ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5669/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 martie 2009, reclamanta R.I.R. a formulat, în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, contestație împotriva dispoziției nr. 11208 din 09 februarie 2009 a Primarului Municipiului București, solicitând desființarea acesteia în parte, respectiv în ceea ce privește prevederile art. 1 alin. (2) și obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în sectorul 1, București.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr.790 din 04 aprilie 2009 a admis cererea reclamantei, a desființat parțial dispoziția nr. 11208 din 09 februarie 2009 emisă de Primarul Municipiului București în dosarul nr. 2759/2001, privind prevederile art. 1 alin. (2) și a obligat pârâtul să procedeze la emiterea unei noi dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 1. Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut că prin notificarea nr. 2759 din 26 octombrie 2001, reclamanta a solicitat unității deținătoare Municipiul București, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în echivalent pentru imobilul din sectorul 1, București.

Având în vedere inactivitatea îndelungată a unității deținătoare în soluționarea notificării reclamantei prin emiterea dispoziției, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1104 din 19 septembrie 2007, prin care l-a obligat pe pârâtul Municipiul București să procedeze la soluționarea notificării cu privire la aceste imobile.

Prin dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 11208 din 09 februarie 2008, emisă în soluționarea notificării nr. 2759/2001 formulată de către reclamantă, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 360 mp, afectat în totalitate de elemente de sistematizare și pentru construcția demolată în suprafață de 65 mp, având în vedere imposibilitatea de restituire în natură a acestui imobil, iar la alin. (2) al art. 1, s-a respins cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobil, ca nedovedită, întrucât reclamanta nu a prezentat un act de proprietate încheiat în formă autentică. Cu privire la acest aspect s-a reținut că autorul reclamantei, D.N., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 360 mp prin cumpărare de la vânzătoarea S.E.

la data de 11 septembrie 1950, operațiune care a fost consemnată printr-o chitanță depusă la fila 8 dosar fond. Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost consemnat ulterior, la 5 februarie 1952, în declarația pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și orașelor, iar prin adresa din 23 aprilie 1966 i s-a comunicat autorului reclamantei faptul că imobilul, compus din suprafață construită de 15 mp și teren de 360 mp a fost expropriat. Astfel, imobilul din sectorul 1, a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la anexa 1 a decretului, poziția 2, fiind înscriși foștii proprietari N.D.și N.F.

Conform certificatelor de moștenitor nr. 377 din 09 aprilie 1987 și nr. 109 din 23 iunie 1998, reclamanta în cauză a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defuncților N. Prima instanță a reținut, ca situație de fapt că, în prezent, terenul este afectat în întregime de detalii de sistematizare, astfel încât se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent. Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a stabilit incidente speței dispozițiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că simpla prezență a imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Același act normativ detaliind sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate", din art. 22 din Legea nr. 10/2001, precizează că în această noțiune vor fi cuprinse: a) orice acte juridice translative de proprietate care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950); (...) d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive. Pentru ipoteza imobilelor expropriate, precum cazul de față, H.G. nr. 250/2007 precizează ca fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că, în ceea ce privește problema probațiunii dreptului de proprietate sub imperiul Legii nr. 10/2001, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptul de proprietate sa se facă potrivit dreptului comun, așa încât, sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, după cum au fost redate mai sus. Având în vedere toate înscrisurile depuse de reclamantă la dosar cu privire la modul de dobândire a imobilului, de către autorul său și dovada succesiunii, tribunalul a admis cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, dispunând în sensul sentinței anterior menționate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București.

Prin motivele de apel, pârâta susține că, analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod eronat dispozițiile art. 9-11 și art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a considerat că intimata-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul situat în sectorul 1, București. Art. 21 pct. 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prevede în concordanță, de altfel, cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară, că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice acte translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică.

Astfel, înscrisurile avute în vedere de către instanța de fond la soluționarea cauzei și considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu fac această dovadă și nu suplinesc necesitatea probării dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce privește îndnderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamantei referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept. În apel, intimata-reclamantă R.I.R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civila nr. 682 din 18 decembrie 2009 a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: Prin Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 11208 din 9 februarie 2008, emisă în soluționarea notificării nr. 2759 din 18 aprilie 2001 formulată de către reclamanta Ristea Ioana Rodica pentru restituirea în natură a imobilului din sector 1 București, s-a propus acordarea de măsuri reperatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 360 mp afectat în totalitate de elemente de sistematizare și pentru construcția demolată in suprafață de 65 mp, având în vedere imposibilitatea de restituire în natură a acestui imobil, iar la alin. (2) al art. 1 s-a respins cererea de acordare de măsuri reparatorii și pentru imobilul situat în București, ca nedovedită, întrucât reclamanta nu deține act de proprietate încheiat în formă autentică.

Autorul reclamantei în cauză, D.N. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, compus din teren în suprafață de 360 mp, prin cumpărare de la vânzătoarea S.E. la data de 11 septembrie 1950, operațiune care a fost consemnată în chitanța Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost consemnat ulterior, la data de 5 februarie 1952, în declarația pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și orașelor, iar prin adresa din data de 23 aprilie 1966, i s-a comunicat autorului reclamantei faptul că imobilul compus din suprafața construită de 15 mp și teren de 360 mp a fost expropriat. In speță, imobilul din sector 1 a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la anexa 1 a decretului, poziția 2, fiind înscriși foștii proprietari N.D.

