ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2076/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2076/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 03 iunie 2010, reclamantul C.L.

a chemat în judecată pe pârâții F.M. și Municipiul București, solicitând

instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună constatarea nulității

absolute parțiale a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005, emisă de Municipiul

București și să se constate că reclamantul are calitatea de coproprietar,

împreună cu reclamantul F.M., asupra terenului în suprafață totală de 576 mp,

situat în București, str. A., sector 5.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că prin actul autentificat sub nr. 6975/1235 din 16

decembrie 1957, autorii săi au cumpărat o suprafață indiviză de teren de 288 mp

din totalul suprafeței de 576 mp, de la autorii pârâtului F.M. Astfel, deși

terenul a aparținut în coproprietate autorilor părților - C. și F. -, terenul

în totalitatea sa a fost restituit exclusiv pârâtului F.M., prin Dispoziția nr.

1373 din 18 iulie 2005 emisă de Municipiul București, în condițiile în care și

reclamantul C.L. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a

fost soluționată. Cele două notificări, care priveau același imobil, nu au fost

conexate, iar dispoziția de restituire a întregului teren, numai în favoarea

pârâtului F. a încălcat drepturile reclamantului la restituirea bunului în

natură.

Prin Sentința civilă

nr. 3538 din 19 aprilie 2012 Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat

competența pentru soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București având

în vedere valoarea obiectului litigiului, situată la peste 500.000 lei.

Prin Sentința civilă

nr. 172 din 18 ianuarie 2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului.

Pentru a se pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, în fapt, imobilul situat în str.

A., sector 5, compus din teren și construcții, a fost dobândit de autoarea

pârâtului F.M. - M.F., prin actul dotal autentificat sub nr. 30714 din data de

20 noiembrie 1925. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

6975/1235 din 16 decembrie 1957 și transcris sub nr. 1249 din 17 decembrie

1957, autorii reclamantului - C.G. și C.E. - au cumpărat de la F.M., o parte

din această proprietate, respectiv o construcție situată în fundul curții și

cota parte de teren în indiviziune de 288 mp, din suprafața totală de teren de

576 mp.

C.G. a fost moștenit

de către reclamant, în calitate de fiu și de către E.C., în calitate de soție

supraviețuitoare, astfel cum rezulta din Certificatul de moștenitor nr. 1034

din 18 august 1989; C.E., la rândul său, a fost moștenită de către reclamant,

în calitate de nepot de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor

nr. 46 din 28 aprilie 1998; de asemenea, E.C. a decedat la 26 ianuarie 2008 și

a fost moștenită de către reclamant, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 12 din 06 iunie 2008.

Partea de imobil

deținută în proprietate de autorii reclamantului a fost expropriată în baza

Decretului nr. 353 din 10 octombrie 1984, ca și partea de proprietate deținută

de autoarea pârâtului; toate construcțiile au fost demolate, însă terenul a

rămas liber.

Reclamantul, împreună

cu mama sa, E.C., au solicitat restituirea terenului în suprafață de 288 mp în

temeiul Legii nr. 10/2001, formulând Notificarea nr. 401 din 30 mai 2001

înregistrată inițial la Prefectura Municipiului București și transmisă de

această instituție către Primăria Municipiului București, unde a fost

înregistrată sub nr. 25903; de asemenea, a formulat notificarea din 05

octombrie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 16662,

prin care a solicitat același lucru.

Și coproprietarul

terenului, F.M. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 165

din 13 august 2001, înregistrată sub nr. 14376.

Prima instanță a mai

constatat că prin Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 38691/3/2008, definitivă

prin Decizia nr. 599A din 12 octombrie 2010, a fost admisă cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul C.L., în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, care a fost obligat să emită dispoziție de restituire în

natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață

totală de 576 mp, situat în București, str. A., sector 5, cu dimensiunile

identificate în Decizia civilă nr. 206 A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6122/05

noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă

nr. 206 A din data de 26 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, pârâtul F.M. a obținut, în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București și în mod irevocabil, restituirea întregii

proprietăți reprezentate de terenul în suprafață de 524,60 mp situat în București,

str. A., sector 5, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Ulterior, în baza

acestei hotărâri judecătorești, a fost emisă de către Primăria Municipiului

București Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005, a cărei nulitate parțială se

solicită în prezenta cauză, prin care s-a restituit întregul teren pârâtului

F.M.

