ÎCCJ, decizie (scj.ro #117493)

Dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, ca urmare a executării benevole a hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat notificarea. Acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției. Inadmisibilitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata. Dezbateri.

Index alfabetic :

nulitate absolută

inadmisibilitate

hotărâre judecătorească

executare benevolă

putere de lucru judecat

opozabilitate

C.civ. din 1864, art. 480, art. 1200, 1201

C.proc.civ. din 1865, art. 111, art.166, art. 401

Legea nr. 10/2001

Acțiunea formulată de un terț în constatarea nulității parțiale a dispoziției emisă de Municipiul București prin care s-a dispus restituirea în natură a unui imobil, ca urmare a executării benevole a hotărârii judecătorești prin care instanța a soluționat pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 – este inadmisibilă.  Aceasta întrucât prin punerea în executare a hotărârii judecătorești, emitentul, având calitatea de debitor, s-a conformat celor dispuse prin hotărâre, fiind lipsit de puterea de apreciere asupra celor dispuse de instanța de judecată și ținut să execute întocmai cele dispuse prin titlul executoriu.

Cum o hotărâre judecătorească nu poate fi pusă în discuție decât prin intermediul căilor de atac, rezultă că dacă s-ar reține admisibilitatea unei asemenea cereri, s-ar recunoaște unui terț desăvârșit de proces posibilitatea, fie și indirectă, de a ataca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ce nu îi este opozabilă și care stabilește drepturi și obligații în favoarea unor alte persoane (părțile acelui litigiu); or, o astfel de soluție nu ar putea fi acceptată, ceea ce corespunde și exigențelor unei proceduri echitabile, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție.

Concluzia anterioară este susținută și de regula accesorium sequitur principale, întrucât nu s-ar putea recunoaște admisibilitatea unei acțiuni în justiție împotriva unui act subsecvent (dispoziție de executare benevolă), fără a fi valabilă premisa posibilității de a ataca și actul principal (în acest caz, hotărârea judecătorească însăși), posibilitate ce nu se verifică în privința unui terț.

Secția I civilă, decizia nr. 2076 din 27 iunie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 03.06.2010, reclamantul C.L. a chemat în judecată pe pârâții F.M. și Municipiul București, solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 1373 din 18.07.2005, emisă de Municipiul București și să se constate că reclamantul are calitatea de coproprietar, împreună cu reclamantul F.M., asupra terenului în suprafață totală de 576 mp, situat în  București.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că prin actul autentificat sub nr. x din 16.12.1957, autorii săi au cumpărat o suprafață indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeței de 576 mp, de la autorii pârâtului F.M. Astfel, deși terenul a aparținut în coproprietate autorilor părților – C. și F. -, terenul în totalitatea sa a fost restituit exclusiv pârâtului F.M., prin dispoziția nr. 1373/2005 emisă de Municipiul București, în condițiile  în care și reclamantul C.L. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată. Cele două notificări, care priveau același imobil, nu au fost conexate, iar dispoziția  de restituire a întregului teren, numai în favoarea

pârâtului F. a încălcat drepturile reclamantului la restituirea bunului în natură.

Prin sentința civilă nr. 3538 din 19.04.2012, Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat competența pentru soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului  București având în vedere valoarea obiectului litigiului, situată la peste 500.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 172 din 18.01.2013 Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului.

Prima instanță a reținut că imobilul, compus din teren și construcții, a fost dobândit de autoarea pârâtului F.M. – M.F., prin actul dotal autentificat sub nr. x4 din data de 20.11.1925. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.12.1957 și transcris la 17.12.1957, autorii reclamantului -  C.G. și C.E. - au cumpărat de la F.M., o parte din această proprietate, respectiv o construcție situată în fundul curții și cota parte de teren în indiviziune de 288 mp, din suprafața totală de teren de 576 mp. C.G. a fost moștenit de către reclamant, în calitate de fiu și de către C.E., în calitate de soție supraviețuitoare, astfel cum rezulta din certificatul de moștenitor din 18.08.1989; C.E., la rândul său, a fost moștenită de către reclamant, în calitate de nepot de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 28.04.1998; de asemenea, C.E. a decedat la 26.01.2008 și a fost moștenită de către reclamant, în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 06.06.2008. Partea de imobil deținută în proprietate de autorii reclamantului a fost expropriată în baza Decretului nr. 353/1984, ca și partea de proprietate deținută de autoarea pârâtului; toate construcțiile au fost demolate, însă terenul a rămas liber.

Reclamantul, împreună cu mama sa, C.E., au solicitat restituirea terenului în suprafața de 288 mp în temeiul Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr. 401 din 30.05.2001 înregistrată inițial la Prefectura Municipiului București și transmisă de această instituție către Primăria Municipiului București; de asemenea, a formulat notificarea nr. 4623 din 05.10.2001, înregistrată la Primăria Municipiului București, prin care a solicitat același lucru

.

Și coproprietarul terenului, F.M. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 165 din 13.08.2001.

Prima instanță a mai constatat că prin sentința civilă nr. 618 din 20.04.2010, pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia nr. 599A din 12.10.2010, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, care a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață totală de 576 mp, cu dimensiunile identificate în decizia civilă nr. 206 A din 24.04.2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6122 din 05.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 206 A din data de 26.04.2002 pronunțată de Curtea de Apel București, pârâtul F.M. a obținut, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București și în mod irevocabil, restituirea întregii proprietăți reprezentate de terenul în suprafață de 524,60 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Ulterior, în baza acestei hotărâri judecătorești, a fost emisă de către Primăria Municipiului București

dispoziția nr. 1373/2005, a cărei nulitate parțială s-a solicitat în prezenta cauză, prin care s-a restituit întregul teren pârâtului F.M.

Având în vedere situația de fapt reținută, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei de interes care a fost invocată cu motivarea că reclamantul încearcă să obțină recunoașterea aceluiași drept prin formularea a două cereri diferite; excepția a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât prin  sentința civilă nr. 618 din 20.04.2010 pronunțată de Tribunalul București, Municipiul București a fost obligat să emită în favoarea reclamantului dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață totală de 576 mp ; or, prin cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea de față, s-a solicitat constatarea calității de coproprietar a ambelor părți persoane fizice asupra terenului în litigiu, astfel încât s-a apreciat că finalitatea celor două cereri este diferită.

Pe fondul cauzei, prima instanță a apreciat că nu se poate constata nulitatea absolută parțială a dispoziției nr. 1373/2005 emisă de către Primăria Municipiului București, întrucât aceasta a fost emisă exclusiv pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 206A din 26.04.2002 pronunțată de Curtea de Apel București.

În ceea ce privește capătul doi al cererii, prin care s-a solicitat constatarea calității de coproprietari pentru părțile persoane fizice, tribunalul a constatat că, în speță, reclamantul invocă sentința civilă nr. 618 din 20.04.2010 pronunțată de Tribunalul București, prin care Municipiul București a fost obligat să emită dispoziție de restituire în natură a cotei părți indivize de teren de 288 mp din terenul în suprafață totală de 576 mp, pe când pârâtul F.M. invocă decizia civila nr. 206A din data de 26.04.2002, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a obținut restituirea întregului teren.

Ca atare, prima instanță a apreciat că demersul juridic ce se impune  în această situație, așa cum a reținut, de altfel și instanța care a soluționat apelul îndreptat împotriva sentinței civile nr. 618 din 20.04.2010, pronunțată de Tribunalul București, este acela al „formulării unei acțiuni în revendicare, în cadrul căreia să se analizeze comparativ titlurile concurente de proprietate invocate de părți, în cadrul cărora vor fi analizate și aprecierile referitoare la opozabilitatea hotărârilor menționate anterior”.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 36A din 31.01.2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanța a reținut că și în condițiile în care hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă dispoziția administrativă de restituire în natură a întregului teren în litigiu, către pârâtul F.M., nu este opozabilă reclamantului C.L., acest act are putere de lucru judecat conform art. 1200 alin. (4) C.civ. și, din punct de vedere legal, se prezumă că stabilește adevărul juridic. De asemenea, conform art. 1202 alin. (2) C.civ. nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, rezultând că, astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamantul nu poate dovedi în acest proces contrariul celor stabilite în hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului F.M. asupra terenului, titlu dobândit în baza unei acțiuni în revendicare împotriva Municipiului  București.

De altfel, așa cum rezultă și din dispoziția nr. 1373/2005 – a cărei anulare este cerută în prezentul proces – dispoziția nu a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci în baza dreptului comun, fiind un simplu act de executare, de bună voie,  a unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Ca atare, instanța de apel a apreciat că nu această dispoziție reprezintă titlul de proprietate al pârâtului asupra terenului, ci hotărârea judecătorească însăși, ceea ce poate pune în discuție chiar interesul reclamantului de a cere anulare acestui act.

Constatarea existenței titlului de proprietate al reclamantului asupra cotei indivize din terenul în litigiu nu poate fi cerută în contradictoriu cu o persoană care nu mai are calitate de proprietar din anul 2006, respectiv în contradictoriu cu pârâtul F.M.

Chiar dacă apelantul-reclamant invocă efectele dispoziției nr. 1373/2005,  a cărei anulare s-a cerut în

prezentul proces, curtea de apel a apreciat că această dispoziție nu are nicio relevanță în raport de titlul de proprietate al pârâtului asupra terenului, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. De aceea, s-a considerat că indiferent dacă reclamantul se află sau nu în posesia terenului, în mod concret sau formal, acțiunea în constatarea dreptului său de proprietate este greșit îndreptată împotriva pârâtului, astfel că apelul a fost respins ca nefondat; curtea de apel a apreciat, pe de o parte, că nu se impune soluția de admitere a apelului pentru valorificarea excepției procesuale a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului F.M. iar pe de altă parte, că ar fi neavenite orice alte considerații asupra fondului cauzei, în condițiile în care dreptul reclamantului nu poate fi recunoscut în cadrul procesual existent.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În susținerea motivului de recurs, recurentul a invocat următoarele argumente:

Cu privire la soluția instanțelor în ceea ce privește primul capăt al cererii introductive de instanța - constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 1373/2005 emisă de către Primăria Municipiului București, recurentul a susținut că instanța de apel a înlăturat criticile sale prin care referitoare la modul în care instanța de fond a soluționat acest capăt de cerere pe baza unor considerente care au creat apelantului reclamant o situație mai grea în propriul său, încălcând astfel și dispozițiile art. 296 C.proc.civ.

Astfel, recurentul a arătat că prin motivele de apel a susținut că prima instanță a refuzat, practic, sa facă o analiză a motivelor de drept și de fapt invocate în susținerea acțiunii, apreciind că actul juridic dedus judecații, respectiv dispoziția nr. 1373/2005 a Primarului General nu poate fi analizată sub aspectul legalității, fiind un act emis exclusiv în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Instanța de apel, respingând apelul formulat, a menținut soluția de respingere a primului capăt de cerere cu motivarea că, deși hotărârea judecătorească în baza căreia a fost emisă dispoziția administrativă de restituire în natură a întregului teren nu este opozabilă reclamantului.

Recurentul a solicitat a se constata că acest considerent este de natură a crea o situație mai grea apelantului în propria cale de atac, prin raportare la decizia civilă nr. 599 A din 12.10.2010, pronunțată în contradictoriu cu Municipiul București de către Curtea de Apel București, decizie rămasă irevocabilă prin anularea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, pe aceeași chestiune a opozabilității hotărârii judecătorești prin care pârâtul F.M. a obținut întreaga suprafața de teren (deși avea dreptul doar la o cotă parte indiviză), aceeași Curte de Apel s-a pronunțat în sensul că: „În ceea ce privește efectul de opozabilitate, în principiu, în raport cu un terț față de proces, hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare nu poate crea în favoarea celui care a câștigat procesul decât o prezumție de proprietate, prezumție simplă ce poate fi răsturnată de către terțul care se pretinde proprietar, prin administrarea probei contrare.”

Recurentul a apreciat că instanța de apel, în motivarea hotărârii ce face obiectul prezentului recurs, a calificat greșit prezumția instituită de art. 1202 C.civ. și a reținut în mod nelegal faptul că hotărârea judecătorească obținută de pârâtul F.M. nu poate fi combătută, ca orice fapt juridic, prin proba contrară de către reclamant, care este un terț față de litigiul soluționat prin respectiva hotărâre.

Pe de altă parte, soluția instanței de apel este nelegală și pentru calificarea dată dispoziției nr. 1373/2005.

Dispoziția nr. 1373/2005 are natura juridică a unui act juridic civil, care are ca temei o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză în care recurentul nu a avut calitatea de parte, ceea ce înseamnă că îi este  inopozabilă, fiind un simplu fapt juridic în ce îl privește.

Această dispoziție este un act juridic vădit vătămător pentru dreptul de proprietate al recurentului, drept ce i-a fost recunoscut, de asemenea printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, respectiv prin sentința civila nr. 618 din 20.04.2010 pronunțată de Tribunalul București.

Pe de altă parte, pentru a proceda la emiterea dispoziției nr. 1373, Primăria Municipiului București a solicitat petentului, respectiv pârâtului F.M., ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de retrocedare, completarea dosarului cu o serie de înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate pentru care se solicita restituirea, astfel încât, dispoziția atacată nu reprezintă o simpla executare a unei hotărâri judecătorești, ci reprezintă rezultatul analizei unor acte juridice.

Recurentul a considerat că în măsura în care nu are calitatea procesuală de a formula o cale de atac împotriva deciziei civile nr. 206A din data de 26.04.2002 a Curții de Apel București (prin care s-a restituit lui F.M. mai mult decât avea dreptul), este îndreptățit a supune controlului judiciar actul juridic vătămător, eliberat de Primăria Municipiului București.

Din această perspectivă, recurentul a solicitat instanței de recurs să rețină faptul că dispoziția nr. 1373/2005 poate face obiectul judecații sub aspectul legalității de la momentul emiterii.

S-a mai arătat că dispoziția a fost emisă cu încălcarea dreptului său de proprietate, cu intenția de a-i frauda drepturile, în contextul în care, încă din anul 2001, Primăria Municipiului București fusese învestită și cu soluționarea notificării formulate de recurent pentru restituirea cotei părți ce îi revine din teren, emitentului fiindu-i imputabilă o gravă neglijență.

Aceste aspecte, de altfel, au fost reținute și prin decizia civilă nr. 599A din 12.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel București : „Curtea apreciază pertinente și argumentele primei instanțe privind culpa pârâtului, care nu a informat instanța de judecată învestită cu acțiunea în revendicare cu privire la situația juridică reală a imobilului, ceea ce a permis pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care întregul imobil a fost restituit către pârâtul F.”

Recurentul a arătat că soluția ce se impune a fi adoptată este  anularea parțială a actului juridic emis cu încălcarea dreptului său de proprietate, urmând ca hotărârea judecătorească ce a stat la baza emiterii acestuia să nu își poată produce efecte decât parțial, în conformitate cu adevărul.

Cu privire la soluția instanțelor referitoare la cel de-al doilea capăt al cererii introductive prin care a solicitat constatarea calității sale de coproprietar asupra terenului, recurentul a învederat că instanța de apel, în fața căreia s-au administrat înscrisurile din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M., încă din anul 2006 către un terț, deși reține că s-a formulat greșit acest capăt de cerere în contradictoriu cu F.M., a menținut soluția primei instanțe.

În consecință, față de această constatare a instanței de apel pe care nu o contestă, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea soluției recurate, în sensul admiterii apelului său, cu consecința schimbării sentinței apelate prin care acest al doilea capăt de cerere să fie respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât instanța de apel ar fi trebui să tranșeze chestiunea calității procesuale pasive, intervenită în cadrul judecării apelului. Or, instanța de apel a refuzat să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită tocmai pentru considerentele legate de cadrul procesual pasiv, însă nu a dat efecte acestora, pronunțând o soluție nelegală.

Recursul formulat este nefondat, având în vedere cele ce urmează.

Reclamantul a învestit instanța de judecată cu două cereri: nulitatea absolută parțială a dispoziției nr.

1373/2005 (emisă de Municipiul București în favoarea pârâtului F.M. prin care s-a dispus restituirea întregului teren de 524,60 mp), iar prin cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate calitatea sa de coproprietar, împreună cu F.M., asupra terenului în suprafață totală de 576 mp.

Înalta Curte constată că deși prin soluția adoptată de prima instanță, dispozitivul acesteia indică o analiză a cererilor pe fond, tribunalul dispunând respingerea cererii ca nefondată (precedată fiind de respingerea excepției lipsei de interes), considerentele sentinței și ale deciziei recurate redau argumente de natură a susține excepția de inadmisibilitate, cel puțin, a primului capăt de cerere.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, recurentul reclamant s-a prevalat de efectele sentinței civile nr. 618 din 20.04.2010 a Tribunalului București, prin care instanța de judecată, conform efectelor Deciziei nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, a soluționat pe fond notificarea pe care acesta a formulat-o în baza Legii nr. 10/2001; astfel, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General să restituie în natură reclamantului cota parte indiviză de teren de 288 mp din totalul suprafeței de 576 mp, identificată prin decizia civilă nr. 206A din 24.04.2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6122 din 05.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sentința civilă nr. 618 din 20.04.2010 a Tribunalului București a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 599A din 12.10.2012 a Curții de Apel București.

Această hotărâre judecătorească a fost executată benevol de către pârâtul Municipiul București în anul 2012, iar potrivit Protocolului de predarea preluare, cota indiviză de teren de 288 mp a fost predată recurentului reclamant.

