ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2760/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2760/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația formulată, H.B. și P.A. au solicitat

instanței anularea dispoziției din 02 august 2006, emisă de intimatul Primarul Municipiului

Iași, de respingere a notificării din 13 august 2001 prin care contestatoarele solicitaseră

măsuri reparatorii pentru cota de 40% din imobilul situat în strada C.V., Iași.

Prin sentința civilă

nr. 2238 din 03 decembrie 2007, Tribunalul Iași, secția civilă, a admis excepția

lipsei capacității de folosință a reclamantei H.B. și a anulat cererea formulată

de această reclamantă, a admis cererea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu

cu pârâtul Primarul Municipiului Iași, împotriva dispoziției nr. AA/2006 pe care

a anula-o și a dispus restituirea în natură către persoana îndreptățită, reclamanta

P.A., a imobilului situat în Iași, strada C.V.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a constatat că, prin notificarea din 13 august 2001 reclamanta

P.A. și H.B. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Iași,

strada C.V., motivat de faptul că autorul acestora, M. (M.) H., în calitatea sa

de moștenitor al părinților, deține o cotă de 20% din imobil, împreună cu fratele

său R., care deține o altă cotă de 20%.

Prin dispoziția de respingere

a notificării din 02 august 2006, pârâtul a reținut că reclamanta P.A. și mama sa

H.B. nu și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite pentru a obține măsuri

reparatorii conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptățite în înțelesul prezentei

legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin

echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilului la data preluării în mod

abuziv a acestora".

În speță, din înscrisurile

depuse la dosar și din actele de stare civilă, solicitate de către instanță, a rezultat

că reclamanta este persoana îndreptățită să solicite restituirea în natură a unei

cote din imobil, conform dispozițiilor legale citate.

Astfel, reclamanta este

fiica numitului H.M., care la rândul său este fratele lui H.R. și al doilea fiu

al numiților Ș. și Ș.M.H.

Potrivit actului de vânzare-cumpărare

din anul 1939, depus la dosar numiții M. (M.) și R.H., împreună cu soții Ș. și Ș.M.H.

(fratele și părinții tatălui reclamantei), au cumpărat imobilul în litigiu, deținându-l

în coproprietate, în cote de 60% primii și 40% ceilalți.

Așadar, autorii reclamantei,

bunicii paterni, dețineau o cotă de 40% din imobil și deci, amândoi moștenitorii,

respectiv fiii acestora, R. și M.H., trebuiau să primească cote egale de 20% fiecare.

Cum H.M. a decedat la

data de 18 decembrie 1995 și din actele de stare civilă și din decizia de predare

a succesiunii rezultă că singura moștenitoare legală este reclamanta, aceasta urma

să primească cota ce îi revenea tatălui său.

Întrucât în cauză s-a

dovedit dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei și faptul că acesta

are vocație succesorală, instanța a reținut că ea este îndreptățită la măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură.

Este adevărat că în prezenta

cauză mai sunt și alți moștenitori, prin dispoziția nr. BB/2006 restituindu-se în

natură cota indiviză de ¼ notificatoarelor B.D.R. și B.L., moștenitorii defuncților

R. și M.H., totuși, în speță ne aflăm într-un cadru juridic reglementat de o lege

specială, Legea nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul de restituire, prevede

la art. 4 alin. (2) că de dispozițiile sale beneficiază și moștenitorii legali sau

testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, aceasta fiind regula generală.

În alin. (3) al aceluiași

art., se stabilește o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege

cu caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii,

fiind utilizată noțiunea de „succesibil", care diferă de cea de moștenitor

din alin. (2) al aceluiași text.

Legiuitorul a făcut așadar

o diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în termenul

prevăzut de dreptul comun și aceia care au doar vocație succesorală, iar prin cererea

de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, cazul în speță.

Deși reclamanta a solicitat

o cotă de 20% din bunul imobil, instanța este în imposibilitate să restituie în

natură o cotă abstractă în cazul proprietății comune pe cote părți, din înscrisurile

depuse reieșind că imobilul aparține în coproprietate moștenitorilor lui R. și M.H.,

pe de o parte, și moștenitoarei lui M.H., pe de altă parte, toți proprietari pe

cote părți.

În consecință, față de

considerentele prezentate, Tribunalul a admis cererea formulată de reclamantă și

a dispus anularea dispoziției nr. AA/2006, restituind în natură către reclamantă

imobilul situat în Iași, strada C.V.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel, în termen legal Primarul Municipiului Iași.

Prin decizia civilă

nr. 79 din 14 mai 2008, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins apelul și

a păstrat decizia apelată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Iași.

