ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 872/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 151 din 02 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., iar în consecință: - a anulat în parte decizia nr. 228 din 14 august 2008 emisă de A.V.A.S., în ceea ce privește despăgubirile pentru cota de 1/3 din contravaloarea terenului în suprafață de 659 mp, situat în Iași, str. Barbu Lăutaru, stabilite în favoarea reclamantei. A constatat că reclamantei îi revine dreptul la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 2/3 din contravaloarea terenului în suprafață de 659 mp, situat în Iași, str. Barbu Lăutaru și a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S.

la emiterea unei decizii în acest sens. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia contestată s-a propus acordarea de măsuri reparatorii numiților P.V. și P.A., în cotă de 1/3 fiecăruia din contravaloarea terenului în suprafață de 659 mp, situat în Iași, str. Barbu Lăutaru, evidențiat în patrimoniul SC I. SA Iași, precum și înaintarea dosarului către C.C.S. D. La emiterea acestei decizii, A.V.A.S. a avut în vedere notificarea nr. 8/2002, prin care s-au solicitat despăgubiri pentru terenul de 659 mp, faptul că au fost depuse acte de proprietate asupra imobilului revendicat și acte ce atestă calitatea de moștenitor a petenților după fostul proprietar, nu și după P.S.

(moștenitoare a fostei proprietare alături de petenți), așa încât cota ce s-ar fi cuvenit acesteia (în speță moștenitorilor defunctei P.S.) nu s-a acordat. Având în vedere că pârâta A.V.A.S. a stabilit prin decizia contestată calitatea de persoane îndreptățite la restituire a numiților P.V., P.A. și P.S. (decedată), în cote de 1/3 fiecare, singurul motiv pentru care nu s-a stabilit dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantei pentru cota de 1/3 ce ar fi revenit defunctei P.S. fiind lipsa dovezii calității de moștenitor de pe urma acesteia, precum și faptul că reclamanta a depus în instanță certificatul de moștenitor nr. 49/2001 din care rezultă că ea este unica moștenitoare a acestei defuncte, s-a apreciat că acțiunea dedusă judecății este întemeiată.

Tribunalul a înlăturat susținerea pârâtei A.V.A.S. în sensul că este inadmisibilă depunerea de acte noi în cadrul contestației formulate în fața instanței de judecată, apreciind că în instanță pot fi depuse acte noi, care să dovedească o situație diferită decât cea din procedura administrativă. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 368/ A din 11 iunie 2009, a respins apelul pârâtei ca nefondat. În motivarea soluției, curtea a reținut că în raport de actul nou depus în instanță, constând în certificatul de moștenitor nr. 49/2001 de pe urma defunctei P.S., în mod corect prima instanță a admis contestația, recunoscând reclamantei dreptul la despăgubiri și pentru cota preluată prin succesiune de la defuncta P.S.

Teza susținută de apelantă, aceea că notificatorii nu mai pot depune acte noi în fața instanței de judecată, nu a fost primită, față de caracterul de recomandare al termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Mai mult, s-a reținut că nici un alt text de lege nu impune, cu caracter obligatoriu, depunerea în procedura administrativă a tuturor actelor de care notificatorii înțeleg să se folosească în dovedirea pretențiilor lor, sub sancțiunea neluării lor în seamă pentru nerespectarea acestei obligații.

Totodată, curtea a reținut că Legea nr. 10/2001, care prevede calea de atac a contestației împotriva deciziei emise de unitatea deținătoarea a imobilului, nu cuprinde dispoziții speciale pentru soluționarea acesteia, or în lipsă de dispoziții speciale se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă, care prevăd atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru judecarea apelului și recursului, posibilitatea administrării de noi acte de către părțile litigante.

În plus, s-a avut în vedere și decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a decis că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

în considerentele acestei decizii s-a reținut că în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. Din cele prezentate, curtea a reținut nu numai posibilitatea, ci chiar obligativitatea instanței de judecată în administrarea întregului probatoriu necesar soluționării corecte a contestației.

Decizia din apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că în soluționarea contestației nu puteau fi avute în vedere alte acte decât cele depuse de notificatori în etapa administrativă de soluționare a notificării.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, pentru a-i fi stabilită calitatea de persoană îndreptățită, reclamanta avea obligația să depună la dosarul administrativ „Acte doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, acte care să ateste această calitate”, acte ce trebuiau depuse ca anexe la notificare, „odată cu aceasta sau în termen de 24 de luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi.” Actele depuse de reclamantă au fost insuficiente pentru dovedirea calității de moștenitor a acesteia după defuncta proprietară P.S., în accepțiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare. Reclamanta, prin actele depuse în cadrul procedurii administrative a făcut doar dovada filiației după defuncta P.S., nu și dovada calității de unică moștenitoare a acesteia.

O asemenea dovadă a fost făcută abia în instanță, ceea ce era irelevant în schimbarea soluției din decizia administrativă. Aceasta deoarece, dacă s-ar lua în considerare în aprecierea legalității deciziei administrative actele doveditoare depuse direct în instanță, rolul procedurii administrative, prealabile și obligatorii, ar fi inutil. Pentru judecarea corectitudinii emiterii deciziei A.V.A.S. nu se puteau avea în vedere actele depuse în fața instanței de judecată, mai ales dacă prin acestea se stabilește o situație diferită față de cea avută în vedere la momentul soluționării notificării. Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

Recursul este nefondat, potrivit celor se vor arăta în continuare: Recurenta invocă interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susținând că potrivit acestor dispoziții reclamanta putea depune actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001. În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamantă, în calitate de titulară a notificării, a actelor doveditoare privind calitatea sa de moștenitoare de pe urma defunctei P.S. până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea probării calității sale de moștenitoare în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din C. E.D.O.

Față de considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, Înalta Curte apreciază că această instanță a interpretat corect dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluționării notificării - administrativă și judiciară, faza judiciară a contestației făcând parte și ea din procedura soluționării notificării, contestația urmând fazei administrative desfășurate de entitatea învestită cu notificarea. Așa fiind, nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 368/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2010.