și N.F. cu suprafața de teren de 350 mp și 15 mp construcții. Conform certificatelor de moștenitor nr. 377 din 9 aprilie 1987 și nr. 109 din 23 iunie 1998, reclamanta a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defuncților N.D.și N.F. Așa cum rezultă din conținutul dispoziției atacate, aspect necontestat de reclamantă, terenul este în prezent este afectat în întregime de detalii de sistematizare, astfel încât se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent. Față de această situație de fapt, Curtea a înlăturat, ca nefondată, critica referitoare la faptul că, actele depuse și avute în vedere la pronunțarea deciziei contestate de către entitatea investită, nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate al intimatei-reclamante cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, la pct. 22.1 din H.G.

nr. 498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, invocat de apelanta pârâtă în susținerea motivelor de apel, se prevede ca prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg, orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [art. 2 alin. (1) din lege], orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective) etc. Deoarece art. 22 (în prezent art. 23) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanei îndreptățite, înseamnă, că aceste dispoziții se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire.

Curtea a apreciat că, așa cum a reținut și instanța fondului, în materia probațiunii dreptului de proprietate sub imperiul Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa încât, sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus, important fiind de stabilit, dacă bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului în cauză. Mai mult, H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, precizează, pentru ipoteza imobilelor expropriate, cum este cazul în speță, ca fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate, prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere.

In speță, imobilul din sectorul 1 a fost expropriat în baza Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la anexa 1 a decretului, poziția 2, fiind înscriși foștii proprietari N.D. și N.F., autorii intimatei reclamante R.I.R. În ceea ce privește necesitatea probării dreptului de proprietate, inclusiv întinderea acestuia, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept, Curtea a constatat că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Cum în actul de preluare sunt menționați autorii intimatei reclamante, în calitate de proprietari ai terenului în suprafață de 360 mp și 15 mp construcții, această critică formulată în apel nu a putut fi primită. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal, pentru argumentele ce succed: O primă critică vizează faptul că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

În cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că, nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării( pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Totodată pct.28.1. din același act normativ condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Recurenta susține că în Capitolul I pct. 1 lit. e) din Norme se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Înscrisurile avute în vedere de către instanța de apel la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse însă la dosarul administrativ. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, o dată cu aceasta sau în termen de-cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10 2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționata notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/ 2002 si cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003, iar aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susținerii notificării. O altă critică formulată privește capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in București, sectorul 1, în favoarea reclamantului.

Reclamantul avea obligația să facă dovada că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea in natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată in documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației in vigoare.

Recurenta precizează că la dosarul administrativ de Legea 10/2001 nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri. Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă R.I.R. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: In ceea ce privește prima critică, vizând soluția instanței de apel dată pe fondul cererii de restituire, aceasta nu este întemeiată.

Astfel, recurenta a invocat faptul că, în soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor de pe urma defunctului proprietar. Practic, recurenta contestă, în mod indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea fondului notificării, ca urmare a nerezolvarii acesteia în termenul legal de către unitatea deținătoare, de a verifica legalitatea și temeinicia cererii de restituire a notificatoarei prin raportare la alte acte decât cele prezentate de aceasta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Sintagma „până la data soluționării notificării" trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă. Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fî acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează acțiune în acordarea de măsuri reparatorii - ca urmare a lipsei răspunsului unității deținătoare la notificarea de restituire - să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Rezultă că, întemeindu-și soluția și pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluționare a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, recurenta a invocat faptul că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în absența unei declarații pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului și că nici ea și nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. În analiza acestei critici, Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de Curtea de Apel și care nu mai poate fi reevaluată în recurs, întrucât în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Contrar susținerilor recurentei, reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută la pct. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, depunând la dosar declarația autentificată sub nr. 3197 din 15 noiembrie 2007 (fila 67 dosar tribunal), prin care a declarat, pe proprie răspundere, că pentru imobilul litigios nu s-au încasat despăgubiri. Reținând îndeplinirea acestei obligații de către reclamantă, curtea de apel a procedat în mod legal la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.

In ceea ce privește declarația autentificată prin care notificatorul declară că nici el, nici ascendenții săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, aceasta este cerută, conform pct. 5.1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, numai în cazul în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speță raportat la situația de fapt stabilită de instanța de apel.

De altfel, deși întinderea despăgubirilor și stabilirea modalității măsurilor reparatorii în echivalent sunt propuse, de unitatea deținătoare, în ceea ce privește stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, acesta, potrivit dispozițiilor Titlului VII al Legii nr.247/2005, este de competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Prin urmare, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (care are în acest sens competență exclusivă), pe baza evaluărilor realizate de către evaluatori desemnați de această comisie, care va emite la finalul procedurii o decizie constând în titluri de despăgubiri.

Față de considerentele expuse, urmează a se reține că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 682 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.