ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7609/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7609/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1628 din 28

octombrie 2008, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamantul

C.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, având ca

obiect soluționarea notificării formulate de reclamant în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului preluat abuziv

de la autorul reclamantului, situat în București, și a obligat unitatea

deținătoare să emită o dispoziție de soluționarea a notificării.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut că din materialul probator administrat

în cauză rezultă că reclamantul a depus notificarea în temeiul Legii nr.

10/2001, care nu a fost soluționată de către pârâtă, deși reclamantul a făcut

dovezile necesare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, calea de atac fiind admisă prin Decizia

civilă nr. 427 din 25 iunie 2009, de către Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, care a desființat hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare

la prima instanță, pentru necercetarea fondului cauzei deduse judecății, față

de cele statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 20/2007, prin care

se recunoștea competența instanțelor de judecată de a soluționa nu numai

contestația formulată în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și însăși

fondul cererii de acordarea de măsuri reparatorii adresată unității deținătoare

sau entității învestite cu soluționarea notificării, în condițiile refuzului

nejustificat al acestora de a le soluționa în cadrul procedurii administrative.

În rejudecare, prin

Sentința nr. 1278 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul București a respins ca

nefondată acțiunea reclamantului, reținându-se în considerente faptul că acesta

nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, în

condițiile în care nu se poate identifica imobilul, deoarece contractul de

vânzare-cumpărare care reprezintă titlul de proprietate nu individualizează

complet imobilul, iar prin notificare, reclamantul a solicitat retrocedarea

imobilului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, prin care a solicitat, admiterea căii de

atac exercitate, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii

acțiunii și restituirii în natură a imobilului notificat.

În motivarea

apelului, reclamantul a arătat în esență faptul că unitatea deținătoare nu a

soluționat notificarea formulată în termenul legal, acest refuz intrând sub

incidența Decizia civile nr. 20/2007 a instanței supreme, prin care, pe calea

unui recurs în interesul legii, s-a statuat asupra competenței instanțelor de

judecată de a soluționa nu numai contestația formulată în condițiile art. 26

din Legea nr. 10/2001, ci și însăși fondul cererii de acordarea de măsuri

reparatorii adresată unității deținătoare sau entității învestite cu

soluționarea notificării, în condițiile refuzului nejustificat al acestora de a

le soluționa în cadrul procedurii administrative.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel reclamantul a criticat nerespectarea de către prima instanță a

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că tribunalul nu a avut rol

activ pentru a clarifica aspectele de fapt ale cauzei. Cu privire la

identitatea imobilului notificat cu cel din titlul de proprietate înfățișat de

reclamant, acesta a invocat existența unei adrese emise de SC R. SA prin care

se elucida acest aspect, în sensul că după 1964, artera str. B. poartă

denumirea de str. L.

De asemenea,

reclamantul a susținut că din adresele emise de SC R. SA rezultă că imobilul a

fost preluat în baza Decretului nr. 224/1951, prin Decizia nr. 56/1952,

apelantul apreciind că acest aspect nu este concludent pentru soluționarea

cauzei deoarece Legea nr. 10/2001, permite retrocedarea imobilelor preluate cu

titlu (valabil sau nevalabil) cât și cele preluate fără titlu, iar decretul de

preluare este neconstituțional.

Prin ultimul motiv de

apel, reclamantul critică inconsecvența primei instanțe, care în primul ciclu

procesual admite acțiunea, iar rejudecând cauza după desființarea cu trimitere

din apel, în al doilea ciclu procesual, o respinge ca nefondată.

În fața instanței de

apel a fost completat probatoriul cu relații de la Primăria Municipiului

București - Direcția Nomenclatură Urbană și Direcția de taxe și Impozite Locale

sector 1, Administrația Financiară, SC R. SA și o expertiză tehnică topometrică

pentru identificarea imobilului.

Prin Decizia nr. 200

A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând următoarele:

În ceea ce privește

prima critică referitoare la nesoluționarea notificării de către pârâtă în termenul

legal, curtea de apel a constatat că susținerile reclamantului sunt juste, în

sensul că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea cu respectarea

termenului legal, Decizia nr. XX/2007 pronunțată de instanța supremă în recurs

în interesul legii recunoscând competența instanțelor de judecată de a se

pronunța asupra fondului cererii de acordare a măsurilor reparatorii în

condițiile Legii nr. 10/2001 formulate de persoanele îndreptățite și nu numai

asupra contestațiilor formulate în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr.

