reală a imobilului, ceea ce a permis pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care întregul imobil a fost restituit către pârâtul F." Recurentul consideră că soluția ce se impune a fi adoptată este anularea parțială a actului juridic emis cu încălcarea dreptului său de proprietate, urmând ca hotărârea judecătorească ce a stat la baza emiterii acestuia să nu își poată produce efecte decât parțial, în conformitate cu adevărul.

Cu privire la soluția instanțelor referitoare la cel de-al doilea capăt al cererii introductive prin care a solicitat constatarea calității sale de coproprietar asupra terenului, recurentul învederează că instanța de apel, în fața căreia s-au administrat înscrisurile din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M., încă din anul 2006 către un terț, deși reține că s-a formulat greșit acest capăt de cerere în contradictoriu cu F.M., a menținut soluția primei instanțe.

În consecință, față de această constatare a instanței de apel pe care nu o contestă, recurentul solicită Înaltei Curți admiterea recursului, modificarea soluției recurate, în sensul admiterii apelului său, cu consecința schimbării sentinței apelate prin care acest al doilea capăt de cerere să fie respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât instanța de apel ar fi trebui să tranșeze chestiunea calității procesuale pasive, intervenită în cadrul judecării apelului. Or, instanța de apel a refuzat să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită tocmai pentru considerentele legate de cadrul procesual pasiv, însă nu a dat efecte acestora, pronunțând o soluție nelegală.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe. Recursul formulat este nefondat, având în vedere cele ce urmează. Reclamantul a învestit instanța de judecată cu două cereri: nulitatea absolută parțială a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 (emisă de Municipiul București în favoarea pârâtului F.M.

prin care s-a dispus restituirea întregului teren de 524,60 mp din București, str. A., sector 5), iar prin cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate calitatea sa de coproprietar, împreună cu reclamantul F.M., asupra terenului în suprafață totală de 576 mp, situat în București, str. A., sector 5. Înalta Curte constată că deși prin soluția adoptată de prima instanță, dispozitivul acesteia indică o analiză a cererilor pe fond, tribunalul dispunând respingerea cererii ca nefondată (precedată fiind de respingerea excepției lipsei de interes), considerentele sentinței și ale deciziei recurate redau argumente de natură a susține excepția de inadmisibilitate, cel puțin, a primului capăt de cerere.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, recurentul reclamant s-a prevalat de efectele Sentinței civile nr. 618/20 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care instanța de judecată, conform efectelor Deciziei nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, a soluționat pe fond notificarea pe care acesta a formulat-o în baza Legii nr. 10/2001; astfel, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General să restituie în natură reclamantului cota parte indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeței de 576 mp, situat în București, fosta str. A., sector 5, identificată prin Decizia civilă nr. 206A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6122 din 5 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 599A din 12 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Această hotărâre judecătorească a fost executată benevol de către pârâtul Municipiul București în anul 2012, iar potrivit Protocolului de predarea preluare de la dosar apel, cota indiviză de teren de 288 mp a fost predată recurentului reclamant. În ce-l privește pe intimatul pârât F.M., acesta, pe calea dreptului comun a obținut restituirea în natură a întregului teren de 524, 60 mp, potrivit celor dispuse prin Decizia civilă nr. 206A din 24 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului Primăriei ca nefundat, conform Deciziei civile nr. 6122 din 5 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procedând la executarea benevolă a aceste hotărâri judecătorești, intimatul pârât Municipiul București a procedat la emiterea Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 prin care s-a conformat celor dispuse prin hotărârea judecătorească, în sensul restituirii în proprietatea intimatului F.M. a terenului în suprafață de 524,60 mp, situat la adresa menționată. Aceasta este dispoziția a cărei nulitate absolută parțială a solicitat-o recurentul-reclamant în primul capăt de cerere Astfel cum s-a reținut de instanța de apel, între timp, intimatul-pârât a înstrăinat acest teren prin contractul de vânzare-cumpărare de la dosar apel.