Având în vedere

situația de fapt reținută, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei

de interes care a fost invocată cu motivarea că reclamantul încearcă să obțină

recunoașterea aceluiași drept prin formularea a două cereri diferite; excepția

a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât prin Sentința civilă nr. 618 din 20

aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

Municipiul București a fost obligat să emită în favoarea reclamantului

dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp

din terenul în suprafață totală de 576 mp, situat în București, str. A., sector

5; or, prin cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea de față, solicită

constatarea calității de coproprietar a ambelor părți persoane fizice asupra

terenului în litigiu, astfel încât s-a apreciat că finalitatea celor două

cereri este diferită.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a apreciat că nu se poate constata nulitatea absolută parțială a

Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 emisă de către Primăria Municipiului

București, întrucât aceasta a fost emisă exclusiv pentru punerea în executare a

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv Decizia civilă

nr. 206A din data de 26 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă.

În ceea ce privește

capătul doi al cererii, prin care s-a solicitat constatarea calității de

coproprietari pentru părțile persoane fizice, tribunalul a constatat că, în

speță, reclamantul invocă Sentința civilă nr. 618 din 20 aprilie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosar nr.

38691/3/2008, prin care Municipiul București a fost obligat să emită dispoziție

de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul

în suprafață totală de 576 mp situat în București, str. A., sector 5, pe când

pârâtul F.M. invocă Decizia civilă nr. 206A din data de 26 aprilie 2002,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a Civilă, prin care a

obținut restituirea întregului teren.

Ca atare, prima

instanță a apreciat că demersul juridic ce se impune în această situație, așa

cum a reținut, de altfel și instanța care a soluționat apelul îndreptat

împotriva Sentinței civile nr. 618 din 20 aprilie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, este acela al "formulării unei acțiuni în

revendicare, în cadrul căreia să se analizeze comparativ titlurile concurente

de proprietate invocate de părți, în cadrul cărora vor fi analizate și

aprecierile referitoare la opozabilitatea hotărârilor menționate

anterior".

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 36A din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în

acest sens, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanța a

reținut că și în condițiile în care hotărârea judecătorească în baza căreia a fost

emisă dispoziția administrativă de restituire în natură a întregului teren în

litigiu, către pârâtul F.M., nu este opozabilă reclamantului C.L., acest act

are putere de lucru judecat conform art. 1200 alin. (4) C. civ. de la 1864 și,

din punct de vedere legal, se prezumă că stabilește adevărul juridic. De

asemenea, conform art. 1202 alin. (2) C. civ. nicio dovadă nu este primită

împotriva prezumției legale, rezultând că, astfel cum a reținut și instanța de

fond, reclamantul nu poate dovedi în acest proces contrariul celor stabilite în

hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului F.M.

asupra terenului, titlu dobândit în baza unei acțiuni în revendicare împotriva

Municipiului București.

De altfel, așa cum

rezultă și din Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 - a cărei anulare este

cerută în prezentul proces - dispoziția nu a fost emisă în baza Legii nr.

10/2001, ci în baza dreptului comun, fiind un simplu act de executare, de bună

voie, a unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Ca atare, instanța de

apel a apreciat că nu această dispoziție reprezintă titlul de proprietate al

pârâtului asupra terenului, ci hotărârea judecătorească însăși, ceea ce poate

pune în discuție chiar interesul reclamantului de a cere anulare acestui act.

Constatarea

existenței titlului de proprietate al reclamantului asupra cotei indivize din

terenul în litigiu nu poate fi cerută în contradictoriu cu o persoană care nu

mai are calitate de proprietar din anul 2006 (conform contractului de

vânzare-cumpărare de la dosar apel), respectiv în contradictoriu cu pârâtul

F.M.

