ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5669/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5669/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 9 martie 2009, reclamanta R.I.R. a formulat, în baza

prevederilor Legii nr. 10/2001, contestație împotriva dispoziției nr. 11208 din

09 februarie 2009 a Primarului Municipiului București, solicitând desființarea

acesteia în parte, respectiv în ceea ce privește prevederile art. 1 alin. (2)

și obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la emiterea unei noi

dispoziții referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în sectorul 1, București.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr.790 din 04 aprilie

2009 a admis cererea reclamantei, a desființat parțial dispoziția nr. 11208 din

09 februarie 2009 emisă de Primarul Municipiului București în dosarul nr.

2759/2001, privind prevederile art. 1 alin. (2) și a obligat pârâtul să

procedeze la emiterea unei noi dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 1.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța fondului a reținut că prin notificarea nr. 2759 din 26 octombrie 2001,

reclamanta a solicitat unității deținătoare Municipiul București, în temeiul

Legii nr. 10/2001, restituirea în echivalent pentru imobilul din sectorul 1,

București.

Având în vedere inactivitatea îndelungată

a unității deținătoare în soluționarea notificării reclamantei prin emiterea

dispoziției, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința

civilă nr. 1104 din 19 septembrie 2007, prin care l-a obligat pe pârâtul

Municipiul București să procedeze la soluționarea notificării cu privire la

aceste imobile.

Prin dispoziția Primăriei Municipiului

București nr. 11208 din 09 februarie 2008, emisă în soluționarea notificării

nr. 2759/2001 formulată de către reclamantă, s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 360 mp, afectat în

totalitate de elemente de sistematizare și pentru construcția demolată în

suprafață de 65 mp, având în vedere imposibilitatea de restituire în natură a

acestui imobil, iar la alin. (2) al art. 1, s-a respins cererea de acordare de

măsuri reparatorii pentru imobil, ca nedovedită, întrucât reclamanta nu a

prezentat un act de proprietate încheiat în formă autentică.

Cu privire la acest aspect s-a reținut că

autorul reclamantei, D.N., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

compus din teren în suprafață de 360 mp prin cumpărare de la vânzătoarea S.E.

la data de 11 septembrie 1950, operațiune care a fost consemnată printr-o chitanță

depusă la fila 8 dosar fond.

Dreptul de proprietate asupra acestui

imobil a fost consemnat ulterior, la 5 februarie 1952, în declarația pentru

stabilirea impozitului asupra clădirilor și orașelor, iar prin adresa din 23

aprilie 1966 i s-a comunicat autorului reclamantei faptul că imobilul, compus

din suprafață construită de 15 mp și teren de 360 mp a fost expropriat.

Astfel, imobilul din sectorul 1, a fost

expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la

anexa 1 a decretului, poziția 2, fiind înscriși foștii proprietari N.D.și N.F.

Conform certificatelor de moștenitor nr.

377 din 09 aprilie 1987 și nr. 109 din 23 iunie 1998, reclamanta în cauză a

făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defuncților N.

Prima instanță a reținut, ca situație de

fapt că, în prezent, terenul este afectat în întregime de detalii de

sistematizare, astfel încât se pot acorda doar măsuri reparatorii prin

echivalent.

Referitor la dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a stabilit incidente

speței dispozițiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, privind aprobarea

Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că

simpla prezență a imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă.

Același act normativ detaliind sintagma

„acte doveditoare ale dreptului de proprietate", din art. 22 din Legea nr.

10/2001, precizează că în această noțiune vor fi cuprinse: a) orice acte

juridice translative de proprietate care atestă deținerea proprietății de către

o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație,

extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de

intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950); (...) d) orice acte juridice

care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau

ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive.

Pentru ipoteza imobilelor expropriate,

precum cazul de față, H.G. nr. 250/2007 precizează ca fiind suficientă pentru

dovedirea dreptului de proprietate prezentarea actului de expropriere și, după

caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului

la expropriere.

Prin urmare, prima instanță a apreciat

că, în ceea ce privește problema probațiunii dreptului de proprietate sub

imperiul Legii nr. 10/2001, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptul

de proprietate sa se facă potrivit dreptului comun, așa încât, sunt admisibile

și alte mijloace de dovadă, după cum au fost redate mai sus.

Având în vedere toate înscrisurile depuse

de reclamantă la dosar cu privire la modul de dobândire a imobilului, de către

autorul său și dovada succesiunii, tribunalul a admis cererea reclamantei

astfel cum a fost formulată, dispunând în sensul sentinței anterior menționate.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâta Primăria Municipiului București.

Prin motivele de apel, pârâta susține că,

analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod

eronat dispozițiile art. 9-11 și art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, instanța

de fond a considerat că intimata-reclamantă a făcut dovada dreptului de

proprietate pentru imobilul situat în sectorul 1, București.