Înalta Curte apreciază că în mod legal instanțele de fond au calificat această Dispoziție emisă în favoarea pârâtului ca fiind un act de executare benevolă a hotărârii judecătorești, astfel încât împotriva acesteia nu poate fi exercitată o acțiune în nulitate, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; se constată că deși argumentele invocate de instanța de apel susțin cele reținute de tribunal în sensul inadmisibilității cererii în nulitate, acestea necesită anumite clarificări. Prin punerea în executare a hotărârii judecătorești, precum în speță, emitentul, având calitatea de debitor, se conformează celor dispuse prin hotărâre, fiind lipsit de puterea de apreciere asupra celor dispuse de instanța de judecată și ținut să execute întocmai cele dispuse prin titlul executoriu.

Totodată, trebuie precizat că puterea lucrului judecat este cea care conferă executorialitate hotărârii judecătorești, după cum puterea lucrului judecat înseamnă și incontestabilitatea hotărârii, adică o hotărâre definitivă nu mai poate fi pusă în discuție de către părți sau procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute prin lege. Puterea lucrului judecat are însă o dublă ipostază, anume prezumție legală absolută și irefragabilă a hotărârii judecătorești de adevăr judiciar, ceea ce face obiectul reglementării art. 1200 pct. 4 din C. civ. de la 1864 (res iuducata pro veritate habetur), dar și cea de excepție procesuală de fond, peremptorie și absolută, reglementată prin dispozițiile art. 166 din C. proc.

civ. și art. 1201 C. civ. În alte cuvinte, puterea lucrului judecat are un aspect pozitiv, în sensul că partea care a câștigat procesul se poate prevala de hotărârea definitivă într-o nouă judecată, dar și un aspect negativ, în sensul că partea care a pierdut procesul nu poate repune în discuție dreptul său într-un nou litigiu. Hotărârea judecătorească însă produce drepturi și obligații doar față de părți și succesorii acestora, obligativitatea ei fiind cea care impune părților să se supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita acesteia. Relativitatea efectelor hotărârii judecătorești reprezintă o transpunere în plan procesual a raportului de drept substanțial, fiind just și echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile litigante; ea nu trebuie să creeze situații avantajoase pentru terți, dar nici să dăuneze acestora.

În timp ce constatarea instanței se impune părților ca prezumție irefragabilă de adevăr, terții nu pot fi ținuți de veridicitatea unei soluții care, în ce-i privește, poate fi falsă, astfel încât ei pot să conteste valoarea lucrului judecat și să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru aceștia hotărârea are valoarea unei prezumții relative. Date fiind aceste distincții, Înalta Curte constată că instanța de apel reținând că reclamantul, terț față de procedura judiciară finalizată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 206A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6122 din 5 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate face dovada contrară, a ignorat caracterul relativ al acestei prezumții, reținând caracterul absolut al prezumției de adevăr judiciar, valabilă doar față de părțile acelui litigiu.

Prin acest argument (chiar eronat) și instanța de apel a confirmat însă inadmisibilitatea cererii de constatare a nulității absolute parțiale a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 emise în executarea benevolă a unei hotărâri judecătorești, iar înlăturarea lui din considerentele deciziei recurate nu este de natură a conduce la modificarea hotărârii instanței de apel, ci doar la substituirea acelor considerente cu cele anterior menționate. Înalta Curte apreciază însă că inadmisibilitatea cererii în constatarea nulității absolute parțiale decurge din incontestabilitatea hotărârii judecătorești, dispoziția de executare benevolă fiind un act subsecvent acesteia, iar nu de sine stătător.

Cum o hotărâre judecătorească nu poate fi pusă în discuție decât prin intermediul căilor de atac, care, ca regulă, sunt la îndemâna părților acelui litigiu (excepțiile nefiind incidente în cauza de față), rezultă că dacă s-ar reține admisibilitatea cererii analizate, s-ar recunoaște unui terț desăvârșit de proces posibilitatea, fie și indirectă, de a ataca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ce nu îi este opozabilă și care stabilește drepturi și obligații în favoarea unor alte persoane (părțile acelui litigiu); or, o astfel de soluție nu ar putea fi acceptată, ceea ce corespunde și exigențelor unei proceduri echitabile, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție.