Chiar dacă

apelantul-reclamant invocă efectele dispoziției nr. 1373/2005, a cărei anulare

s-a cerut în prezentul proces, curtea de apel a apreciat că această dispoziție

nu are nicio relevanță în raport de titlul de proprietate al pârâtului asupra

terenului, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. De aceea, s-a

considerat că indiferent dacă reclamantul se află sau nu în posesia terenului,

în mod concret sau formal, acțiunea în constatarea dreptului său de proprietate

este greșit îndreptată împotriva pârâtului, astfel că apelul va fi respins ca

nefondat; curtea de apel a apreciat, pe de o parte, că nu se impune soluția de

admitere a apelului pentru valorificarea excepției procesuale a lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului F.M., iar pe de altă parte, că ar fi

neavenite orice alte considerații asupra fondului cauzei, în condițiile în care

dreptul reclamantului nu poate fi recunoscut în cadrul procesual existent.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În susținerea

motivului de recurs, recurentul invocă următoarele argumente:

Cu privire la soluția

instanțelor în ceea ce privește primul capăt al cererii introductive de

instanța - constatarea nulității absolute parțiale a Dispoziției nr. 1373 din

18 iulie 2005 emisă de către Primăria Municipiului București, recurentul

susține că instanța de apel a înlăturat criticile sale prin care referitoare la

modul în care instanța de fond a soluționat acest capăt de cerere pe baza unor

considerente care au creat apelantului reclamant o situație mai grea în

propriul său, încălcând astfel și dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Astfel, recurentul

arată că prin motivele de apel a susținut că prima instanță a refuzat, practic,

să facă o analiză a motivelor de drept și de fapt invocate în susținerea

acțiunii, apreciind că actul juridic dedus judecății, respectiv Dispoziția nr.

1373 din 18 iulie 2005 a Primarului General nu poate fi analizată sub aspectul

legalității, fiind un act emis exclusiv în executarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

Instanța de apel,

respingând apelul formulat, a menținut soluția de respingere a primului capăt

de cerere cu motivarea că, deși hotărârea judecătorească în baza căreia a fost

emisă dispoziția administrativă de restituire în natură a întregului teren nu

este opozabilă reclamantului "acest act are putere de lucru judecat

conform art. 1200 alin. (4) C. civ. și, din punct de vedere legal, se prezumă

ca stabilește adevărul juridic. De asemenea, conform art. 1202 alin. (2) C.

civ. nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, rezultând că,

astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamantul nu poate dovedi în acest

proces contrariul celor stabilite în hotărârea judecătorească ce reprezintă

titlul de proprietate al pârâtului F.M. asupra terenului, titlu dobândit în

baza unei acțiuni în revendicare împotriva Municipiului București."

Recurentul solicită

Înaltei Curți a constata că acest considerent este de natură a crea o situație

mai grea apelantului în propria cale de atac, prin raportare la Decizia civilă

nr. 599 A din 12 octombrie 2010, pronunțată în contradictoriu cu Municipiul

București de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizie

rămasă irevocabilă prin anularea recursului de către Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Astfel, pe aceeași

chestiune a opozabilității hotărârii judecătorești prin care pârâtul F.M. a

obținut întreaga suprafața de teren (deși avea dreptul doar la o cotă parte

indiviză), aceeași Curte de Apel s-a pronunțat în sensul că:

"În ceea ce

privește efectul de opozabilitate, în principiu, în raport cu un terț față de

proces, hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare

nu poate crea în favoarea celui care a câștigat procesul decât o prezumție de

proprietate, prezumție simplă ce poate fi răsturnată de către terțul care se

pretinde proprietar, prin administrarea probei contrare."

În consecință,

recurentul apreciază că instanța de apel, în motivarea hotărârii ce face

obiectul prezentului recurs, a calificat greșit prezumția instituită de art.