10/2001, astfel că reclamantul are posibilitatea să obțină rezolvarea

pretențiilor sale direct în procedura judiciară.

Cu privire la cea

de-a doua critică referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., care consacră în alineatul al cincilea principiul rolului activ al

judecătorului, curtea a constatat că, luând în considerare și probele

administrate în completare în faza procesuală a apelului, aspectul legat de

identitatea dintre imobilul notificat și cel care figurează în contractul de

vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, a

fost clarificat. Curtea a avut în vedere faptul că reclamantul a depus în fața

acestei instanțe o adresă emisă de Primăria Municipiului București, Direcția

Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, din care rezultă că

anterior anului 1964, actuala str. L. a purtat denumirea de str. B. și str. B.

Instanța de apel a

constatat că modul în care reclamantul interpretează prevederile Legii nr. 10/2001

sub aspectul, domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, este corect, însă

acest lucru nu este de natură să susțină punctul de vedere al apelantului cu

privire la nerelevanța în cauză a preluării imobilului notificat în baza

Decretului nr. 224/1951.

În ceea ce privește

dovada temeiului juridic al preluării imobilului a cărui restituire în natură o

solicită reclamantul, aceasta rezultă din foaia matricolă a imobilului

respectiv (care atestă faptul că imobilul în litigiu a fost trecut în

proprietatea statului în baza acestui decret și a încuviințării instanței nr.

849/1952, predarea imobilului către Sfatul Popular realizându-se conform

Procesului-verbal din 22 martie 1952), coroborat cu relațiile furnizate de SC

R. SA, din care reiese că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza

Decretului nr. 224/1951, potrivit Deciziei nr. 56/1952.

Decretul nr. 224/1951

reglementează procedură de realizare a creanțelor statului, prin aceasta

înțelegându-se așa cum definesc prevederile art. 1 din decret sfera de

aplicabilitate a acestui act normativ, urmărirea restanțelor și majorărilor din

impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație. Decretul

stabilește că modalitatea de satisfacere a creanțelor bugetare constă în

scoaterea la vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului.

Trecerea imobilului

în proprietatea statului în această manieră poate constitui o preluare abuzivă

a imobilului, care dădea dreptul la acordarea măsurilor reparatorii, în

condițiile în care se încadrează în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, stabilesc că fac

parte din categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat

pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin

care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate. Pe cale de consecință,

esențial în concepția legiuitorului, pentru a fi în prezența unei preluări

abuzive, este ca neplata impozitelor să se fi datorat unor măsuri abuzive

impuse de stat, care l-au pus pe proprietar în imposibilitatea de a-și

îndeplini aceste obligații fiscale în termenele legale. În același sens,

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, statuează că prin

formularea "neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de

stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate" sunt

avute în vedere situațiile de genul: arestarea persoanei pentru motive

politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități

sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziției față

de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin

care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Curtea a constatat că

deși a pus în discuția părților și a dat posibilitatea reclamantului să propună

și să administreze probe pe aspectul preluării imobilului de către stat, acesta

a arătat că nu mai are alte probe, actele dosarului fiind suficiente din acest

punct de vedere.

Dând eficiență

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin normele

metodologice de aplicare, curtea a constatat că nu s-a făcut dovada unei

preluări abuzive a imobilului pentru care reclamantul a formulat notificare în

temeiul legii speciale de reparație. Simplul fapt al trecerii imobilului în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 nu constituie prin ea

însăși o preluare abuzivă, decât dacă neplata impozitelor se datorează

măsurilor abuzive luate de stat împotriva titularului dreptului de proprietate

asupra imobilului, punându-l astfel în imposibilitatea achitării acestor

obligații fiscale la timp. Reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens și

nici nu a probat existența unei alte împrejurări care să justifice nelegala

aplicare a Decretului nr. 224/1951, cum ar fi cerințele impuse de dispozițiile

art. 4 din decret, care interzic realizarea creanțelor statului prin vânzarea

imobilelor, cu destinația de locuință și care sunt locuite efectiv de către

debitor și familia sa.