Prin decizia civilă

nr. 7744 din 05 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului

Iași, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță

de apel. În motivarea acestei soluții s-a reținut că instanța de apel nu a analizat

apărările din apel, ceea ce face imposibil controlul judiciar.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 28 din 24 februarie 2010 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Primarul Municipiului

Iași împotriva sentinței civile nr. 2238 din 03 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul

Iași, pe care a schimbat-o în parte; a respins contestația împotriva dispoziției

din 02 august 2006 emisă de Primarul Municipiului Iași, pe care a menținut-o și

a păstrat din sentința civilă nr. 2238/2007 dispozițiile ce nu sunt contrare prezentei

hotărâri.

În rejudecare, instanța

de apel a reținut că se impune numai analiza motivelor de apel formulate de Primarul

Municipiului Iași, apreciate de instanța de control ca neanalizate în apel.

Astfel, cu probele administrate

în cauză, acte de stare civilă, certificate de moștenitor s-a dovedit că tatăl reclamantei,

M.H., este numai fiul lui Ș.M.H., din altă căsătorie (mama sa fiind S., născută

B.), nu însă și fiul lui Ș. cu care a cumpărat cota de 40% din imobilul în litigiu.

Din căsătoria soților

Ș.M. și S. a rezultat fiul R.H., frate numai pe linie paternă cu M. (M.) H. Coproprietari

ai imobilului din Iași, strada C.V., au fost în cote părți așa cum s-a stabilit

de 40% și respectiv 60%, Ș.M. și S., părinții lui R.H., și acesta cu soția M. (M.)

H.

La succesiunea lui M.H.,

conform dosarului succesoral nr. 756/89, reclamanta P.A. și mama sa B.H., născută

Z., sunt străine, nu au vocație. Succesorii acesteia sunt numai B.D.R. și B.L.,

cărora prin dispoziția din 02 august 2006, Primarul Municipiului Iași le-a restituit

în natură conform Legii nr. 10/2001 partea din imobil aflată în proprietatea exclusivă

a lui M. (M.) H., preluată abuziv. Aceasta din urmă a devenit unică proprietară

prin încetarea coproprietății cu statul, prin sentința civilă nr. 3234 din 22 mai

1961 a fostului Tribunal al Orașului Iași.

Astfel, la decesul părinților

săi, S. și M.Ș., H.R. (soțul lui M./M.) conform certificatului de moștenitor din

09 decembrie 1954 a dobândit întreaga avere succesorală ce include și dreptul de

proprietate în cotă de 40%.

Asupra imobilului din

Iași, strada C.V., completându-și cota de 70% din acest mobil [40% succesiune +

30% (1/2) din 60% bun comun cu soția].

În anul 1958 H.R. a fost

condamnat prin sentința penală nr. 3337 din 05 septembrie 1958 a Tribunalului Orașului

Iași, prin care s-a dispus și confiscarea totală a averii personale ce se compunea

din cota de 70% din imobilul din strada C.V., pentru care reclamanta-apelantă a

solicitat măsuri reparatorii.

În Dosarul nr. 5269/1960

al Tribunalului Popular al Orașului Iași, soluționat prin sentința civilă nr. 3234

din 22 mai 1961 instanța a dispus ieșirea din indiviziune între Statul Român prin

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Iași și H.M., căreia i s-a atribuit

în proprietate exclusivă partea din imobil descrisă în dispozitivul hotărârii și

raportul de expertiză tehnică.

În consecință, în anul

1958 și respectiv 1961 în proprietatea autorului reclamantei-apelante Ș.M.H. nu

se afla imobilul pentru care solicită măsuri reparatorii, căci, pe de o parte, averea

succesorală a fost culeasă numai de R., fiul din căsătoria cu S., iar, pe de altă

parte, cota sa de 70% a fost preluată de stat urmare condamnării penale.

În art. 23 Legea nr. 10/2001

și Normele metodologice de aplicare unitară definesc actele doveditoare ale dreptului

de proprietate și, numai în absenta unor probe contrare existente, întinderea dreptului

se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus preluarea.

La dosar s-a depus decizia

nr. 677 din 03 august 1965 de preluare a imobilului, conform Decretului nr. 111/1951,

de la H.R. ceea ce nu era posibil, în condițiile în care statul avea în proprietate

70% și, urmare ieșirii din indiviziune din anul 1961, era unic proprietar asupra

acestei cote, iar 30%, individualizată prin hotărâre judecătorească, proprietar

unic era soția acesteia M. (M.) H. Curtea a reținut că există dovezi cu privire

la faptul că ceea ce s-a preluat prin Decretul nr. 111/1951 este proprietatea lui

M. (M.) H. de succesiunea căreia P.A. este străină.

Pentru a se stabili calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 conform

art. 4, persoanele ce au vocație la succesiune, trebuie să dovedească și îndeplinirea

cumulativă a celorlalte condiții cerute de lege și anume: că imobilul s-a aflat

în proprietatea autorului, iar preluarea este abuzivă, așa cum este definită de

lege și prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2001 (la data judecării

cauzei), dar și a celor în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, 02

octombrie 2006, respectiv H.G. nr. 498/2003.

