ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7609/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1628 din 28 octombrie 2008, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, având ca obiect soluționarea notificării formulate de reclamant în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de la autorul reclamantului, situat în București, și a obligat unitatea deținătoare să emită o dispoziție de soluționarea a notificării. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că reclamantul a depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de către pârâtă, deși reclamantul a făcut dovezile necesare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, calea de atac fiind admisă prin Decizia civilă nr. 427 din 25 iunie 2009, de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, pentru necercetarea fondului cauzei deduse judecății, față de cele statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 20/2007, prin care se recunoștea competența instanțelor de judecată de a soluționa nu numai contestația formulată în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și însăși fondul cererii de acordarea de măsuri reparatorii adresată unității deținătoare sau entității învestite cu soluționarea notificării, în condițiile refuzului nejustificat al acestora de a le soluționa în cadrul procedurii administrative.

În rejudecare, prin Sentința nr. 1278 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul București a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, reținându-se în considerente faptul că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, în condițiile în care nu se poate identifica imobilul, deoarece contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă titlul de proprietate nu individualizează complet imobilul, iar prin notificare, reclamantul a solicitat retrocedarea imobilului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, prin care a solicitat, admiterea căii de atac exercitate, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și restituirii în natură a imobilului notificat.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat în esență faptul că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată în termenul legal, acest refuz intrând sub incidența Decizia civile nr. 20/2007 a instanței supreme, prin care, pe calea unui recurs în interesul legii, s-a statuat asupra competenței instanțelor de judecată de a soluționa nu numai contestația formulată în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și însăși fondul cererii de acordarea de măsuri reparatorii adresată unității deținătoare sau entității învestite cu soluționarea notificării, în condițiile refuzului nejustificat al acestora de a le soluționa în cadrul procedurii administrative. Prin cel de-al doilea motiv de apel reclamantul a criticat nerespectarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., în sensul că tribunalul nu a avut rol activ pentru a clarifica aspectele de fapt ale cauzei. Cu privire la identitatea imobilului notificat cu cel din titlul de proprietate înfățișat de reclamant, acesta a invocat existența unei adrese emise de SC R. SA prin care se elucida acest aspect, în sensul că după 1964, artera str. B. poartă denumirea de str. L. De asemenea, reclamantul a susținut că din adresele emise de SC R. SA rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 224/1951, prin Decizia nr. 56/1952, apelantul apreciind că acest aspect nu este concludent pentru soluționarea cauzei deoarece Legea nr. 10/2001, permite retrocedarea imobilelor preluate cu titlu (valabil sau nevalabil) cât și cele preluate fără titlu, iar decretul de preluare este neconstituțional.

Prin ultimul motiv de apel, reclamantul critică inconsecvența primei instanțe, care în primul ciclu procesual admite acțiunea, iar rejudecând cauza după desființarea cu trimitere din apel, în al doilea ciclu procesual, o respinge ca nefondată. În fața instanței de apel a fost completat probatoriul cu relații de la Primăria Municipiului București - Direcția Nomenclatură Urbană și Direcția de taxe și Impozite Locale sector 1, Administrația Financiară, SC R. SA și o expertiză tehnică topometrică pentru identificarea imobilului.

Prin Decizia nr. 200 A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând următoarele: În ceea ce privește prima critică referitoare la nesoluționarea notificării de către pârâtă în termenul legal, curtea de apel a constatat că susținerile reclamantului sunt juste, în sensul că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea cu respectarea termenului legal, Decizia nr. XX/2007 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii recunoscând competența instanțelor de judecată de a se pronunța asupra fondului cererii de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 formulate de persoanele îndreptățite și nu numai asupra contestațiilor formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul are posibilitatea să obțină rezolvarea pretențiilor sale direct în procedura judiciară.

Cu privire la cea de-a doua critică referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., care consacră în alineatul al cincilea principiul rolului activ al judecătorului, curtea a constatat că, luând în considerare și probele administrate în completare în faza procesuală a apelului, aspectul legat de identitatea dintre imobilul notificat și cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, a fost clarificat.

Curtea a avut în vedere faptul că reclamantul a depus în fața acestei instanțe o adresă emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, din care rezultă că anterior anului 1964, actuala str. L. a purtat denumirea de str. B. și str. B. Instanța de apel a constatat că modul în care reclamantul interpretează prevederile Legii nr. 10/2001 sub aspectul, domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, este corect, însă acest lucru nu este de natură să susțină punctul de vedere al apelantului cu privire la nerelevanța în cauză a preluării imobilului notificat în baza Decretului nr. 224/1951.

