ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 508 din 27 aprilie 2005, Tribunalul Iași a respins contestația

împotriva dispoziției Primarului mun. Iași nr. 9888/2004, formulată de reclamanta

R.L. în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. Iași.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut

că întrucât H.E. nu era persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3

alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nici reclamanta,

în calitate de legatară universală a acesteia, nu poate avea vreun drept cu privire

la imobilul revendicat.

Această sentință a fost menținută de Curtea

de Apel Iași care, prin decizia nr. 51 din 17 martie 2006, a respins apelul reclamantei,

ca nefondat, cu motivarea că numai persoanele cu vocație succesorală proprie la

moștenirea defuncților proprietari sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, or, H.E., autoarea reclamantei și nora proprietarilor imobilului

litigios, nu are vocație succesorală la moștenirea defuncților proprietari, deoarece

calitatea sa de moștenitoare testamentară a soțului său, H.R., fiu al defuncților

proprietari, i-a dat posibilitatea de a moșteni numai masa succesorală rămasă de

pe urma acestuia, așa cum rezultă și din conținutul certificatului de moștenitor

nr. 1086/1981.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat

recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 8175 din 13 octombrie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul, a casat decizia recurată și, rejudecând apelul reclamantei, l-a

admis, dispunând desființarea sentinței primei instanțe cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la această instanță.

Pentru a pronunța această soluție,

Înalta Curte a constatat că, prin nerecunoașterea calității reclamantei de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, instanțele anterioare au soluționat greșit procesul fără a intra în

cercetarea fondului, ceea ce impune reluarea judecății de către prima instanță,

care va avea în vedere și criticile formulate de recurenta-reclamantă ca apărări

de fond.

În acest sens, Înalta Curte a reținut ca

fiind greșită aprecierea instanței de fond, ca și a instanței de apel, potrivit

căreia H.E., autoarea reclamantei și nora proprietarilor inițiali ai imobilului

litigios, nu are vocație succesorală la moștenirea defuncților proprietari H.P.E.E.

și H.P.M., întrucât calitatea sa de moștenitoare testamentară a soțului său, H.R.,

i-a dat posibilitatea de a moșteni numai masa succesorală rămasă de pe urma acestuia,

stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 1086/1981.

În speță, potrivit dispozițiilor art. 888

și art. 679 C. civ., defunctei H.E., autoarea reclamantei, îi revenea, în calitate

de legatar universal, întreaga masă succesorală ce a aparținut defunctului ei soț,

H.R., chiar dacă, la data eliberării certificatului de moștenitor, imobilul în litigiu

nu a fost trecut în mod expres în cuprinsul său.

Astfel, bunul imobil în discuție nu a intrat

cu titlu valabil în proprietatea statului, în condițiile art. 6

din

Legea nr. 213/1998 și, prin urmare, proprietarii inițiali nu și-au pierdut niciodată

această calitate.

Rezultă că imobilul nu a ieșit niciodată

în mod valabil din patrimoniul soților H.P.E.E. și H.P.M. și, prin urmare, aceștia

au fost moșteniți și de fiul lor, H.R., care, la rândul său, l-a transmis soției

sale H.E. (autoarea reclamantei), ce l-a solicitat în temeiul art. 3 și art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pe care aceasta din urmă l-a transmis reclamantei

cu titlu de legat universal, conform certificatului de moștenitor nr. 125 din

18 decembrie 2002.

Drept urmare, aprecierea instanței de apel,

în sensul că numai persoanele cu vocație succesorală proprie, nu și legatarii universali,

sunt persoane îndreptățite să solicite restituirea în natură sau echivalent a imobilelor

preluate în mod abuziv de către stat, este fără temei legal.

Întrucât reclamanta este legatară universală

a autoarei sale H.E., ceea ce îi conferă dreptul asupra tuturor bunurilor prezente

și viitoare ce se vor dovedi că revin legal autoarei sale, inclusiv asupra dreptului

de a solicita restituirea imobilului în discuție, în mod greșit s-a reținut de către

instanțele anterioare că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În fond după casare, pricina a fost soluționată

de Tribunalului Iași prin sentința nr. 896 din 16 iunie 2008, în sensul respingerii

contestației, pe motiv că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la

restituire potrivit Legii nr. 10/2001, în condițiile în care autoarea sa, H.E.,

nu are vocație succesorală la moștenirea proprietarilor inițiali.