De asemenea, simpla

afirmație a reclamantului în sensul caracterului neconstituțional al decretului

nu este de natură să conducă la o altă concluzie, nefiind susținută de

argumente concrete care să releve neconcordanța acestui act normativ cu legea

fundamentală la acel moment în vigoare. Curtea a apreciat că existența unei

reglementări a procedurii de realizare a creanțelor statului rezultate din

neplata obligațiilor fiscale nu conduce automat la ideea că trecerea unui

imobil în proprietatea statului în temeiul acesteia, reprezintă o preluarea

abuzivă care să îndreptățească fostul proprietar sau succesorii săi în drepturi

la măsuri reparatorii, decât dacă neplata impozitelor s-a datorat unei

intervenții abuzive a statului care a făcut imposibilă executarea obligațiilor

fiscale aferente imobilului în termen legal.

Pe cale de

consecință, Curtea a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada preluării

abuzive a imobilului notificat în condițiile art. 2 lit. d) din Legea nr.

10/2001, astfel că, nefiind îndeplinită această cerință, cererea sa de

retrocedare a imobilului apare ca nefondată.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru

nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10

C. proc. civ., și în dezvoltarea cărora a susținut că nelegal, cu încălcarea

principiului stipulat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și fără

a pune în discuție contradictorie a părților, instanța de apel a reținut că nu

a făcut dovada caracterului abuziv al bunului pretins în prezenta procedură.

În acest sens a

învederat că în interpretarea și aplicarea corectă a art. 2 pct. d din Legea

nr. 10/2001 revine instanței obligativitatea verificării respectării

condițiilor prevăzute de Decretul nr. 224/1951 la preluarea imobilului de către

stat.

Dispozițiile art. 13

și 8 din acest act normativ impune drept o condiție de legalitate a preluării

existența unei hotărâri judecătorești, care în contradictoriu cu debitorul

citat la domiciliul său real, să fi dispus încuviințarea vânzării imobilului de

către organele fiscale; hotărârea astfel pronunțată se impune a fi comunicată

pentru existența posibilității de a fi atacată cu recurs. Numai în condițiile

respectării acestor prevederi legale, procedurale stabilite de art. 16 și în

condițiile în care nu existau cumpărători, imobilul putea fi predat fără plată

sfatului popular.

Or, cu referire la

acest aspect, nu s-au cerut relații și nu s-au administrat probe,

considerentele deciziei relativ pe acest aspect neputând constitui verificarea

respectării legii cu privire la aplicarea Decretului nr. 224/1951.

În realitate, soluția

pronunțată, în contextul în care nu s-au făcut verificările menționate,

echivalează cu o nouă expropriere a bunului, în temeiul unei judecăți formale

și incorecte.

A solicitat admiterea

recursului și în rejudecare, modificarea deciziei atacate, cu schimbarea

sentinței în sensul admiterii acțiunii introductive și în aplicarea Deciziei

XX/2007 a Î.C.C.J., restituirea imobilului în natură.

Recursul este fondat.

Imobilul în litigiu,

situat în București, a fost dobândit în baza actului autentificat sub nr. 20903

din 28 august 1922 de Căpitan G.C., persoană ce apare înscrisă în evidențele

privind imobilul de la adresa menționată privind impozitul pe clădiri până la

nivelul anului 1951 când apare mențiunea „în baza Decretului nr. 224/1995 și

încuviințării Judecătoriei Populare cu nr. 849/1952 s-a predat întreg imobilul

Statului Popular cu Procesul-verbal din 22 iulie 1952,”. La acel moment,

proprietarul bunului figura cu un impozit de 24.220 RON.

Iar cu Adresa din 8

februarie 2011, SC R. S.A. confirmă faptul că imobilul situat în București, a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951, însă în baza Deciziei nr.

56/1952 pe care aceeași instituție face mențiune că nu o deține.

Deși a reținut

existența acestor neconcordanțe cât privește modalitatea de preluare de către

stat a bunului litigios - prin hotărâre judecătorească ori act administrativ -

instanța de apel a refuzat pretenția reclamantului justificat de faptul că nu a

fost făcută dovada preluării abuzive a imobilului notificat în condițiile art.

2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 astfel încât, în condițiile neîndeplinirii

acestei cerințe, cererea sa de retrocedare a imobilului a fost reținută a nu fi

fondată.