În Capitolul II, Normele

metodologice de aplicare, raportate la fiecare articol din Legea nr. 498/2003, ale

cărei dispoziții sunt preluate de H.G. nr. 250/2007, definesc imobilele preluate

în mod abuziv de stat, din care sunt excluse bunurile confiscate de stat ca urmare

a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanța judecătorească ca pedeapsă complementară,

situație în care s-a aflat și H.R. Pe de altă parte, în art. 3 și art. 4, Legea

nr. 10/2001 definește persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură sau, după caz, în echivalent.

La situația de fapt dovedită,

P.A., ar avea vocație numai la succesiunea lui Ș.M.H. al cărui drept de proprietate

asupra imobilului din Iași, strada C.V., a încetat prin deces în anul 1958 și nu

prin preluare abuzivă.

Pentru a fi repusă, în

condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în termenul de acceptare a succesiunii

și pentru a dobândi calitatea de „persoană îndreptățită", nu este suficientă

numai formularea notificării, ci și ca bunul să fie în proprietatea autorului, iar

preluarea să fie abuzivă, dovezi care nu s-au făcut în cauză.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivate recurs, în termen legal, apelanta-contestatoare P.A.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea acestora,

s-a arătat că Ș. și S.M.H. au mai avut un fiu, anume pe M.H., soțul contestatoarei

decedate, B.H., respectiv tatăl petentei P.A. (fostă H.A.). Aceste susțineri sunt

demonstrate fără putință de tăgadă cu actele de stare civilă, respectiv certificatul

de naștere al numitului H.M. (M.), actul de căsătorie dintre H.M. și B., precum

și cu actele de identitate și stare civilă ale numitei P.A.

Deci, H.M., în calitatea

sa de moștenitor al defuncților săi părinți, trebuie să primească, în cotă egală

cu fratele său R., 20% din imobil.

H.M. a decedat în anul

1995, iar, potrivit deciziei de predare a succesiunii, este moștenit de fiica sa,

P.A.

H.B., la rândul ei, a

decedat în 2004, și este moștenită de asemenea de fiica sa, P.A.

Prin hotărârea recurată,

Curtea de Apel Iași, a reținut, pe de o parte faptul că, nefiind indicații obligatorii

date de Înalta Curte cu privire la situația de fapt, aceasta este deplin stabilită,

dar în același timp, interpretând greșit speța dedusă judecații și aplicând greșit

dispozițiile legii, schimbă tocmai situația de fapt pe care o reținuse anterior

ca fiind deplin stabilită.

În realitate, H.M. este

frate după ambii părinți cu R., având aceleași drepturi ca și acesta. Faptul că

el nu se regăsește pe certificatul de moștenitor nr. DD/1954, nu are importanță,

deoarece prin efectul Legii nr. 10/2001, a operat o repunere în termenul de acceptare

a succesiunii. Această chestiune a fost corect rezolvată de instanța de fond, care

a apreciat că procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 este derogatorie

de la dreptul comun, și că, chiar dacă nu apare înscris în certificatul de moștenitor,

M.H. este de drept repus în termenul de acceptare a succesiunii.

S. și S.H. sunt una și

aceeași persoană, mama fraților R. și M.H., așa cum o demonstrează toate actele

depuse la dosarul cauzei, iar diferența de nume rezultă exclusiv din modul diferit

de scriere.

Pronunțând hotărârea recurată

și reținând motivele arătate mai sus, instanța de apel greșește și sub aspectul

faptului că schimbă situații care nu au fost contestate de părți niciodată.

Intimatul din prezenta

cauza, nu a invocat niciodată lipsa calității de succesor a contestatoarei P.A.,

ci a invocat că aceasta nu ar avea calitatea de persoana îndreptățită la restituire

pentru cu totul alte motive, și anume pentru că, la data preluării, imobilul nu

ar fi existat în patrimoniul autorului reclamantei.

Nici în întâmpinarea formulată

față de contestația inițială, nici în motivele de apel și, ulterior, în cele de

recurs, nu se invocă situațiile reținute de instanță în rejudecarea apelului, în

schimb nu se analizează motivele invocate.

În faza procesuală a recursului

a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar: certificatul de

naștere, deces și înhumare al lui H.M. și certificatul de înhumare a lui H.R.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin înscrisurile noi

depuse în recurs s-a făcut dovada că autorul contestatoarei, H.M., este frate atât

după mamă, cât și după tată, cu H.R.