Concluzia anterioară este susținută și de regula accesorium sequitur principale, întrucât nu s-ar putea putea recunoaște admisibilitatea unei acțiuni în justiție împotriva unui act subsecvent (dispoziție de executare benevolă), fără a fi valabilă premisa posibilității de a ataca și actul principal (în acest caz, hotărârea judecătorească însăși), contrar susținerilor recurentului, posibilitate ce nu se verifică în privința unui terț. Pe de altă parte, inadmisibilitatea cererii rezultă și din inexistența unei reglementări în dispozițiile Codului de procedură civilă privind consacrarea unei soluții procedurale de a se formula de către un terț acțiune în nulitate, potrivit dispozițiilor dreptului comun, împotriva actelor de executare benevolă a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În plus, nefiind vorba despre o executare silită prin care recurentul reclamant să fi fost prejudiciat, Înalta Curte constată că primul capăt de cerere nu ar fi putut fi calificat (în temeiul art. 84) nici ca fiind acțiunea în escindere reglementată de art. 401 alin. (2) C. proc. civ. Norma invocată prevede: "Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului." În ipoteza în care terțul a pierdut termenul menționat, acesta își poate realiza dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dispozițiilor dreptului comun, astfel cum prevede art. 401 alin. (3) C. proc.

civ. (acțiune în revendicare sau altă acțiune reală, în raport de dreptul real a cărui încălcare o reclamă, iar nu alte demersuri inadmisibile). În consecință, și în cazul unei executări silite prin care dreptul de proprietate sau un alt drept real al unui terț a fost vătămat, acesta are alternativa dreptului comun, în timp ce recurgerea la dreptul comun este singura posibilitate dacă această pretinsa vătămare decurge dintr-o executare benevolă. Or, calea dreptului comun (acțiunea în revendicare) a fost indicată recurentului reclamant în mod repetat, încă prin considerentele Deciziei civile nr. 599A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, ca și prin hotărârile pronunțate de instanțele anterioare în cauza de față.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate și criticile prin care recurentul invocă agravarea situației sale în propriul apel, sens în care a invocat dispozițiile art. 296 C. proc. civ. Astfel, pe de o parte, soluția instanței de apel a fost aceea de respingere a apelului său ca nefondat (ceea ce semnifică menținerea soluției adoptate de tribunal), iar pe de altă parte, în ce privește invocarea în considerentele deciziei a prezumției legale absolute împotriva reclamantului, terț față de hotărârea ce i s-a opus în termenii art. 1202 alin. (2) corob. cu art. 1200 pct. 4 C. civ., este o eroare deja sancționată prin substituirea acelor considerente. Referitor la evaluarea instanței de apel a soluției cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, recurentul susține prin motivele de recurs că, întrucât abia în fața instanței de apel au fost administrate înscrisuri din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M.

către o societate comercială (încă din anul 2006), curtea de apel a menținut soluția primei instanțe, fără a dispune schimbarea acesteia, în sensul valorificării excepției lipsei calității procesuale pasive. O astfel de critică nu poate fi primită, fiind lipsită de orice finalitate în privința recurentului față de soluția adoptată în cauza de față (pe calea unei excepții prioritare de procedură față de cea a lipsei calității procesuale pasive (inadmisibilitate); de asemenea, Înalta Curte constată că atare măsură procesuală era pur formală, întrucât reținându-se deja inadmisibilitatea primului capăt de cerere, rezultă că și cererea în constatare trebuia a fi soluționată cu observarea caracterului subsidiar al acesteia față de cererea în realizare, conform art. 111 teza a II-a C. proc.

civ., cerere pe care recurentul a învederat că intenționează să o formuleze potrivit celor consemnate în practicaua prezentei decizii, la interpelarea instanței. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.L. împotriva Deciziei nr. 36A din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2014. Procesat de GGC - NN