ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3981/2010

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 06 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, sub nr. 4639/3/2009, reclamantul V.D. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, anularea

dispoziției nr. 11069 din 05 ianuarie 2009 emisă de Primarul General al

Municipiului București, de care a luat la cunoștință în data de 15 ianuarie 2009,

precum și obligarea Municipiului București prin Primarul General să îl

despăgubească conform prevederilor Legii nr. 10/2001 integral, pentru imobilul

teren și construcție situate în București, sectorul 2, arătând că este singurul

moștenitor de drept după autoarea sa G.S., imobil compus din teren în suprafață

de 157 mp și construcție, solicitând a se reține ca legală și temeinică

dispoziția nr. 4860 din 27 decembrie 2005.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a notificat pârâtul prin executor judecătoresc cu

notificarea nr. 5685/2001 conform Legii nr. 10/2001, depunând toate actele

prevăzute de lege, formându-se dosarul soluționat prin acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 2,

compus din teren în suprafață de 157mp și construcție demolată, imposibil de

retrocedat către reclamant, însă, ulterior, a primit dispoziția nr. 11069 din 05

ianuarie 2009 prin care i s-au acordat despăgubiri numai pentru construcție.

Tribunalul București, secția

a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 830 din 12 iunie 2009, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul V.D., în contradictoriu cu pârâții Primarul

General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar General,

a anulat Dispoziția nr. 11069 din 05 ianuarie 2009, a constatat că reclamantul

are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre

despăgubirile primite și valoarea de piață a imobilului compus din teren în

suprafață de 157 mp și construcție demolată în suprafață construită de 101 mp

situat în București, sector 2.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, la data de 02 noiembrie 2001, contestatorul

V.D. a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, prin intermediul Biroului

Executorului Judecătoresc S. și N., notificarea înregistrată sub nr. 5685,

adresată Prefecturii Municipiului București (fila 85), transmisă apoi Primăriei

Municipiului București, prin care a solicitat acordarea despăgubirilor bănești

potrivit Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, sector 2,

imobil ce a fost expropriat și apoi demolat.

Potrivit

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11338 din 27 aprilie 1934

de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat (filele 103-104), S.S.T. a cumpărat de la D.C.

terenul situat în București, în suprafață de 157,50 mp pe care a fost edificată

o construcție, conform autorizației nr. 6 din 11 mai 1934.

Contestatorul

V.D. este, conform certificatului de moștenitor nr. 2861 din 13 decembrie 1994

și certificatului de moștenitor suplimentar nr. 74 din 19 mai 1998,

moștenitorul defunctei G.S.

Potrivit

adresei nr. 362 din 7 martie 2003 emisă de SC A. SA, precum și adresei nr. 6392

din 11 martie 2003 emisă de AFI, rezultă că imobilul situat în București, sector

2, compus din teren în suprafață de 157 mp și construcție în suprafață de 101

mp a fost expropriat în baza Decretului nr. 249/1976, trecând în proprietatea

statului în baza deciziei nr. 1312 din 11 septembrie 1976 de la G.S.

Prin

Dispoziția nr. 4860 din 27 decembrie 2005 s-a dispus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 2 compus

din teren în suprafață de 157 mp și construcție demolată.

Ulterior

prin Dispoziția nr. 11069 din 05 ianuarie 2009, emisă de Primarul General al

Municipiului București, s-a modificat art. 1 al Dispoziției nr. 4860 din 27

decembrie 2005 în sensul că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de

piață numai pentru construcția demolată în suprafață construită de 101 mp, ce a

fost situată în București, sector 2.

Prin

notificarea depusă la unitatea deținătoare, contestatorul a înțeles să solicite

despăgubiri pentru imobilul situat în sector 2, ce a aparținut autoarei sale G.S.,

depunând înscrisuri privind dreptul de proprietate al acesteia asupra

imobilului compus din teren în suprafață de 157 mp și construcție demolată,

precum și înscrisuri privind modalitatea de trecere a imobilului în

proprietatea statului. Este adevărat că, în cuprinsul notificării,

contestatorul a descris numai construcția demolată, fără a face referire și la

teren, însă din modul în care este formulat primul paragraf al notificării

rezultă fără dubiu că notificatorul a avut în vedere întregul imobil care a

aparținut autoarei sale și care a fost expropriat prin Decizia nr. 1312 din 11

septembrie 1976 emisă în baza Decretului nr. 249/1976.