Prin decizia nr. 191 din 19 noiembrie 2008,

Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței

nr. 896 din 16 iunie 2008, pe care a desființat-o, dispunând trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță, față de împrejurarea că aceasta a nesocotit dispozițiile

obligatorii din decizia de casare a Înaltei Curți, pronunțându-se încă o dată pe

excepția lipsei calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, în

loc să se pronunțe pe fondul cauzei.

În rejudecare, pricina a fost soluționată

de Tribunalul Iași prin sentința nr. 485 din 23 martie 2009, conform căreia: s-a

admis contestația; s-a anulat dispoziția nr. 9888 din 13 decembrie 2004 emisă de

Primarul mun. Iași; s-a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei pentru

suprafața de 596,7 m.p. teren situat în municipiul Iași și s-a dispus restituirea

în natură către reclamantă a acestui imobil; s-a dispus acordarea de despăgubiri

constând în măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, pentru terenul în suprafață de 139,5 m.p. și construcția vândută în temeiul

Legii nr. 112/1995, situate la aceeași adresă din municipiul Iași; s-a dispus obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea soluției, instanța de rejudecare

a reținut că, prin decizia nr. 8175, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul nr. 9073/1/2006, s-a hotărât cu putere de lucru judecat că reclamanta

are calitate de persoană îndreptățită, potrivit Legii nr. 10/2001, la solicitarea

măsurilor reparatorii stabilite de această lege și că imobilul litigios a trecut

în proprietatea statului fără titlu valabil.

Din raportul de expertiză suplimentar efectuat

în cauză rezultă că, în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost vândute terenul în suprafață

de 139,50 m.p. și construcția aflată pe acesta, restul suprafeței de teren de 596,70

m.p. fiind liberă.

Ca atare, terenul liber de 596,70 m.p.

trebuie restituit în natură reclamantei, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, iar pentru diferența de teren și construcția înstrăinate, imposibil astfel

de restituit în natură, trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent, sub formă

de despăgubiri în condițiile legii speciale, conform art. 1 alin. (2) din aceeași

lege.

Prin decizia nr. 143 din 14 octombrie 2009,

Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 485 din 23 martie

2009 a Tribunalului Iași.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel

a reținut următoarele:

În mod legal prima instanță a dispus restituirea

în natură a terenului în suprafață de 596,7 m.p., care este liber, și acordarea

de despăgubiri pentru diferența de teren 139,5 m.p. și construcțiile înstrăinate.

Prin notificarea nr. 2299/01/N, autoarea

reclamantei, H.E., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Iași,

prin imobil înțelegându-se teren și construcție, așa încât instanța s-a pronunțat

numai asupra a ceea ce s-a cerut.

Neîntemeiat este și motivul de apel ce

vizează întinderea dreptului reclamantei, în raport de dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 10/2001.

Având în vedere dispozițiile art. 888 și

679 C. civ., conform certificatului de moștenitor nr. 1086/1981, autoarei reclamantei,

H.E., îi revenea, în calitate de legatar universal, întreaga masă succesorală ce

a aparținut defunctului ei soț, H.R. H.R. a transmis soției sale, H.E., patrimoniul

său, iar aceasta a solicitat, în conformitate cu art. 3 și art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din Iași, str. Sărăriei.

Ca atare, reclamanta are un legat universal,

conform certificatului de moștenitor nr. 125 din 18 decembrie 2002, și nu o cotă

parte din imobil.

Nici motivul de apel referitor la restituirea

în natură a suprafeței de teren de 597,70 m.p. nu este fondat. Parcelele restituite

în natură sunt cele cu nr. 1523 și 1524, iar numitul T.F. are în titlul de proprietate

parcela nr. 1515.

Nici motivul referitor la acordarea despăgubirilor

nu este întemeiat, în condițiile în care pentru suprafața de teren de 139,5 m.p.

și construcția vândută nu au mai fost acordate despăgubiri în temeiul Legii 10/2001.