Astfel, coroborând datele

menționate în certificatul de naștere nr. EE/1913 al lui H.M. (M.), unde numele

tatălui este S.M., iar al mamei este S., cu datele din certificatul de moștenitor

și de înhumare al lui Himelbrand R. (R.), unde numele părinților acestuia sunt pentru

tată: S.M./M., iar pentru mamă: S./S., se constată că H.M. (M.) și H.R. au aceiași

părinți, dovedindu-se că S. și S. sunt una și aceeași persoană.

Această împrejurare înlătură

criticile recurentei privind clarificarea situației de fapt sub acest aspect în

primul ciclu procesual, ceea ce ar fi făcut imposibilă o reanalizare a acesteia

în rejudecare și faptul că instanța de apel ar fi schimbat situații care nu au fost

contestate de părți niciodată.

Aceasta deoarece probele

au fost încuviințate în conformitate cu art. 305 C. proc. civ., astfel încât situația

de fapt se poate reaprecia în funcție de probele noi administrate.

Deși invocă neanalizarea

tuturor motivelor de apel, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta nu precizează în ce constă omisiunea,

astfel încât acest motiv nu poate fi analizat.

De asemenea, se consideră

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia

„modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Recurenta arată că, p

rin hotărârea recurată,

Curtea de Apel Iași, interpretând greșit speța dedusă judecații și aplicând greșit

dispozițiile legii, a schimbat tocmai situația de fapt pe care Înalta Curte o reținuse

anterior ca fiind deplin stabilită.

O astfel de critică nu

se încadrează în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., căci se referă la un alt aspect,

respectiv la greșita reapreciere a situației de fapt în rejudecare și la o eventuală

încălcare art. 315 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs

în primul ciclu procesual era obligatorie și se întemeia pe o situație de fapt deplin

configurată la momentul în care s-a pronunțat, astfel încât nu mai putea fi schimbată.

Sub aspectul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși

autorul contestatoarei avea vocație generală la cota de 20% din imobil, (cotă deținută

de părinții săi, H.S.M. și S., alături de fratele său H.R., fiecare având o cotă

de moștenire de 1/2), vocația sa nu este una concretă, deoarece în certificatul

de moștenitor nr. DD/1954 de pe urma părinților H.S.M. și S., decedați la 30 aprilie

1954, respectiv 28 aprilie 1954, este menționat numai H.R.

Cu toate că această mențiune

din certificatul de moștenitor nr. DD/1954 nu se datorează renunțării la moștenire,

repunerea în termenul de acceptare a moștenirii ambilor părinți, în temeiul

art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, nu funcționează.

Înalta Curte observă că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1)

lit. a) și art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „sunt îndreptățite,

în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii (…) persoanele fizice, proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, de prevederile prezentei

legi beneficiind și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

Prin urmare, repunerea

în termenul de acceptare a moștenirii la care se referă art. 4 alin. (3) al Legii

nr. 10/2001, în sensul că „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”, se referă la succesibilii persoanelor

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Deoarece în 1965 H.S.M.

și S. erau decedați, dreptul lor de proprietate asupra imobilului din Iași, strada

C.V., încetând prin deces în anul 1958, iar nu prin preluare abuzivă, proprietari

ai imobilului în litigiu la data preluării în mod abuziv a acestuia, erau H.R. cu

o cotă de 70% și soția sa, H.M., cu o cotă de 30%. De altfel, preluarea s-a realizat

în raport de partajul dintre H.M. (M.) și Statul Român din anul 1961, anterior preluării

din anul 1965.

Contestatoarea nu a invocat

calitatea de succesibil după H.R. și soția sa, H.M., ci după bunicii săi, motiv

pentru care contestatoarea nu dobândește vocație concretă la moștenire, în temeiul

art. 4 alin. (3) nu este incident în cauză.

O astfel de vocație putea

fi obținută numai dacă, în prealabil, contestatoarea ar fi obținut anularea parțială

a certificatului de moștenitor nr. DD/1954, prin includerea în certificatul de moștenitor

și a tatălui său, H.M., în acest mod putând dovedi că preluarea imobilului s-a făcut

numai de la o parte a persoanelor care erau coproprietare ale imobilului la data

naționalizării.

Numai în această situație

contestatoarea ar fi dovedit că este persoană îndreptățită în sensul art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare

a lui H.M., coproprietar al imobilului, alături de H.R. și soția sa, H.M., la data

naționalizării.

Pentru a fi repusă, în

condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în termenul de acceptare a succesiunii

și pentru a dobândi calitatea de „persoană îndreptățită", nu este suficientă

numai formularea notificării, ci și ca bunul să fi fost în proprietatea autorului

său la data preluării abuzive, dovezi care nu s-au făcut în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte

consideră că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care

va menține decizia recurată, prin respingerea recursului ca nefondat, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva deciziei nr. 28 din 24 februarie

2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 24 martie 2011.