Art. 21 pct. 1 din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, prevede în

concordanță, de altfel, cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare

imobiliară, că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege

orice acte translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică.

Astfel, înscrisurile avute în vedere de

către instanța de fond la soluționarea cauzei și considerate ca acte

doveditoare ale dreptului de proprietate, nu fac această dovadă și nu suplinesc

necesitatea probării dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce privește

îndnderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamantei referitor la

proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisă a imobilului

ce a făcut obiectul acestui drept.

În apel, intimata-reclamantă R.I.R. a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă, prin decizia civila nr. 682 din 18 decembrie 2009 a respins apelul, ca

nefondat.

Instanța de apel a reținut următoarea

situație de fapt:

Prin Dispoziția Primăriei Municipiului

București nr. 11208 din 9 februarie 2008, emisă în soluționarea notificării nr.

2759 din 18 aprilie 2001 formulată de către reclamanta Ristea Ioana Rodica

pentru restituirea în natură a imobilului din sector 1 București, s-a propus

acordarea de măsuri reperatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de

360 mp afectat în totalitate de elemente de sistematizare și pentru construcția

demolată in suprafață de 65 mp, având în vedere imposibilitatea de restituire

în natură a acestui imobil, iar la alin. (2) al art. 1 s-a respins cererea de

acordare de măsuri reparatorii și pentru imobilul situat în București, ca

nedovedită, întrucât reclamanta nu deține act de proprietate încheiat în formă

autentică.

Autorul reclamantei în cauză, D.N. a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, compus din teren în

suprafață de 360 mp, prin cumpărare de la vânzătoarea S.E. la data de 11

septembrie 1950, operațiune care a fost consemnată în chitanța Dreptul de

proprietate asupra acestui imobil a fost consemnat ulterior, la data de 5

februarie 1952, în declarația pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor

și orașelor, iar prin adresa din data de 23 aprilie 1966, i s-a comunicat autorului

reclamantei faptul că imobilul compus din suprafața construită de 15 mp și

teren de 360 mp a fost expropriat.

In speță, imobilul din sector 1 a fost

expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la

anexa 1 a decretului, poziția 2, fiind înscriși foștii proprietari N.D. și N.F.

cu suprafața de teren de 350 mp și 15 mp construcții.

Conform certificatelor de moștenitor nr.

377 din 9 aprilie 1987 și nr. 109 din 23 iunie 1998, reclamanta a făcut dovada

calității sale de unic moștenitor al defuncților N.D.și N.F.

Așa cum rezultă din conținutul

dispoziției atacate, aspect necontestat de reclamantă, terenul este în prezent

este afectat în întregime de detalii de sistematizare, astfel încât se pot

acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Față de această situație de fapt, Curtea

a înlăturat, ca nefondată, critica referitoare la faptul că, actele depuse și

avute în vedere la pronunțarea deciziei contestate de către entitatea

investită, nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate al

intimatei-reclamante cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, la pct. 22.1 din H.G. nr.

498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, invocat de apelanta pârâtă în susținerea motivelor de apel, se prevede

ca prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg, orice

înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de

moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării

ca fiind abuzivă [art. 2 alin. (1) din lege], orice acte juridice care atestă

deținerea proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal orice

act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau

indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei respective) etc.

Deoarece art. 22 (în prezent art. 23) din

Legea nr. 10/2001, nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului

de proprietate al autorului persoanei îndreptățite, înseamnă, că aceste

dispoziții se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a

făcut referire.

Curtea a apreciat că, așa cum a reținut

și instanța fondului, în materia probațiunii dreptului de proprietate sub

imperiul Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv,

textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă

potrivit dreptului comun, așa încât, sunt admisibile și alte mijloace de

dovadă, astfel cum au fost redate mai sus, important fiind de stabilit, dacă

bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului în cauză.

Mai mult, H.G. nr. 250/2007 privind

aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001,

precizează, pentru ipoteza imobilelor expropriate, cum este cazul în speță, ca

fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate, prezentarea actului

de expropriere și, după caz, prezentarea procesului verbal încheiat cu această

ocazie ori a acordului la expropriere.

In speță, imobilul din sectorul 1 a fost

expropriat în baza Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la

anexa 1 a decretului, poziția 2, fiind înscriși foștii proprietari N.D. și

N.F., autorii intimatei reclamante R.I.R.

În ceea ce privește necesitatea probării

dreptului de proprietate, inclusiv întinderea acestuia, precum și determinarea

precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept, Curtea a constatat că

potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), în

absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

Cum în actul de preluare sunt menționați

autorii intimatei reclamante, în calitate de proprietari ai terenului în

suprafață de 360 mp și 15 mp construcții, această critică formulată în apel nu

a putut fi primită.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, indicând motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că hotărârea

pronunțata este lipsita de temei legal, pentru argumentele ce succed:

O primă critică vizează faptul că potrivit

art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de

la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

În cazul în care o dată cu notificarea nu

s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii

acestora.