Decizia nr. 143 din 14 octombrie 2009 a

Curții de Apel Iași a fost atacată cu recurs de către pârât, care a invocat, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat aceste motive,

recurentul a formulat următoarele critici:

- În mod nelegal, Curtea de apel a apreciat

ca fiind neîntemeiat motivul de apel prin care se imputase primei instanțe că a

acordat reclamantei mai mult decât a cerut, respectiv măsuri reparatorii pentru

teren, deși, conform notificării, reclamanta solicitase măsuri reparatorii numai

pentru etajul construcției și anexele din curte.

- În mod nelegal a fost respins și motivul

de apel cu privire la întinderea dreptului reclamantei, Curtea de apel limitându-se

să constate că reclamanta a solicitat restituirea imobilului în baza art. 3 și

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Nu s-a cercetat, însă, cât anume din imobil

revenea autorului notificatoarei, pentru a se stabili apoi întinderea dreptului

acesteia la măsuri reparatorii.

Din înscrisurile depuse la dosarul aferent

notificării rezultă că, la data preluării abuzive, proprietari ai imobilului erau

moștenitorii lui H.P.E.E., alături de soția acestuia, H.P.M. Potrivit art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiecare proprietar

de la data preluării are dreptul său determinat și limitat la ceea ce a deținut

la data preluării, iar moștenitorul unui proprietar nu poate pretinde mai mult decât

cota-parte din imobil la care autorul său era îndreptățit.

Or, la data preluării, H.R., soțul H.E.,

autoarea reclamantei, era, potrivit certificatului de moștenitor nr. 186/1981, proprietar

al cotei de 12/160 din imobil.

La această cotă din imobil se adaugă, potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (4) din lege, cota de 5/8 care a aparținut H.P.M., dar

reclamanta nu are niciun drept asupra cotelor care au aparținut celorlalți coproprietari

de la data preluării.

- În mod nelegal instanțele anterioare

au trecut peste constatarea expertului în sensul că, din totalul de 327,20 m.p.

teren arabil, 291,22 m.p. sunt trecuți în titlul de proprietate emis pe numele altei

persoane, T.F., și, fără a lămuri situația de fapt, au constatat doar că există

o eroare în numerotarea parcelelor, înlăturând, din acest punct de vedere, constarea

expertului și atribuind reclamantei o suprafață de teren pentru care o altă persoană

are deja titlu de proprietate.

Mai mult decât atât, cum din niciun înscris

nu rezultă că, odată cu parterul

clădirii,

proprietarii originari ar fi cumpărat întreaga suprafață de teren aferentă imobilului,

iar din procesul-verbal nr. 63 din 15 decembrie 1950 rezultă că a fost preluată

suprafața de 146 m.p., apare ca nelegală măsura instanțelor anterioare de a recunoaște

reclamantei dreptul la măsuri reparatorii pentru o suprafață de teren de 736,20

m.p.

- Decizia recurată este nelegală și pentru

că prin ea nu s-a dispus obligarea reclamantei, în conformitate cu dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la rambursarea sumei reprezentând despăgubirea

încasată în baza Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflație, corespunzătoare

suprafeței de teren restituite în natură.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat, potrivit

celor ce succed.

Mai întâi, sub aspectul încadrării în drept

a recursului, este de menționat că pct. 6 și 8 ale art. 304 C. proc. civ. au fost

invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie

ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - plus petita sau extra petita,

respectiv interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Astfel, în speță, motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi incident, în condițiile în care apelul

a fost respins ca nefondat, acest motiv fiind funcțional numai în situația în care

instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii de chemare în judecată,

caz în care poate să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Prin urmare, critica prin care recurentul

se plânge de faptul că instanța de apel nu i-a primit motivul prin care imputase

primei instanțe că a acordat reclamantei mai mult decât a cerut, ignorând limitele

cererii de restituire, nu se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci în

cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizată.

Cât privește motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., incidența lui în speță este exclusă, cât timp

recurentul nu a indicat actul juridic ce ar fi fost interpretat greșit de instanță,

act juridic care nu se confundă înscrisurile probatorii.

