ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 872/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 872/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând
asupra recursului civil de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 151 din 02 februarie
2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată
de reclamanta P.A. în contradictoriu cu
pârâta
A.V.A.S., iar în consecință:
- a anulat în parte decizia nr. 228
din 14 august 2008 emisă de A.V.A.S., în ceea ce
privește despăgubirile pentru cota de 1/3 din contravaloarea terenului
în suprafață
de 659 mp, situat în Iași, str. Barbu Lăutaru, stabilite în
favoarea
reclamantei.
A constatat că reclamantei îi revine
dreptul la acordarea de măsuri
reparatorii
pentru cota de 2/3 din contravaloarea terenului în suprafață de 659 mp,
situat
în Iași, str. Barbu Lăutaru și a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. la emiterea
unei decizii în acest sens.
A menținut
celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că prin decizia contestată s-a propus acordarea de măsuri reparatorii
numiților P.V. și P.A., în cotă de 1/3 fiecăruia din contravaloarea terenului
în suprafață de 659
mp, situat în Iași,
str. Barbu Lăutaru, evidențiat în patrimoniul SC I.
SA Iași, precum și înaintarea dosarului către C.C.S.
D.
La emiterea
acestei decizii, A.V.A.S. a avut în vedere notificarea nr. 8/2002,
prin care s-au solicitat despăgubiri
pentru terenul de 659 mp, faptul că au fost
depuse
acte de proprietate asupra imobilului revendicat și acte ce atestă calitatea de
moștenitor a petenților după fostul proprietar, nu și după P.S. (moștenitoare
a fostei proprietare alături de petenți), așa încât cota ce s-ar fi cuvenit
acesteia (în speță moștenitorilor defunctei P.S.) nu s-a acordat.
Având în vedere că pârâta A.V.A.S. a
stabilit prin decizia contestată calitatea
de
persoane îndreptățite la restituire a numiților P.V., P.A. și P.S. (decedată),
în cote de 1/3 fiecare, singurul motiv pentru care nu s-a stabilit dreptul la
despăgubiri în favoarea reclamantei pentru cota de 1/3 ce ar fi revenit
defunctei P.S. fiind lipsa dovezii calității de moștenitor de pe
urma acesteia, precum și faptul că reclamanta a
depus în instanță certificatul de
moștenitor
nr. 49/2001 din care rezultă că ea este unica moștenitoare a acestei
defuncte, s-a apreciat că acțiunea dedusă
judecății este întemeiată.
Tribunalul a
înlăturat susținerea pârâtei A.V.A.S. în sensul că este inadmisibilă
depunerea de acte
noi în cadrul contestației formulate în fața instanței de judecată,
apreciind că în
instanță pot fi depuse acte noi, care să dovedească o situație diferită
decât cea din procedura
administrativă.
Sentința a fost
confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze
cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 368/ A din 11 iunie 2009, a
respins apelul pârâtei ca nefondat.
În motivarea soluției, curtea a
reținut că în raport de actul nou depus în
instanță,
constând în certificatul de moștenitor nr. 49/2001 de pe urma defunctei
P.S., în mod corect prima instanță a admis
contestația, recunoscând
reclamantei
dreptul la despăgubiri și pentru cota preluată prin succesiune de la
defuncta
P.S.
Teza susținută de
apelantă, aceea că notificatorii nu mai pot depune acte noi în fața instanței
de judecată, nu a fost primită, față de caracterul de recomandare al
termenului
prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Mai mult, s-a reținut că nici
un alt text de lege nu impune, cu
caracter obligatoriu, depunerea în procedura
administrativă
a tuturor actelor de care notificatorii înțeleg să se folosească în
dovedirea pretențiilor lor, sub sancțiunea
neluării lor în seamă pentru nerespectarea
acestei obligații.
Totodată, curtea a reținut că Legea nr.
10/2001, care prevede calea de atac a contestației împotriva deciziei emise de
unitatea deținătoarea a imobilului, nu
cuprinde
dispoziții speciale pentru soluționarea acesteia, or în lipsă de dispoziții
speciale se aplică dispozițiile Codului de procedură civilă, care prevăd atât
pentru
judecata în primă instanță, cât și pentru judecarea apelului și
recursului,
posibilitatea administrării de
noi acte de către părțile litigante.
În plus, s-a avut în vedere și decizia
nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație
și Justiție, prin care s-a decis că
dispozițiile
art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că
instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai
contestația
formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a
cererilor prin care s-a
solicitat
restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei
îndreptățite
în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității
învestite cu soluționarea notificării de a răspunde la notificarea persoanei
îndreptățite. în considerentele acestei decizii
s-a reținut că în raport cu spiritul
reglementărilor de ansamblu date
prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea
de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției
de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este
restrânsă doar la o
prerogativă
formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei
pe
care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție,
nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct
restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Din cele prezentate, curtea a reținut
nu numai posibilitatea, ci chiar
obligativitatea
instanței de judecată în administrarea întregului probatoriu necesar
soluționării
corecte a contestației.