1202 C. civ. și a reținut în mod nelegal faptul că hotărârea judecătorească

obținută de pârâtul F.M. nu poate fi combătută, ca orice fapt juridic, prin

proba contrară de către reclamant, care este un terț față de litigiul

soluționat prin respectiva hotărâre.

Pe de altă parte,

soluția instanței de apel este nelegală și pentru calificarea dată Dispoziției

nr. 1373 din 18 iulie 2005.

Dispoziția nr. 1373

din 18 iulie 2005 are natura juridică a unui act juridic civil, care are ca

temei o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză în care recurentul nu a

avut calitatea de parte, ceea ce înseamnă că îi este inopozabilă, fiind un

simplu fapt juridic în ce îl privește.

Această dispoziție

este un act juridic vădit vătămător pentru dreptul de proprietate al

recurentului, drept ce i-a fost recunoscut, de asemenea printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, respectiv prin Sentința civilă nr. 618 din 20

aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

Pe de altă parte,

pentru a proceda la emiterea Dispoziției nr. 1373, Primăria Municipiului București

a solicitat petentului, respectiv pârâtului F.M., ulterior pronunțării

hotărârii judecătorești de retrocedare, completarea dosarului cu o serie de

înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate pentru care se solicita

restituirea, astfel încât, Dispoziția atacată nu reprezintă o simpla executare

a unei hotărâri judecătorești, ci reprezintă rezultatul analizei unor acte

juridice.

Recurentul consideră

că în măsura în care nu are calitatea procesuală de a formula o cale de atac

împotriva Deciziei civile nr. 206A din data de 26 aprilie 2002 a Curții de Apel

București (prin care s-a restituit lui F.M. mai mult decât avea dreptul), este

îndreptățit a supune controlului judiciar actul juridic vătămător, eliberat de

Primăria Municipiului București.

Din această

perspectivă, recurentul solicită instanței de recurs să rețină faptul că

Dispoziția nr. 1373 din 18 iulie 2005 poate face obiectul judecății sub

aspectul legalității de la momentul emiterii.

Se mai arată de către

recurent că Dispoziția a fost emisă cu încălcarea dreptului său de proprietate,

cu intenția de a-i frauda drepturile, în contextul în care, încă din anul 2001,

Primăria Municipiului București fusese învestită și cu soluționarea Notificării

formulate de recurent pentru restituirea cotei părți ce îi revine din teren,

emitentului fiindu-i imputabilă o gravă neglijență.

Aceste aspecte, de

altfel, au fost reținute și prin Decizia civilă nr. 599A din 12 octombrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă:

"Curtea

apreciază pertinente și argumentele primei instanțe privind culpa pârâtului,

care nu a informat instanța de judecată învestită cu acțiunea în revendicare cu

privire la situația juridică reală a imobilului, ceea ce a permis pronunțarea

unei hotărâri judecătorești prin care întregul imobil a fost restituit către

pârâtul F."

Recurentul consideră

că soluția ce se impune a fi adoptată este anularea parțială a actului juridic

emis cu încălcarea dreptului său de proprietate, urmând ca hotărârea

judecătorească ce a stat la baza emiterii acestuia să nu își poată produce

efecte decât parțial, în conformitate cu adevărul.

Cu privire la soluția

instanțelor referitoare la cel de-al doilea capăt al cererii introductive prin

care a solicitat constatarea calității sale de coproprietar asupra terenului,

recurentul învederează că instanța de apel, în fața căreia s-au administrat

înscrisurile din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M.,

încă din anul 2006 către un terț, deși reține că s-a formulat greșit acest

capăt de cerere în contradictoriu cu F.M., a menținut soluția primei instanțe.

În consecință, față

de această constatare a instanței de apel pe care nu o contestă, recurentul

solicită Înaltei Curți admiterea recursului, modificarea soluției recurate, în

sensul admiterii apelului său, cu consecința schimbării sentinței apelate prin

care acest al doilea capăt de cerere să fie respins ca fiind formulat împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât instanța de apel ar fi

trebui să tranșeze chestiunea calității procesuale pasive, intervenită în

cadrul judecării apelului.

