ÎCCJ, decizie (scj.ro #81847)

Acte doveditoare ale calității de persoană îndreptățită. Completarea probatoriului în cadrul contestației formulată împotriva dispoziției prin care s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : imobil naționalizat - notificare - drept de proprietate Legea nr. 10/2001, art. 23 În situația în care titularul notificării nu a depus actele doveditoare ale dreptului său de proprietate până la data soluționării, instituția învestită se pronunță prin decizie/dispoziție administrativă doar pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, însă sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării, iar instanța învestită cu soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării, are competența de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare și la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 6373 din 23 septembrie 2011 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanții Ș.Ș. și Ș.D.C. au chemat în judecată Primăria municipiului București, prin Primarul General și Prefectul municipiului București, solicitând să se dispună anularea Dispoziției nr. 3601/2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă Prefecturii Municipiului București, iar în urma analizării notificării, să se pronunțe o hotărâre prin care să se constate calitatea reclamantului Ș.D.C.

de persoană îndreptățită la despăgubiri bănești, a dreptului de proprietate al acestuia și să se stabilească cuantumul despăgubirilor bănești ce i se cuvin acestuia pentru imobilul situat în București, sector 3. Reclamanții au arătat că la data de 14.11.2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, Ș.Ș. a trimis Prefecturii Municipiului București, o notificare prin care a solicitat să-i acorde despăgubirile bănești care i se cuvin pentru imobilul situat în București, ai cărui proprietari au fost părinții săi, imobil de care au fost deposedați în anul 1966, în baza Decretului nr. 1050/1966. Reclamantei Ș.Ș.

i-a fost comunicată Dispoziția nr. 3601/2004 prin care a fost soluționată notificarea, prilej cu care a constatat că aceasta a fost emisă încă din anul 2004 și este nefavorabilă, în sensul că solicitarea de a primi despăgubiri bănești pentru imobilul expropriat a fost respinsă, pe motiv că nu a făcut dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 859/2009, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Primăria municipiului București, prin Primarul General, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a dispus anularea Dispoziției nr. 3601/2004 și a obligat Primăria Municipiului București să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul, compus din teren în suprafață de 265 mp și pentru construcția demolată de pe teren, în suprafață de 130 mp din valoarea acestora, urmând a se scădea valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru construcție la 12.01.1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. 1 din Titlul II din OUG nr. 184/2002.

Tribunalul a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 1050/1966 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România de la autorii reclamanților, fiind afectat în prezent de elemente de sistematizare, pe locul acestui imobil aflându-se în prezent B-dul Camil Ressu. Potrivit dispozițiilor art. 10 alin 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv, s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Prin decizia nr.69 A din 2 martie 2010, Curtea de Apel București, Secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București.

Instanța de apel a reținut că este nefondată critica pârâtei în sensul că, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu, dovadă care în opinia sa trebuia realizată până la data de 30.06.2003, întrucât conform art. 23 alin. 1 din Legea 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

În aplicarea datei depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. 4 din Norme, precizează că termenul de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunică acesteia, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că emiterea deciziei de restituire este condiționată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptățită fiind obligată să comunice răspuns. În cauză, o astfel de dovadă, a comunicării către reclamanți a insuficientei documentații, nu s-a făcut, așa încât curtea de apel a considerat neavenită susținerea privind obligativitatea analizării de către instanța de judecată doar a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că în mod just tribunalul a stabilit situația de fapt dedusă judecății și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, atunci când a apreciat că reclamanții au dovedit că imobilul în litigiu a aparținut autorilor lor, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 4496/1941. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului București, prin Primarul General care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ ., a formulat următoarele critici: Reclamanții nu au depus la dosarul administrativ acte prin care să probeze dreptul de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, iar în cazul moștenitorilor, c ele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele pentru aplicarea Legii nr. 1 0/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, instanța de judecata trebuia să analizeze legalitatea sau nelegalitatea dispoziției Primarului General având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziției, iar nu cele obținute sau depuse ulterior în timpul soluționării contestației în fața instanței.

Față de excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii, recurenta arată că Municipiul București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziției Primarului General direct către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către I nstituția Prefectului pentru avizul de legalitate. Reclamanții aveau obligația să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului . Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcției demolate.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta invocă interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susținând că potrivit acestor dispoziții reclamanta putea depune actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001. În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. 5 pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamanți, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională. Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, Înalta Curte apreciază că această instanță a interpretat corect dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluționării notificării – administrativă și judiciară, faza judiciară a contestației făcând parte și ea din procedura soluționării notificării, contestația urmând fazei administrative desfășurate de entitatea învestită cu notificarea.

În ce privește excepția tardivității formulării contestației, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în termen de 30 de zile de la comunicare.” Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziției sau deciziei unității deținătoare. Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor. Față de efectele „comunicării”, aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege.

Din probele administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția emisă de pârâtă a ajuns la cunoștința reclamanților până la data de 14 august 2008, Înalta Curte acordând recurentei – pârâte un termen, la cererea sa, pentru a face dovada contrară, ceea ce nu s-a întâmplat. Ca atare, atâta vreme cât textul art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 prevede că termenul de 30 de zile curge de la comunicare și în condițiile în care pârâta nu a probat realizarea unei proceduri capabile să asigure transmiterea și primirea dispoziției, față de împrejurarea că reclamanții au intrat în posesia dispoziției la data de 14 august 2008, iar contestația a fost formulată la data de 12 septembrie 2008, susținerile recurentei privind tardivitatea formulării contestației sunt nefondate.

Susținerea recurentei în sensul că nu poate înainta dosarul către Comisia Centrală, fără avizul de legalitate al I nstituției Prefectului, fapt ce i-ar conferi acestuia calitate procesuală pasivă este de asemenea nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor. În speță, raportul juridic dedus judecății are ca obiect cererea contestatorilor prin care au solicitat anularea dispoziției emisă de Primarul General al municipiului București, prin care a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Instituția Prefectului nu are calitate de entitate obligată să soluționeze notificarea și, neavând această calitate, nu are nici calitate procesuală pasivă în pricinile având ca obiect imobile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001. Nefondată este și critica constând în aceea că reclamanții aveau obligația să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului. În acest sens, instanța de fond a stabilit, iar curtea de apel a confirmat, faptul că prin dispoziția pe care o va emite, recurenta va stabili măsurile în echivalent cuvenite reclamanților, din care va scădea valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru construcție la 12.01.1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. 1 din Titlul II din OUG nr. 184/2002.

În consecință, susținerea recurentei în sensul că reclamanții aveau obligația să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, nu vizează soluția instanțelor anterioare, care au avut în vedere aspectul contrar și anume, plata lor și necesitatea scăderii sumei respective din măsurile reparatorii cuvenite. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C.proc.civ . cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ ., Înalta Curte a respins recursul pârâtei.