În fapt, criticile formulate de recurent

aduc în discuție chestiunea nemotivării hotărârii recurate cu privire la toate motivele

de apel și aceea a pronunțării acestei hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, așa încât ele se circumscriu motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., din a căror perspectivă se va face analiza recursului, conform

celor ce se vor arăta în continuare.

a primei instanțe, în mod corect Curtea de apel a apreciat că acestea sunt date

de cererea de restituire a imobilului - construcție și teren, iar nu doar a imobilului

- construcție, cu consecința respingerii motivului de apel formulat pe acest aspect.

Astfel, obiectul cererii de restituire

din acțiunea dedusă judecății se suprapune cu cel din notificarea formulată de autoarea

reclamantei în baza Legii nr. 10/2001 și vizează imobilul din Iași, înțeles ca teren

și construcții.

Conform notificării din dosarul Tribunalului

Iași nr. 813/2005, H.E., autoarea reclamantei, a solicitat „restituirea în natură

a imobilului situat în Iași”, fiind fără relevanță, din punctul de vedere al identificării

obiectului cererii de restituire, că petenta a făcut apoi referire expresă la „etajul

imobilului și la anexele din curte”, cât timp în dovedirea cererii sale de restituire

a făcut trimitere la titlul de proprietate originar, și anume „contractul de vânzare-cumpărare

din 1918”, act anexat notificării, în al cărui obiect intră atât construcțiile,

cât și terenul.

Prin urmare, cererea de restituire a vizat

imobilul compus din teren și construcții, argument în raport de care, în mod corect,

Curtea de apel nu a primit critica apelantului privind depășirea de către prima

instanță a limitelor legalei sale învestiri, prin acordarea de măsuri reparatorii

și pentru teren, nu doar pentru construcții.

apel nu a primit nici critica formulată pe aspectul întinderii dreptului la restituire

al reclamantei.

În fapt, problema întinderii dreptului

la restituire al reclamantei este strâns legată de aceea a calității reclamantei

și autoarei sale de persoană îndreptățită la restituire, cea din urmă dezlegată

în mod irevocabil prin decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu

procesual al cauzei.

Astfel, prin decizia de casare nr.

8175 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că reclamanta

are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios, conform

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de legatară universală a

notificatoarei H.E., care, la rândul său, își justifică aceeași calitate, conform

art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind, practic, comoștenitoarea

defuncților proprietari originari, H.P.E.E. și H.P.M., în condițiile în care ea

este legatara universală a unuia dintre cei patru comoștenitori ai defuncților proprietari

originari, și anume H.R.

Rezultă că, pe aspectul calității de persoană

îndreptățită la restituire, recunoscută reclamantei și autoarei sale în baza

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, decizia de casare a Înaltei Curți se impune

cu putere obligatorie în rejudecarea cauzei, conform art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., fiind vorba despre o problemă de drept dezlegată de instanța de recurs.

Pe de altă parte, ca hotărâre irevocabilă,

decizia de casare menționată a intrat în puterea lucrului judecat pe chestiunea

ce a constituit obiectul analizei instanței de recurs, așa încât, și din această

perspectivă, judecătorii fondului erau ținuți de modul în care instanța de recurs

a dezlegat problema calității de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei

și autoarei sale. Aceasta deoarece, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de

o altă hotărâre, altfel spus, ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional în mod irevocabil

nu mai poate fi combătut, impunându-se ca un „dat” judecătorului în virtutea prezumției

de lucru judecat, prevăzută de art. 1200 pct. 4 C. civ., prezumție ce reprezintă

manifestarea pozitivă a puterii lucrului judecat.

Or, în raport de temeiul de drept în baza

căruia instanța de recurs a recunoscut reclamantei și autoarei sale calitatea de

persoană îndreptățită la restituire - art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

mod legal în rejudecarea cauzei s-a stabilit întinderea dreptului reclamantei asupra

întregului imobil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reținându-se

că autoarea sa a fost singura comoștenitoare care a formulat notificare de restituire,

așa încât ei îi vor profita și cotele celorlalți comoștenitori ai defuncților proprietari

originari, care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 reglementează beneficiul acestei legi în favoarea moștenitorilor, legali

sau testamentari, ai persoanei fizice îndreptățite, cu referire la art. 4 alin.