Or, instanța de apel

a refuzat să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită tocmai pentru

considerentele legate de cadrul procesual pasiv, însă nu a dat efecte acestora,

pronunțând o soluție nelegală.

Intimații-pârâți nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această etapă procesuală

nu au fost administrate alte probe.

Recursul formulat

este nefondat, având în vedere cele ce urmează.

Reclamantul a

învestit instanța de judecată cu două cereri: nulitatea absolută parțială a

Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 (emisă de Municipiul București în

favoarea pârâtului F.M. prin care s-a dispus restituirea întregului teren de

524,60 mp din București, str. A., sector 5), iar prin cel de-al doilea capăt de

cerere a solicitat să se constate calitatea sa de coproprietar, împreună cu

reclamantul F.M., asupra terenului în suprafață totală de 576 mp, situat în

București, str. A., sector 5.

Înalta Curte constată

că deși prin soluția adoptată de prima instanță, dispozitivul acesteia indică o

analiză a cererilor pe fond, tribunalul dispunând respingerea cererii ca

nefondată (precedată fiind de respingerea excepției lipsei de interes),

considerentele sentinței și ale deciziei recurate redau argumente de natură a

susține excepția de inadmisibilitate, cel puțin, a primului capăt de cerere.

Potrivit situației de

fapt reținute de instanțele de fond, recurentul reclamant s-a prevalat de

efectele Sentinței civile nr. 618/20 aprilie 2010 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, prin care instanța de judecată, conform efectelor

Deciziei nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție, a soluționat pe fond notificarea pe care acesta a formulat-o

în baza Legii nr. 10/2001; astfel, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul

București, prin Primar General să restituie în natură reclamantului cota parte

indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeței de 576 mp, situat în

București, fosta str. A., sector 5, identificată prin Decizia civilă nr. 206A

din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6122 din 5 noiembrie 2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Sentința civilă nr.

618 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a

rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 599A din 12 octombrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Această hotărâre

judecătorească a fost executată benevol de către pârâtul Municipiul București

în anul 2012, iar potrivit Protocolului de predarea preluare de la dosar apel,

cota indiviză de teren de 288 mp a fost predată recurentului reclamant.

În ce-l privește pe

intimatul pârât F.M., acesta, pe calea dreptului comun a obținut restituirea în

natură a întregului teren de 524, 60 mp, potrivit celor dispuse prin Decizia

civilă nr. 206A din 24 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului Primăriei

ca nefundat, conform Deciziei civile nr. 6122 din 5 noiembrie 2004 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Procedând la

executarea benevolă a aceste hotărâri judecătorești, intimatul pârât Municipiul

București a procedat la emiterea Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie 2005 prin

care s-a conformat celor dispuse prin hotărârea judecătorească, în sensul

restituirii în proprietatea intimatului F.M. a terenului în suprafață de 524,60

mp, situat la adresa menționată.

Aceasta este

dispoziția a cărei nulitate absolută parțială a solicitat-o

recurentul-reclamant în primul capăt de cerere

Astfel cum s-a

reținut de instanța de apel, între timp, intimatul-pârât a înstrăinat acest

teren prin contractul de vânzare-cumpărare de la dosar apel.

Înalta Curte

apreciază că în mod legal instanțele de fond au calificat această Dispoziție

emisă în favoarea pârâtului ca fiind un act de executare benevolă a hotărârii

judecătorești, astfel încât împotriva acesteia nu poate fi exercitată o acțiune

în nulitate, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; se constată că deși

argumentele invocate de instanța de apel susțin cele reținute de tribunal în

sensul inadmisibilității cererii în nulitate, acestea necesită anumite

clarificări.

Prin punerea în

executare a hotărârii judecătorești, precum în speță, emitentul, având

calitatea de debitor, se conformează celor dispuse prin hotărâre, fiind lipsit

de puterea de apreciere asupra celor dispuse de instanța de judecată și ținut

să execute întocmai cele dispuse prin titlul executoriu.