În ceea ce privește dovada temeiului juridic al preluării imobilului a cărui restituire în natură o solicită reclamantul, aceasta rezultă din foaia matricolă a imobilului respectiv (care atestă faptul că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza acestui decret și a încuviințării instanței nr. 849/1952, predarea imobilului către Sfatul Popular realizându-se conform Procesului-verbal din 22 martie 1952), coroborat cu relațiile furnizate de SC R. SA, din care reiese că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza Decretului nr. 224/1951, potrivit Deciziei nr. 56/1952. Decretul nr. 224/1951 reglementează procedură de realizare a creanțelor statului, prin aceasta înțelegându-se așa cum definesc prevederile art. 1 din decret sfera de aplicabilitate a acestui act normativ, urmărirea restanțelor și majorărilor din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație.

Decretul stabilește că modalitatea de satisfacere a creanțelor bugetare constă în scoaterea la vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului. Trecerea imobilului în proprietatea statului în această manieră poate constitui o preluare abuzivă a imobilului, care dădea dreptul la acordarea măsurilor reparatorii, în condițiile în care se încadrează în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, stabilesc că fac parte din categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Pe cale de consecință, esențial în concepția legiuitorului, pentru a fi în prezența unei preluări abuzive, este ca neplata impozitelor să se fi datorat unor măsuri abuzive impuse de stat, care l-au pus pe proprietar în imposibilitatea de a-și îndeplini aceste obligații fiscale în termenele legale. În același sens, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, statuează că prin formularea "neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate" sunt avute în vedere situațiile de genul: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Curtea a constatat că deși a pus în discuția părților și a dat posibilitatea reclamantului să propună și să administreze probe pe aspectul preluării imobilului de către stat, acesta a arătat că nu mai are alte probe, actele dosarului fiind suficiente din acest punct de vedere. Dând eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin normele metodologice de aplicare, curtea a constatat că nu s-a făcut dovada unei preluări abuzive a imobilului pentru care reclamantul a formulat notificare în temeiul legii speciale de reparație. Simplul fapt al trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 nu constituie prin ea însăși o preluare abuzivă, decât dacă neplata impozitelor se datorează măsurilor abuzive luate de stat împotriva titularului dreptului de proprietate asupra imobilului, punându-l astfel în imposibilitatea achitării acestor obligații fiscale la timp.

Reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens și nici nu a probat existența unei alte împrejurări care să justifice nelegala aplicare a Decretului nr. 224/1951, cum ar fi cerințele impuse de dispozițiile art. 4 din decret, care interzic realizarea creanțelor statului prin vânzarea imobilelor, cu destinația de locuință și care sunt locuite efectiv de către debitor și familia sa. De asemenea, simpla afirmație a reclamantului în sensul caracterului neconstituțional al decretului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, nefiind susținută de argumente concrete care să releve neconcordanța acestui act normativ cu legea fundamentală la acel moment în vigoare.

Curtea a apreciat că existența unei reglementări a procedurii de realizare a creanțelor statului rezultate din neplata obligațiilor fiscale nu conduce automat la ideea că trecerea unui imobil în proprietatea statului în temeiul acesteia, reprezintă o preluarea abuzivă care să îndreptățească fostul proprietar sau succesorii săi în drepturi la măsuri reparatorii, decât dacă neplata impozitelor s-a datorat unei intervenții abuzive a statului care a făcut imposibilă executarea obligațiilor fiscale aferente imobilului în termen legal. Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului notificat în condițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel că, nefiind îndeplinită această cerință, cererea sa de retrocedare a imobilului apare ca nefondată.

Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., și în dezvoltarea cărora a susținut că nelegal, cu încălcarea principiului stipulat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și fără a pune în discuție contradictorie a părților, instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada caracterului abuziv al bunului pretins în prezenta procedură. În acest sens a învederat că în interpretarea și aplicarea corectă a art. 2 pct. d din Legea nr. 10/2001 revine instanței obligativitatea verificării respectării condițiilor prevăzute de Decretul nr. 224/1951 la preluarea imobilului de către stat.

Dispozițiile art. 13 și 8 din acest act normativ impune drept o condiție de legalitate a preluării existența unei hotărâri judecătorești, care în contradictoriu cu debitorul citat la domiciliul său real, să fi dispus încuviințarea vânzării imobilului de către organele fiscale; hotărârea astfel pronunțată se impune a fi comunicată pentru existența posibilității de a fi atacată cu recurs. Numai în condițiile respectării acestor prevederi legale, procedurale stabilite de art. 16 și în condițiile în care nu existau cumpărători, imobilul putea fi predat fără plată sfatului popular. Or, cu referire la acest aspect, nu s-au cerut relații și nu s-au administrat probe, considerentele deciziei relativ pe acest aspect neputând constitui verificarea respectării legii cu privire la aplicarea Decretului nr. 224/1951.