(4), conform căruia de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) nu se referă,

deci, la ipoteza coproprietății asupra bunului solicitat la data preluării abuzive,

această ipoteză fiind reglementată distinct de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și numai în cazul ei nu este operant dreptul de acrescămant asupra întregului imobil,

prevăzut de art. 4 alin. (4) din aceeași lege.

Prin urmare, apărarea pârâtului-recurent

privind neoperarea dreptului de acrescămant în favoarea reclamantei, pentru întregul

imobil, nu putea fi primită în rejudecarea cauzei, întrucât ea viza ipoteza prevăzută

la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, inaplicabilă în speță față de decizia

de casare a instanței de recurs, în care s-a statuat asupra aplicabilității

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, decizie obligatorie pentru judecătorii fondului,

fără posibilitatea de a fi rediscutată pe chestiunile de drept pe care le-a dezlegat,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1200 pct. 4 C. civ.

În acest context, nu se poate imputa instanței

de apel că nu a analizat criticile propriu-zise referitoare la întinderea dreptului

la restituire al reclamantei și nici că a pronunțat, pe acest aspect, o hotărâre

cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

și stabilirea greșită a situației de fapt privind terenul litigios, susținând că

acestea au reținut în mod nelegal că există doar o eroare în numerotarea parcelelor,

înlăturând astfel constatarea expertului în sensul că, din totalul de 327,20 m.p.

teren arabil, 291,22 m.p. sunt trecuți în titlul de proprietate emis pe numele altei

persoane, ceea ce a condus la atribuirea către reclamantă a unui teren care nu era

liber, înscris în titlul de proprietate al altei persoane.

Pe de altă parte, recurentul a contestat,

cu trimitere la probe, dovedirea în cauză a dreptului de proprietate al autorilor

originari asupra terenului aferent construcției, situație față de care a pretins

ca fiind nelegală acordarea de măsuri reparatorii pentru teren, în favoarea reclamantei.

Modul în care instanța de apel a interpretat

probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu

mai constituie, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C.

proc. civ.. Aceasta deoarece, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea

cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară,

a fost abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, care a avut

loc la data de 14 octombrie 2009.

Față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive

de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul

situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând

o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Ceea ce are competența să verifice instanța

de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța

de apel, legea a fost aplicată corect.

În speță, prin hotărârile de fond și apel,

s-a stabilit definitiv, ca situație de fapt, pe bază de probe, că reclamanta și-a

dovedit dreptul de proprietate pentru o suprafață totală de teren de 736,20 m.p.

și că, din aceasta, suprafața 596,70 m.p., care excede celei vândute în baza Legii

nr. 112/1995, este liberă și ea formează parcelele 1523 și 1524 din cvartalul

nr. 4, nesuprapunându-se cu cea inclusă în titlul de proprietate al numitului T.F.,

în care este trecută parcela nr. 1515.

Or, prin raportare la această situație

de fapt, care nu poate fi schimbată în recurs, potrivit celor deja arătate, hotărârea

atacată, prin care s-a confirmat soluția fondului de restituire în natură a terenului

liber în suprafață de 596,70 m.p., apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care instituie regula

restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

recurată nu a fost dată nici cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Conform acestor dispoziții legale, în ipoteza

imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, dacă persoanele îndreptățite au primit

despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul numai la diferența dintre

valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație, și valoarea corespunzătoare

de piață a imobilului.

Cum, însă, nici reclamanta și nici autoarea

sa, H.E., nu figurează cu hotărâri emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

a Consiliului Județean Iași privind acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul

din Iași, fapt ce rezultă din adresa Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului

Iași nr. 3752 din 14 martie 2003, dispozițiile legale invocate de recurent nu își

găseau aplicabilitatea în speță.

Față de considerentele prezentate,

Înalta Curte apreciază că niciuna din criticile formulate de recurent nu este întemeiată,

astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazurilor de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, potrivit

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Primarul mun. Iași împotriva deciziei nr. 143 din 14 octombrie 2009 a

Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07

mai 2010.