Decizia din apel a fost atacată cu
recurs de către pârâtă, care a criticat-o ca
fiind
dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea
acestui motiv, recurenta a arătat că în soluționarea contestației
nu puteau fi avute în vedere alte acte
decât cele depuse de notificatori în etapa administrativă de soluționare a
notificării.
În conformitate cu dispozițiile art. 22
din Legea nr. 10/2001, pentru a-i fi
stabilită
calitatea de persoană îndreptățită, reclamanta avea obligația să depună la
dosarul administrativ „Acte doveditoare ale
dreptului de proprietate, precum și, în
cazul moștenitorilor, acte care să ateste această calitate”, acte ce
trebuiau depuse ca
anexe la notificare, „odată cu aceasta sau în termen
de 24 de luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi.”
Actele depuse de
reclamantă au fost insuficiente pentru dovedirea calității de
moștenitor a
acesteia după defuncta proprietară P.S., în accepțiunea
art. 22 din
Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare.
Reclamanta, prin
actele depuse în cadrul procedurii administrative a făcut
doar dovada filiației după defuncta P.S.,
nu și dovada calității de unică moștenitoare a acesteia.
O asemenea dovadă a fost făcută abia
în instanță, ceea ce era irelevant în schimbarea soluției din decizia
administrativă.
Aceasta deoarece, dacă s-ar lua în
considerare în aprecierea legalității
deciziei
administrative actele doveditoare depuse direct în instanță, rolul procedurii
administrative,
prealabile și obligatorii, ar fi inutil.
Pentru judecarea
corectitudinii emiterii deciziei A.V.A.S. nu se puteau avea în
vedere actele depuse în fața instanței
de judecată, mai ales dacă prin acestea se
stabilește
o situație diferită față de cea avută în vedere la momentul soluționării
notificării.
Intimata-reclamantă
nu a depus întâmpinare.
Recursul este
nefondat, potrivit celor se vor arăta în continuare:
Recurenta invocă
interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor
art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit
art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susținând că
potrivit acestor dispoziții reclamanta putea
depune
actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr.
10/2001.
În felul acesta se contestă, practic,
posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva
dispoziției/deciziei administrative de
soluționare
a notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare
la alte acte decât cele prezentate de titularul
notificării Comisiei pentru aplicarea
Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr.
10/2001, modificată prin Legea nr.
247/2005,
prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în
cazul moștenitorilor, cele care atestă această
calitate, pot fi depuse până la data
soluționării
notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are
în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.
Această sintagmă
trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării
în oricare din
cele două etape, administrativă, înaintea entității notificate, sau
judiciară, prin
hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici
o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr.
10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a
considera altfel ar însemna să se aducă
atingere
principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.
Rolul instanței nu se poate rezuma la
verificarea probelor administrate în
etapa
administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar
principiului
aflării adevărului
pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001,
care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a
solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea
prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru
nerespectarea termenului de
trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către
reclamantă, în calitate de titulară a
notificării,
a actelor doveditoare privind calitatea sa de moștenitoare de pe urma
defunctei
P.S. până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție
administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției
administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de
aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea
probării calității sale de
moștenitoare
în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor
doveditoare
din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o
acrediteze recurenta, nu poate fi
acceptată,
pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării
notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,
ce implică
posibilitatea conferită părților de a formula în fața
instanței apărări și de a
administra probe
în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective
deduse judecății. întrucât administrarea
probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea
părții ce formulează contestație împotriva
dispoziției/deciziei administrative
prin care s-a soluționat notificarea de restituire
să administreze probe noi față de cele administrate în etapa
administrativă, pe baza
cărora
instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală,
contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din C.
E.D.O.
Față de considerentele prezentate,
care suplinesc, în parte, motivarea
instanței
de apel, Înalta Curte apreciază că această instanță a interpretat corect
dispozițiile
art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii
actelor doveditoare de către titularul
notificării vizează ambele faze ale soluționării
notificării - administrativă și judiciară, faza judiciară a
contestației făcând parte și
ea din
procedura soluționării notificării, contestația urmând fazei administrative
desfășurate
de entitatea învestită cu notificarea.
Așa fiind, nu
sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru
care recursul pârâtei apare ca
nefondat și va
fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 368/ A din 11 iunie 2009 a Curții
de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică astăzi, 12 februarie 2010.