În realitate, soluția pronunțată, în contextul în care nu s-au făcut verificările menționate, echivalează cu o nouă expropriere a bunului, în temeiul unei judecăți formale și incorecte. A solicitat admiterea recursului și în rejudecare, modificarea deciziei atacate, cu schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii introductive și în aplicarea Deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., restituirea imobilului în natură. Recursul este fondat. Imobilul în litigiu, situat în București, a fost dobândit în baza actului autentificat sub nr. 20903 din 28 august 1922 de Căpitan G.C., persoană ce apare înscrisă în evidențele privind imobilul de la adresa menționată privind impozitul pe clădiri până la nivelul anului 1951 când apare mențiunea „în baza Decretului nr. 224/1995 și încuviințării Judecătoriei Populare cu nr. 849/1952 s-a predat întreg imobilul Statului Popular cu Procesul-verbal din 22 iulie 1952,”.

La acel moment, proprietarul bunului figura cu un impozit de 24.220 RON. Iar cu Adresa din 8 februarie 2011, SC R. S.A. confirmă faptul că imobilul situat în București, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951, însă în baza Deciziei nr. 56/1952 pe care aceeași instituție face mențiune că nu o deține. Deși a reținut existența acestor neconcordanțe cât privește modalitatea de preluare de către stat a bunului litigios - prin hotărâre judecătorească ori act administrativ - instanța de apel a refuzat pretenția reclamantului justificat de faptul că nu a fost făcută dovada preluării abuzive a imobilului notificat în condițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 astfel încât, în condițiile neîndeplinirii acestei cerințe, cererea sa de retrocedare a imobilului a fost reținută a nu fi fondată.

În acest sens, se reține că potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, republicată „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”. Iar norma interpretativă a textului legal menționat - art. 2.3 - din H.G. nr. 250/2007 de aplicare și interpretare unitară a legii speciale de reparație include în noțiunea de „măsuri abuzive”, ce dă caracterul abuziv al preluării bunului, cu titlu exemplificativ după termenii textului, „arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acestuia pentru aceleași motive, internarea forțată în unități sanitare (...), incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.

Ca urmare, în aplicarea și interpretarea corectă a textului legal enunțat, invocat ca ipoteză de aplicare a legii, este necesară atât analiza cauzelor (ca elemente de fapt) imposibilității îndeplinirii obligației legale de plată a impozitelor datorate, dar și a legalității măsurilor impuse de stat în îndeplinirea acestei obligații, elemente de natură a permite verificarea modalității de preluare a bunului de către stat, cu consecințe asupra determinării caracterului abuziv sau nu al acestei măsuri. Este de menționat că Decretul nr. 224/1951 publicat în M. Of. nr. 117/12.12.1951 privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară în scopul încasării creanțelor constând, potrivit art. 1 din actul normativ menționat, din restanțe și majorări din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație.

Urmărirea încasării veniturilor menționate era posibilă, potrivit aceluiași text, „și prin scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului”. Actul normativ menționat prevedea o procedură administrativă prealabilă încuviințării vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului, constând în întocmirea unui proces-verbal de sechestru în care era consemnată suma datorată și natura debitului (art. 5 alin. (1) din decret), odată cu a cărui aplicare fiindu-i dat debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere îndeplinirea obligației legale de plată și a măsurii ce urma a fi dispusă în cazul nerespectării acestei cerințe. Această etapă era urmată, potrivit art. 2, art. 7 și 15 din Decretul nr. 224/1951 de una judiciară, de verificare a legalității formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să inițieze această procedură și anume de către „organele Ministerului Finanțelor”.

Conform aceleiași prerogative, instanța putea pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului. Hotărârea judecătorească astfel pronunțată crea premizele pentru această modalitate de preluare a bunului de către stat în condițiile continuării formelor de urmărire silită.

Prin urmare, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condițiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situațiile prevăzute de art. 17 și 18 din decret, adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitație, fie în subsidiar prin „predarea” respectivului bun „fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare” Locale, în ambele situații fiind obligatorie întocmirea unui proces-verbal, ca act final de epuizare a formalităților prevăzute de actul normativ menționat, înscris necesar potrivit alin. (2) al art. 18 pentru a se scade debitul urmărit cu suma reprezentând evaluarea, ori în limita debitului, dacă evaluarea este mai mare. În speță, mențiunile efectuate în evidențele statului nu sunt edificatoare pentru determinarea modalității în care a operat preluarea bunului, cel puțin până în prezenta etapă procesuală.

Se impune a se verifica existența procesului-verbal de finalizare a procedurii în una din cele două modalități reglementate de lege pentru a se verifica concordanța datelor menționate și implicit îndeplinirea cerinței art. 18 alin. (2) din decret, lipsa acestuia fiind de natură a demonstra neepuizarea formalităților pretinse de lege pentru valabila preluare a bunului în temeiul actului de expropriere și prin urmare caracterul său abuziv. Prin urmare, în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și în raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în scopul lămuririi pe deplin a situației de fapt, cu consecința aplicării corecte a legii incidente raportului juridic dedus judecății și constatând existența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va admite recursul, va fi casată decizia iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei nr. 200/A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2011.