Totodată, trebuie

precizat că puterea lucrului judecat este cea care conferă executorialitate

hotărârii judecătorești, după cum puterea lucrului judecat înseamnă și

incontestabilitatea hotărârii, adică o hotărâre definitivă nu mai poate fi pusă

în discuție de către părți sau procuror decât prin intermediul căilor de atac

prevăzute prin lege.

Puterea lucrului

judecat are însă o dublă ipostază, anume prezumție legală absolută și

irefragabilă a hotărârii judecătorești de adevăr judiciar, ceea ce face

obiectul reglementării art. 1200 pct. 4 din C. civ. de la 1864 (res iuducata

pro veritate habetur), dar și cea de excepție procesuală de fond, peremptorie

și absolută, reglementată prin dispozițiile art. 166 din C. proc. civ. și art.

1201 C. civ.

În alte cuvinte,

puterea lucrului judecat are un aspect pozitiv, în sensul că partea care a

câștigat procesul se poate prevala de hotărârea definitivă într-o nouă

judecată, dar și un aspect negativ, în sensul că partea care a pierdut procesul

nu poate repune în discuție dreptul său într-un nou litigiu.

Hotărârea

judecătorească însă produce drepturi și obligații doar față de părți și

succesorii acestora, obligativitatea ei fiind cea care impune părților să se

supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita acesteia.

Relativitatea efectelor hotărârii judecătorești reprezintă o transpunere în

plan procesual a raportului de drept substanțial, fiind just și echitabil ca

hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile litigante; ea nu

trebuie să creeze situații avantajoase pentru terți, dar nici să dăuneze

acestora.

În timp ce

constatarea instanței se impune părților ca prezumție irefragabilă de adevăr,

terții nu pot fi ținuți de veridicitatea unei soluții care, în ce-i privește,

poate fi falsă, astfel încât ei pot să conteste valoarea lucrului judecat și să

respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport

probatoriu, pentru aceștia hotărârea are valoarea unei prezumții relative.

Date fiind aceste

distincții, Înalta Curte constată că instanța de apel reținând că reclamantul,

terț față de procedura judiciară finalizată cu pronunțarea Deciziei civile nr.

206A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 6122 din 5 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu

poate face dovada contrară, a ignorat caracterul relativ al acestei prezumții,

reținând caracterul absolut al prezumției de adevăr judiciar, valabilă doar

față de părțile acelui litigiu.

Prin acest argument

(chiar eronat) și instanța de apel a confirmat însă inadmisibilitatea cererii

de constatare a nulității absolute parțiale a Dispoziției nr. 1373 din 18 iulie

2005 emise în executarea benevolă a unei hotărâri judecătorești, iar

înlăturarea lui din considerentele deciziei recurate nu este de natură a

conduce la modificarea hotărârii instanței de apel, ci doar la substituirea

acelor considerente cu cele anterior menționate.

Înalta Curte

apreciază însă că inadmisibilitatea cererii în constatarea nulității absolute

parțiale decurge din incontestabilitatea hotărârii judecătorești, dispoziția de

executare benevolă fiind un act subsecvent acesteia, iar nu de sine stătător.

Cum o hotărâre

judecătorească nu poate fi pusă în discuție decât prin intermediul căilor de

atac, care, ca regulă, sunt la îndemâna părților acelui litigiu (excepțiile

nefiind incidente în cauza de față), rezultă că dacă s-ar reține

admisibilitatea cererii analizate, s-ar recunoaște unui terț desăvârșit de

proces posibilitatea, fie și indirectă, de a ataca o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă ce nu îi este opozabilă și care stabilește drepturi și obligații

în favoarea unor alte persoane (părțile acelui litigiu); or, o astfel de

soluție nu ar putea fi acceptată, ceea ce corespunde și exigențelor unei

proceduri echitabile, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție.