În acest sens, se

reține că potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, republicată

„în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege

imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri

abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi

exercitate”.

Iar norma

interpretativă a textului legal menționat - art. 2.3 - din H.G. nr. 250/2007 de

aplicare și interpretare unitară a legii speciale de reparație include în

noțiunea de „măsuri abuzive”, ce dă caracterul abuziv al preluării bunului, cu

titlu exemplificativ după termenii textului, „arestarea persoanei pentru motive

politice, deportarea acestuia pentru aceleași motive, internarea forțată în

unități sanitare (...), incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin

care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.

Ca urmare, în

aplicarea și interpretarea corectă a textului legal enunțat, invocat ca ipoteză

de aplicare a legii, este necesară atât analiza cauzelor (ca elemente de fapt)

imposibilității îndeplinirii obligației legale de plată a impozitelor datorate,

dar și a legalității măsurilor impuse de stat în îndeplinirea acestei

obligații, elemente de natură a permite verificarea modalității de preluare a

bunului de către stat, cu consecințe asupra determinării caracterului abuziv

sau nu al acestei măsuri.

Este de menționat că

Decretul nr. 224/1951 publicat în M. Of. nr. 117/12.12.1951 privind urmărirea

imobiliară pentru realizarea creanțelor statului a instituit o procedură

specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară în scopul

încasării creanțelor constând, potrivit art. 1 din actul normativ menționat,

din restanțe și majorări din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate

de populație.

Urmărirea încasării veniturilor

menționate era posibilă, potrivit aceluiași text, „și prin scoaterea în vânzare

a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului”.

Actul normativ

menționat prevedea o procedură administrativă prealabilă încuviințării vânzării

imobilului aflat în proprietatea debitorului, constând în întocmirea unui

proces-verbal de sechestru în care era consemnată suma datorată și natura

debitului (art. 5 alin. (1) din decret), odată cu a cărui aplicare fiindu-i dat

debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere îndeplinirea

obligației legale de plată și a măsurii ce urma a fi dispusă în cazul

nerespectării acestei cerințe.

Această etapă era

urmată, potrivit art. 2, art. 7 și 15 din Decretul nr. 224/1951 de una

judiciară, de verificare a legalității formelor de urmărire efectuate de

organele administrative abilitate să inițieze această procedură și anume de

către „organele Ministerului Finanțelor”.

Conform aceleiași

prerogative, instanța putea pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării

imobilului aflat în proprietatea debitorului.

Hotărârea

judecătorească astfel pronunțată crea premizele pentru această modalitate de

preluare a bunului de către stat în condițiile continuării formelor de urmărire

silită.

Prin urmare,

pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condițiile Decretului nr.

224/1951 putea interveni numai în situațiile prevăzute de art. 17 și 18 din

decret, adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitație, fie în

subsidiar prin „predarea” respectivului bun „fără plată Comitetelor Executive

ale Sfaturilor Populare” Locale, în ambele situații fiind obligatorie

întocmirea unui proces-verbal, ca act final de epuizare a formalităților

prevăzute de actul normativ menționat, înscris necesar potrivit alin. (2) al

art. 18 pentru a se scade debitul urmărit cu suma reprezentând evaluarea, ori

în limita debitului, dacă evaluarea este mai mare.

În speță, mențiunile

efectuate în evidențele statului nu sunt edificatoare pentru determinarea

modalității în care a operat preluarea bunului, cel puțin până în prezenta

etapă procesuală.

Se impune a se

verifica existența procesului-verbal de finalizare a procedurii în una din cele

două modalități reglementate de lege pentru a se verifica concordanța datelor

menționate și implicit îndeplinirea cerinței art. 18 alin. (2) din decret,

lipsa acestuia fiind de natură a demonstra neepuizarea formalităților pretinse

de lege pentru valabila preluare a bunului în temeiul actului de expropriere și

prin urmare caracterul său abuziv.

Prin urmare, în

aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și în raport de dispozițiile art.

314 C. proc. civ., în scopul lămuririi pe deplin a situației de fapt, cu

consecința aplicării corecte a legii incidente raportului juridic dedus

judecății și constatând existența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată decizia iar cauza trimisă

spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei nr. 200/A din 24 februarie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2011.