Tribunalul

a apreciat că intimata a dat dovadă de un formalism excesiv considerând că

notificatorul a solicitat acordarea de despăgubiri numai pentru construcție,

deoarece o astfel de cerere nu ar fi fost în interesul său.

Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia civilă nr. 533 A din 28 octombrie 2009, a respins ca

nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, reținând

că, prin notificarea înregistrată sub nr. 5685/2001 (fila 5) contestatorul a

solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 despăgubiri pentru „imobilul care a fost

situat în București, sector 2, iar din adresele emise de A.F.I. (fila 13 dosar

fond) și de D.P.E.P.C., din cadrul Primăriei Municipiului București, rezultă că

imobilul situat în București, sector 2, a fost compus din teren în suprafață de 157 mp din care suprafață construită 101 mp, iar din actul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, cu nr.

11338/1934 emis de Arhivele Naționale (act atașat notificării) rezultă că

autoarea reclamantului a cumpărat suprafața de 157 mp.

Instanța

de apel a reținut că, art. 6 din Legea nr. 10/2001, statuează că prin imobil în

sensul acestei legi, se înțelege „terenurile, cu sau fără construcții

...", astfel că, instanța de fond nu a făcut o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în notificare existând

elemente de identificare a bunului imobil și valoarea estimată a acestuia

(30.000 dolari SUA).

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar

General, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Prin

întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant V.D. s-a invocat excepția nulității

recursului, întrucât prin motivele de recurs nu s-a indicat nici un motiv de

nelegalitate din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepție neîntemeiată

pentru cele ce urmează:

Indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Or, în

speță, recurentul-pârât s-a conformat cerințelor impuse de art. 302

1

și

art. 304 C. proc. civ., deoarece prin cererea de recurs a indicat motivul de

casare prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate de

acesta se referă la încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001 de către instanța de apel.

Prin

urmare, analizând recursul formulat de recurentul-pârât, instanța constată că

nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente.

Potrivit

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare conform art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,

prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură”.

Termenul

de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se

pronunța asupra cererii de restituire se raportează fie la data depunerii

notificării, fie la data depunerii actelor doveditoare, respectiv, dacă

persoana îndreptățită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care

înțelege să se prevaleze în dovedirea cererii de restituire, termenul va curge

de la data depunerii notificării, iar dacă actele doveditoare nu au fost depuse

odată cu notificarea, termenul va curge de la data depunerii acestora.

Prorogarea

termenului de 60 de zile se realizează cu acordul expres sau tacit al persoanei

îndreptățite și numai dacă unitatea deținătoare comunică în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt

condiționate de depunerea probelor solicitate.

Depunerea

actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă

actele respective, are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv,

ipoteză în care termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după

caz, de la data comunicării răspunsului.

Pornind

de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 exprimată în caracterul profund

reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a

urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile

săvârșite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Din

probele existente la dosar a rezultat că reclamantul și-a dovedit calitatea de

persoană îndreptățită și a solicitat despăgubiri pentru imobilul în cauză, iar ambele

instanțe au aplicat în mod just dispozițiile art. 22 alin. (2) din legea

specială, deoarece în notificarea formulată există elemente de identificare a

bunului imobil și valoarea estimată a acestuia, și față de faptul că autoarea

reclamantului a primit despăgubiri pentru imobilul expropriat prin Decretul nr.

249/1976, instanțele au stabilit că se impune acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent reclamantului, constând între diferența dintre despăgubirile

primite și valoarea de piață a imobilului.

Având

în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar

General împotriva deciziei civile nr. 533 A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2010.