Concluzia anterioară

este susținută și de regula accesorium sequitur principale, întrucât nu s-ar

putea putea recunoaște admisibilitatea unei acțiuni în justiție împotriva unui

act subsecvent (dispoziție de executare benevolă), fără a fi valabilă premisa

posibilității de a ataca și actul principal (în acest caz, hotărârea

judecătorească însăși), contrar susținerilor recurentului, posibilitate ce nu

se verifică în privința unui terț.

Pe de altă parte,

inadmisibilitatea cererii rezultă și din inexistența unei reglementări în

dispozițiile Codului de procedură civilă privind consacrarea unei soluții

procedurale de a se formula de către un terț acțiune în nulitate, potrivit

dispozițiilor dreptului comun, împotriva actelor de executare benevolă a unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În plus, nefiind

vorba despre o executare silită prin care recurentul reclamant să fi fost

prejudiciat, Înalta Curte constată că primul capăt de cerere nu ar fi putut fi

calificat (în temeiul art. 84) nici ca fiind acțiunea în escindere reglementată

de art. 401 alin. (2) C. proc. civ.

Norma invocată

prevede: "Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept

de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă

în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a

bunului."

În ipoteza în care

terțul a pierdut termenul menționat, acesta își poate realiza dreptul pe calea

unei cereri separate, potrivit dispozițiilor dreptului comun, astfel cum

prevede art. 401 alin. (3) C. proc. civ. (acțiune în revendicare sau altă

acțiune reală, în raport de dreptul real a cărui încălcare o reclamă, iar nu

alte demersuri inadmisibile).

În consecință, și în

cazul unei executări silite prin care dreptul de proprietate sau un alt drept

real al unui terț a fost vătămat, acesta are alternativa dreptului comun, în

timp ce recurgerea la dreptul comun este singura posibilitate dacă această

pretinsa vătămare decurge dintr-o executare benevolă.

Or, calea dreptului

comun (acțiunea în revendicare) a fost indicată recurentului reclamant în mod

repetat, încă prin considerentele Deciziei civile nr. 599A din 12 octombrie

2010 a Curții de Apel București, ca și prin hotărârile pronunțate de instanțele

anterioare în cauza de față.

Înalta Curte

apreciază a fi nefondate și criticile prin care recurentul invocă agravarea

situației sale în propriul apel, sens în care a invocat dispozițiile art. 296

C. proc. civ.

Astfel, pe de o

parte, soluția instanței de apel a fost aceea de respingere a apelului său ca

nefondat (ceea ce semnifică menținerea soluției adoptate de tribunal), iar pe

de altă parte, în ce privește invocarea în considerentele deciziei a prezumției

legale absolute împotriva reclamantului, terț față de hotărârea ce i s-a opus

în termenii art. 1202 alin. (2) corob. cu art. 1200 pct. 4 C. civ., este o

eroare deja sancționată prin substituirea acelor considerente.

Referitor la

evaluarea instanței de apel a soluției cu privire la cel de-al doilea capăt de

cerere, recurentul susține prin motivele de recurs că, întrucât abia în fața

instanței de apel au fost administrate înscrisuri din care a rezultat

înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M. către o societate comercială (încă

din anul 2006), curtea de apel a menținut soluția primei instanțe, fără a

dispune schimbarea acesteia, în sensul valorificării excepției lipsei calității

procesuale pasive.

O astfel de critică nu

poate fi primită, fiind lipsită de orice finalitate în privința recurentului

față de soluția adoptată în cauza de față (pe calea unei excepții prioritare de

procedură față de cea a lipsei calității procesuale pasive (inadmisibilitate);

de asemenea, Înalta Curte constată că atare măsură procesuală era pur formală,

întrucât reținându-se deja inadmisibilitatea primului capăt de cerere, rezultă

că și cererea în constatare trebuia a fi soluționată cu observarea caracterului

subsidiar al acesteia față de cererea în realizare, conform art. 111 teza a

II-a C. proc. civ., cerere pe care recurentul a învederat că intenționează să o

formuleze potrivit celor consemnate în practicaua prezentei decizii, la

interpelarea instanței.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.L. împotriva Deciziei nr. 36A din 31

ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN