ÎCCJ, decizie (scj.ro #81847)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81847) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acte doveditoare ale

calității de persoană îndreptățită. Completarea

probatoriului în cadrul contestației formulată

împotriva

dispoziției prin care s-a respins

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii :

Drept

civil. Drepturi reale.

Drept de proprietate.

Index alfabetic :

imobil naționalizat

- notificare

- drept de proprietate

Legea nr. 10/2001, art. 23

În situația

în care titularul notificării nu a depus

actele doveditoare ale dreptului său de proprietate până la data

soluționării, instituția învestită se pronunță

prin decizie/dispoziție administrativă doar pe baza actelor depuse în

fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea

nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă

această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, însă sintagma „până la data soluționării

notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a

soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie

înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în

oricare din cele două etape – administrativă, înaintea

entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre

irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu

face nici o distincție între cele două faze procesuale de

soluționare a notificării, iar instanța învestită cu

soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei

administrative de soluționare a notificării, are competența de a

verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare și la alte

acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr.

10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a

considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul

instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa

administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar

fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună

înfăptuire a justiției.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 6373 din

23 septembrie 2011

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, reclamanții Ș.Ș. și

Ș.D.C. au chemat în judecată Primăria municipiului

București, prin Primarul General și Prefectul municipiului

București, solicitând să se dispună anularea Dispoziției nr.

3601/2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin

care a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, trimisă Prefecturii Municipiului București, iar în urma

analizării notificării, să se pronunțe o hotărâre prin

care să se constate calitatea reclamantului Ș.D.C. de persoană

îndreptățită la despăgubiri bănești, a dreptului

de proprietate al acestuia și să se stabilească cuantumul

despăgubirilor bănești ce i se cuvin acestuia pentru imobilul

situat în București, sector 3.

Reclamanții au

arătat că la data de 14.11.2001, în temeiul Legii nr. 10/2001,

Ș.Ș. a trimis Prefecturii Municipiului București, o notificare

prin care a solicitat să-i acorde despăgubirile bănești

care i se cuvin pentru imobilul situat în București, ai cărui

proprietari au fost părinții săi, imobil de care au fost

deposedați în anul 1966, în baza Decretului nr. 1050/1966.

Reclamantei

Ș.Ș. i-a fost comunicată Dispoziția nr. 3601/2004 prin care

a fost soluționată notificarea, prilej cu care a constatat că

aceasta a fost emisă încă din anul 2004 și este

nefavorabilă, în sensul că solicitarea de a primi despăgubiri

bănești pentru imobilul expropriat a fost respinsă, pe motiv

că nu a făcut dovada proprietății și a

calității de persoană îndreptățită să solicite

despăgubiri.

Prin sentința

civilă nr. 859/2009, Tribunalul București a admis cererea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu Primăria

municipiului București, prin Primarul General, a respins cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul municipiului

București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a dispus anularea Dispoziției nr.

3601/2004 și a obligat Primăria Municipiului București să emită

dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul, compus din teren în

suprafață de 265 mp și pentru construcția demolată de

pe teren, în suprafață de 130 mp din valoarea acestora, urmând a se

scădea valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru construcție

la 12.01.1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de

art. 1 alin. 1 din Titlul II din OUG nr. 184/2002.

Tribunalul a

reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza

Decretului de expropriere nr. 1050/1966 al Consiliului de Stat al Republicii

Socialiste România de la autorii reclamanților, fiind afectat în prezent

de elemente de sistematizare, pe locul acestui imobil aflându-se în prezent

B-dul Camil Ressu.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 alin 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv, s-au

edificat noi construcții, persoana îndreptățită va

obține restituirea în natură a părții de teren rămase

liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi,

cea afectată servituților legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale,

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Tribunalul a avut în

vedere că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001,

în absența unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Prin decizia nr.69 A

din 2 martie 2010, Curtea de Apel București, Secția a IX a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a

respins apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București.

Instanța de apel

a reținut că este nefondată critica pârâtei în sensul că,

în mod greșit instanța de fond a apreciat ca reclamanții au

făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul in litigiu, dovadă care în opinia sa trebuia

realizată până la data de 30.06.2003, întrucât conform art. 23 alin.

1 din Legea 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare,

potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură.

În aplicarea datei

depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. 4 din Norme, precizează

că termenul de a se pronunța asupra notificării de restituire se

poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite,

dacă unitatea deținătoare comunică acesteia, în intervalul

de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Prin urmare, pentru a avea beneficiul

acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să

comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că emiterea

deciziei de restituire este condiționată de depunerea probelor

solicitate, în acest caz, persoana îndreptățită fiind

obligată să comunice răspuns.

În cauză, o astfel

de dovadă, a comunicării către reclamanți a

insuficientei documentații, nu s-a

făcut, așa încât curtea de apel a considerat neavenită

susținerea privind obligativitatea analizării de către

instanța de judecată doar a înscrisurilor depuse la dosarul

administrativ.

Pe de altă parte,

instanța de apel a constatat că în mod just tribunalul a stabilit

situația de fapt dedusă judecății și a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză,

atunci când a apreciat că reclamanții au dovedit că imobilul în

litigiu a aparținut autorilor lor, în baza contractului de

vânzare-cumpărare transcris sub nr. 4496/1941.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs Primăria municipiului București, prin Primarul

General care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.,

a formulat următoarele critici:

Reclamanții

nu au depus la dosarul administrativ acte prin care să probeze dreptul de

proprietate și calitatea de persoane îndreptățite.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, iar

în cazul moștenitorilor, c

ele care

atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele pentru

aplicarea Legii nr. 1

0/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau

depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel

mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În aceste

condiții, instanța de judecata trebuia să analizeze legalitatea

sau nelegalitatea

dispoziției

Primarului General având în vedere doar actele ce au fost

prezentate

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii

dispoziției, iar nu cele obținute sau depuse ulterior în timpul

soluționării contestației în fața instanței.

Față de excepția lipsei calității procesuale

pasive a Prefecturii, recurenta arată că Municipiul București nu

poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziției

Primarului General direct către Comisia

Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către I

nstituția

Prefectului pentru avizul de legalitate.

Reclamanții aveau

obligația

să

depună

dovezi,

din care să rezulte

că nu

s-au

încasat despăgubiri la momentul

preluării în proprietatea statului a terenului

.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a

construcției

demolate.

Verificând legalitatea deciziei

recurate

în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Recurenta invocă

interpretarea greșită de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după

modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susținând că

potrivit acestor dispoziții reclamanta putea depune actele doveditoare

exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.

În felul acesta se

contestă, practic, posibilitatea instanței învestite cu

soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei

administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea

și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate

de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Este adevărat

că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,

prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum

și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării,

numai că sintagma „până la data soluționării notificării”

nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării

notificării.

Această

sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificării în oricare din cele două etape – administrativă,

înaintea entității notificate, sau judiciară – prin

hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece

legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel, nici o

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă

atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21

din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea

probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a

notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea

dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție

măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. 5 pentru

nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin

urmare, nedepunerea de către reclamanți, în calitate de titulari ai

notificării, a actelor doveditoare până la data

soluționării notificării prin decizie/dispoziție

administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea

deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii

acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza

contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate

fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut

etapa judiciară a soluționării notificării, de esența

căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică

posibilitatea conferită părților de a formula în fața

instanței apărări și de a administra probe în dovedirea

acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse

judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul

esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce

formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei

administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să

administreze probe noi față de cele administrate în etapa

administrativă, pe baza cărora instanța să-și

întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală,

contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față

de considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea

instanței de apel, Înalta Curte apreciază că această

instanță a interpretat corect dispozițiile art. 23 din Legea nr.

10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de

către titularul notificării vizează ambele faze ale soluționării

notificării – administrativă și judiciară, faza

judiciară a contestației făcând parte și ea din procedura

soluționării notificării, contestația urmând fazei

administrative desfășurate de entitatea învestită cu

notificarea.

În ce privește

excepția tardivității formulării contestației, art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în termen

de 30 de zile de la comunicare.”

Legea nr. 10/2001 nu

prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziției sau

deciziei unității deținătoare.

Comunicarea actelor

este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința

destinatarilor.

Față

de efectele „comunicării”, aceasta trebuie să se considere realizată

la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în

măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe

care

are dreptul a-l contesta în

termenul prevăzut de lege.

Din

probele administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția

emisă de pârâtă a ajuns la cunoștința reclamanților

până la data de 14 august 2008, Înalta Curte acordând recurentei – pârâte

un termen, la cererea sa, pentru a face dovada contrară, ceea ce nu s-a

întâmplat.

Ca atare, atâta vreme

cât textul art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 prevede că termenul de 30

de zile curge de la comunicare și în condițiile în care pârâta nu a

probat realizarea unei proceduri capabile să asigure transmiterea și

primirea dispoziției, față de împrejurarea că

reclamanții au intrat în posesia

dispoziției la data de 14 august 2008, iar contestația a fost

formulată la data de 12 septembrie 2008,

susținerile

recurentei privind tardivitatea formulării contestației sunt

nefondate.

Susținerea

recurentei în sensul că nu poate înainta dosarul către Comisia

Centrală,

fără

avizul de legalitate al I

nstituției

Prefectului, fapt ce i-ar conferi acestuia calitate procesuală pasivă

este de asemenea nefondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, în

cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ –

teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana

îndreptățită se face prin dispoziția motivată a

primarilor.

În speță,

raportul juridic dedus judecății are ca obiect cererea

contestatorilor prin care au

solicitat anularea dispoziției

emisă de Primarul General al municipiului București, prin care a fost

respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Instituția Prefectului nu are calitate de entitate

obligată să soluționeze notificarea și, neavând

această calitate, nu are nici calitate procesuală pasivă în

pricinile având ca obiect imobile al căror regim juridic este reglementat

prin Legea nr. 10/2001.

Nefondată este

și critica constând în aceea că reclamanții aveau obligația

să depună dovezi din care să rezulte că nu

s-au

încasat

despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a

terenului.

În

acest sens, instanța de fond a stabilit, iar curtea de apel a confirmat,

faptul că prin dispoziția pe care o va emite, recurenta va stabili

măsurile în echivalent cuvenite reclamanților,

din care va

scădea valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru

construcție la 12.01.1968, actualizată cu coeficientul de actualizare

prevăzut de art. 1 alin. 1 din Titlul II din OUG nr. 184/2002.

În

consecință, susținerea recurentei în sensul că

reclamanții aveau obligația să depună dovezi, din care

să rezulte că nu

s-au

încasat despăgubiri la momentul

preluării în proprietatea statului a terenului, nu vizează

soluția instanțelor anterioare, care au avut în vedere aspectul

contrar și anume, plata lor și necesitatea scăderii sumei respective

din măsurile reparatorii cuvenite.

Față de considerentele expuse, în baza

dispozițiilor art. 312

C.proc.civ

. cu referire

la art. 304 pct. 9

C.proc.civ

., Înalta Curte a

respins recursul pârâtei.