În ce-l privește pe intimatul pârât F.M., acesta, pe calea dreptului comun a obținut restituirea în natură a

întregului teren de 524,60 mp, potrivit celor dispuse prin decizia civilă nr. 206A din 24.04.2002, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului Primăriei ca nefondat, conform deciziei civile nr. 6122 din 5.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procedând la executarea benevolă a aceste hotărâri judecătorești, intimatul pârât Municipiul București a

procedat la emiterea dispoziției nr. 1373/2005 prin care s-a conformat celor dispuse prin hotărârea

judecătorească, în sensul restituirii în proprietatea intimatului F.M. a terenului în suprafață de 524,60 mp.

Aceasta este dispoziția a cărei nulitate absolută parțială a solicitat-o recurentul-reclamant în primul capăt de cerere.

Astfel cum s-a reținut de instanța de apel, între timp, intimatul-pârât a înstrăinat acest teren prin contractul de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte apreciază că în mod legal instanțele de fond au calificat această dispoziție emisă în favoarea pârâtului ca fiind un act de executare benevolă a hotărârii judecătorești, astfel încât împotriva acesteia nu poate fi exercitată o acțiune în nulitate, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; se constată că deși argumentele invocate de instanța de apel susțin cele reținute de tribunal în sensul inadmisibilității cererii în nulitate, acestea necesită anumite clarificări.

Prin punerea în executare a hotărârii judecătorești, precum în speță, emitentul, având calitatea de debitor, se conformează celor dispuse prin hotărâre, fiind lipsit de puterea de apreciere asupra celor dispuse de instanța de judecată și ținut să execute întocmai cele dispuse prin titlul executoriu.

Totodată, trebuie precizat că puterea lucrului judecat este cea care conferă executorialitate hotărârii judecătorești, după cum puterea lucrului judecat înseamnă și incontestabilitatea hotărârii, adică o hotărâre definitivă nu mai poate fi pusă în discuție de către părți sau procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute prin lege.

Puterea lucrului judecată are însă o dublă ipostază, anume prezumție legală absolută și irefragabilă a hotărârii judecătorești de adevăr judiciar, ceea ce face obiectul reglementării art. 1200 pct. 4  C.civ. din 1864 (

res iudicata pro veritate habetur

), dar și cea de excepție procesuală de fond, peremptorie și absolută, reglementată prin dispozițiile art. 166 C.proc.civ. și art. 1201 C.civ.

În alte cuvinte, puterea lucrului judecat are un aspect pozitiv, în sensul că partea care a câștigat procesul se poate prevala de hotărârea definitivă într-o nouă judecată, dar și un aspect negativ, în sensul că partea care a pierdut procesul nu poate repune în discuție dreptul său într-un nou litigiu.

Hotărârea judecătorească însă produce drepturi și obligații doar față de părți și succesorii acestora, obligativitatea ei fiind cea care impune părților să se supună efectelor lucrului judecat și să își conformeze conduita acesteia. Relativitatea efectelor hotărârii judecătorești reprezintă o transpunere în plan procesual a raportului de drept substanțial, fiind just și echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile litigante; ea nu trebuie să creeze situații avantajoase pentru terți, dar nici să dăuneze acestora.

În timp ce constatarea instanței se impune părților ca prezumție irefragabilă de adevăr, terții nu pot fi

ținuți de veridicitatea unei soluții care, în ce-i privește, poate fi falsă, astfel încât ei pot să conteste valoarea lucrului judecat și să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru aceștia hotărârea are valoarea unei prezumții relative.

Date fiind aceste distincții, Înalta Curte constată că instanța de apel reținând că reclamantul, terț față de procedura judiciară finalizată cu pronunțarea deciziei civile nr. 206A din 24.04.2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6122 din 5.11.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate face dovada contrară, a ignorat caracterul relativ al acestei prezumții, reținând caracterul absolut al prezumției de adevăr judiciar, valabilă doar față de părțile acelui litigiu.

Prin acest argument (chiar eronat) și instanța de apel a confirmat  însă inadmisibilitatea cererii de constatare a nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 1373/2005 emise în executarea benevolă a unei hotărâri judecătorești, iar înlăturarea lui din considerentele deciziei recurate nu este de natură a conduce la modificarea hotărârii instanței de apel, ci doar la substituirea acelor considerente cu cele anterior menționate.

Înalta Curte apreciază însă că inadmisibilitatea cererii în constatarea nulității absolute parțiale decurge din incontestabilitatea hotărârii judecătorești, dispoziția de executare benevolă fiind un act subsecvent acesteia, iar nu de sine stătător.