Normele Metodologice fac vorbire de

necesitatea existenței, alături de notificare si celelalte acte, a unei

precizări a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că, nu mai deține

probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării(

pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).

Totodată pct.28.1. din același act

normativ condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei

declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea

persoanei îndreptățite la restituire.

Recurenta susține că în Capitolul

I

pct.

1 lit. e) din Norme se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii

legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se

pretinde a fi îndreptățită.

Înscrisurile avute în vedere de către

instanța de apel la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de

fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către

reclamanți în susținerea cererii de restituire doar dacă acestea se întregesc

cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins,

înscrisuri care nu au fost depuse însă la dosarul administrativ.

Obligația de a depune actele doveditoare

ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate revine potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr.

10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, o

dată cu aceasta sau în termen de-cel mult 18 luni de la data intrării in

vigoare a Legii nr. 10 2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționata

notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de

legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/

2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/ 2002 si cu încă 2 luni prin O.U.G. nr.

10/2003, iar aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui

interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor

necesare in vederea susținerii notificării.

O altă critică formulată privește capătul

de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul situat in București, sectorul 1, în favoarea reclamantului.

Reclamantul avea obligația să facă dovada

că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a

terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin

care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor

nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la

restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul

constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptățită a primit o

despăgubire, restituirea in natură este condiționată de rambursarea diferenței

dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcției

demolate, așa cum a fost calculată in documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației in vigoare.

Recurenta precizează că la dosarul

administrativ de Legea 10/2001 nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au

primit sau nu despăgubiri.

Solicită admiterea recursului așa cum a

fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de

chemare in judecată, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată,

intimata-reclamantă R.I.R. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

In ceea ce privește prima critică, vizând

soluția instanței de apel dată pe fondul cererii de restituire, aceasta nu este

întemeiată.

Astfel, recurenta a invocat faptul că, în

soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere numai

actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut

trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și

completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor de

pe urma defunctului proprietar.

Practic, recurenta contestă, în mod

indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea fondului

notificării, ca urmare a nerezolvarii acesteia în termenul legal de către

unitatea deținătoare, de a verifica legalitatea și temeinicia cererii de

restituire a notificatoarei prin raportare la alte acte decât cele prezentate

de aceasta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Sintagma „până la data soluționării

notificării" trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității

notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată,

deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr.

10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a

considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces

la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la

verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a

notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o

bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001,

care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în

justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru

nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către

titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de

proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de

moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea

drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza

actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum

imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor

în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor

doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o

acrediteze recurenta, nu poate fî acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic

de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este

caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită

părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în

dovedirea acestora.

Întrucât administrarea probatoriului

constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce

formulează acțiune în acordarea de măsuri reparatorii - ca urmare a lipsei

răspunsului unității deținătoare la notificarea de restituire - să administreze

probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora

instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală,

contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Rezultă că, întemeindu-și soluția și pe

acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluționare

a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, recurenta a invocat faptul

că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în

absența unei declarații pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit

despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului și că nici ea

și nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În analiza acestei critici, Înalta Curte

va avea ca premisă situația de fapt reținută de Curtea de Apel și care nu mai

poate fi reevaluată în recurs, întrucât în actuala reglementare, art. 304 C.

proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Contrar susținerilor recurentei,

reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută la pct. 11.2 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, depunând la dosar declarația autentificată sub nr. 3197 din 15

noiembrie 2007 (fila 67 dosar tribunal), prin care a declarat, pe proprie

răspundere, că pentru imobilul litigios nu s-au încasat despăgubiri.

Reținând îndeplinirea acestei obligații

de către reclamantă, curtea de apel a procedat în mod legal la acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.

In ceea ce privește declarația

autentificată prin care notificatorul declară că nici el, nici ascendenții săi,

proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, aceasta este cerută, conform pct. 5.1 alin. (2) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, numai în cazul în

care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori

de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari

deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea

ce nu este cazul în speță raportat la situația de fapt stabilită de instanța de

apel.

De altfel, deși

întinderea despăgubirilor și stabilirea modalității măsurilor reparatorii în

echivalent sunt propuse, de unitatea deținătoare, în ceea ce privește

stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, acesta, potrivit dispozițiilor

Titlului VII al Legii nr.247/2005, este de competența Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului

Ministru.

Prin urmare, stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor care se acordă se face de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (care are în acest sens competență

exclusivă), pe baza evaluărilor realizate de către evaluatori desemnați de

această comisie, care va emite la finalul procedurii o decizie constând în

titluri de despăgubiri.

Față de considerentele

expuse, urmează a se reține că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins în consecință, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul

General împotriva deciziei civile nr. 682 din 18 decembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.