Cum o hotărâre judecătorească nu poate fi pusă în discuție decât prin intermediul căilor de atac, care, ca regulă, sunt la îndemâna părților acelui litigiu (excepțiile nefiind incidente în cauza de față), rezultă că dacă s-ar reține admisibilitatea cererii analizate, s-ar recunoaște unui terț desăvârșit de proces posibilitatea, fie și indirectă, de a ataca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ce nu îi este opozabilă și care stabilește drepturi și obligații în favoarea unor alte persoane (părțile acelui litigiu); or, o astfel de soluție nu ar putea fi acceptată, ceea ce corespunde și exigențelor unei proceduri echitabile, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție.

Concluzia anterioară este susținută și de regula

accesorium sequitur principale

, întrucât nu s-ar putea recunoaște admisibilitatea unei acțiuni în justiție împotriva unui act subsecvent (dispoziție de executare benevolă), fără a fi valabilă premisa posibilității de a ataca și actul principal (în acest caz, hotărârea judecătorească însăși), contrar susținerilor recurentului, posibilitate ce nu se verifică în privința unui terț.

Pe de altă parte, inadmisibilitatea cererii rezultă și din inexistența unei reglementări în dispozițiile Codului de procedură civilă privind consacrarea unei soluții procedurale de a se formula de către un terț acțiune în nulitate, potrivit dispozițiilor dreptului comun, împotriva actelor de executare benevolă a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În plus, nefiind vorba despre o executare silită prin care recurentul reclamant să fi fost prejudiciat, Înalta Curte constată că primul capăt de cerere nu ar fi putut fi calificat (în temeiul art. 84) nici ca fiind acțiunea în escindere reglementată de art. 401 alin. (2) C.proc.civ.

Norma invocată prevede: „Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.”

În ipoteza în care terțul a pierdut termenul menționat, acesta își poate realiza dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dispozițiilor dreptului comun, astfel cum prevede art. 401 alin. (3) C.proc.civ. (acțiune în revendicare sau altă acțiune reală, în raport de dreptul real a cărui încălcare o reclamă, iar nu alte demersuri inadmisibile).

În consecință, și în cazul unei executări silite prin care dreptul de proprietate sau un alt drept real al unui terț a fost vătămat, acesta are alternativa dreptului comun, în timp ce recurgerea la dreptul comun este singura posibilitate dacă această pretinsa vătămare decurge dintr-o executare benevolă.

Or, calea dreptului comun (acțiunea în revendicare) a fost indicată recurentului reclamant în mod repetat, încă prin considerentele deciziei civile nr. 599A din 12.10.2010 a Curții de Apel București, ca și prin hotărârile pronunțate de instanțele anterioare în cauza de față.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate și criticile prin care recurentul invocă agravarea situației sale în propriul apel, sens în care a invocat dispozițiile art. 296 C.proc.civ.

Astfel, pe de o parte, soluția instanței de apel a fost aceea de respingere a apelului său ca nefondat (ceea ce semnifică menținerea soluției adoptate de tribunal), iar pe de altă parte, în ce privește invocarea în considerentele deciziei a prezumției legale absolute împotriva reclamantului, terț față de hotărârea ce i s-a opus în termenii art. 1202 alin. (2) coroborat cu art. 1200 pct. 4 C.civ., este o eroare deja sancționată prin substituirea acelor considerente.

Referitor la evaluarea instanței de apel a soluției cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, recurentul susține prin motivele de recurs că, întrucât abia în fața instanței de apel au fost administrate înscrisuri din care a rezultat înstrăinarea terenului de către pârâtul F.M. către o societate comercială (încă din anul 2006), curtea de apel a menținut soluția primei instanțe, fără a dispune schimbarea acesteia, în sensul valorificării excepției lipsei calității procesuale pasive.

O astfel de critică nu poate fi primită, fiind lipsită de orice finalitate în privința recurentului față de soluția adoptată în cauza de față (pe calea unei excepții prioritare de procedură față de cea a lipsei calității procesuale pasive (inadmisibilitate);  de asemenea, Înalta Curte constată că atare măsură procesuală era pur formală, întrucât reținându-se deja inadmisibilitatea primului capăt de cerere, rezultă că și cererea în constatare trebuia a fi soluționată cu observarea caracterului subsidiar al acesteia față de cererea în realizare, conform art. 111 teza a II-a C.proc.civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul reclamantului.