ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5996/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamanții G.R. și G.M., prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași, sub nr. 11.771/2005 din 13 decembrie 2005, au contestat dispoziția din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iași, str. L.C. și s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru cota de 5/8 din imobil. Cauza s-a conexat cu Dosarul nr. 9266/2006, în care reclamanții au contestat dispoziția din 26 aprilie 2006, emisă de Primarul Municipiului Iași. La cererea reclamanților, au fost introduși în cauză P.M. și P.R., în calitate de deținătoare ale imobilului, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 545 din 09 aprilie 2008, a respins, pe fond, acțiunea, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iași și pe excepția lipsei calității procesuale pasive a părților introduse în proces. S-a reținut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar pârâtelor P.R. și P.M. nu le revine nicio obligație în procedura soluționării notificării, sunt persoane ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin vânzare –cumpărare, în anul 1963. Pe fond, s-a constatat că nu este posibilă restituirea în natură. Referitor la cotă, s-a reținut că retrocedarea unei cote abstracte, în cazul proprietății comune pe cote părți, încalcă principiul unanimității.

Împotriva hotărârii Tribunalului, au declarat apel reclamanții. Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 153 din 8 octombrie 2008, a respins apelul reclamanților și a păstrat sentința atacată. Prin decizia nr. 2297 din 15 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții, G.R. și G.M., a casat decizia civilă nr. 153 din 8 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a trimis cauza pentru rejudecare, urmând sa fie asigurată de instanța de apel o judecata efectivă, constând în analiza apărărilor formulate, a evaluării probatoriilor administrate și a relevantei lor in litigiu, precum și evaluarea consecințelor juridice rezultate din aplicarea regulilor de drept incidente in cauza.

Prin decizia civilă nr. 145 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de contestatorii G.R. și G.M. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În aplicarea dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 C. proc. civ., în rejudecare, părțile nu pot formula cereri noi. În consecință, Curtea este învestită prin motivele inițiale de apel, precizate, cât și prin indicațiile din decizia de casare. Astfel, dispoziția, fiind emisă la 27 octombrie 2005, de Primarul Municipiului Iași, atât sub aspectul normelor de drept material, cât și procesual, judecata este supusă dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în justiție și proprietatea, în vigoare, a modificat esențial și Legea nr. 10/2001, stabilind procedura administrativă unitară pentru acordarea măsurilor reparatorii, sub forma despăgubirilor, limitând controlul judiciar, în instanța civilă, asupra dispozițiilor/deciziilor, numai la stabilirea calității de persoane îndreptățite și a posibilității restituirii în natură. Controlul judiciar asupra legalității și cuantumului despăgubirii, în cazul în care acestea sunt acordate în faza administrativă, revine instanței de contencios administrativ. În cauză, nu s-a contestat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, faptul că imobilul s-a aflat în patrimoniul autorilor, în cotă de 5/8, la data preluării abuzive.

Criticile vizează, în esență, restituirea în natură și, în subsidiar, obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor. În ceea ce privește situația de fapt, s-au reținut următoarele: La data de 20 aprilie 1950, imobilul în litigiu, proprietatea lui C.I., a fost expropriat și a trecut în proprietatea statului, prin decretul nr. 92/1950. Prin decretul din 28 septembrie 1956 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, a fost transmis în proprietatea moștenitoarelor defunctului N.C., cu titlu de despăgubiri, pentru bunurile expropriate, ca urmare a degradării în bombardamente.

Ulterior, la 09 octombrie 1963, dreptul de proprietate este transmis, prin contract de vânzare-cumpărare, pârâților P.H., M. și R. În procedura instituită prin Legea nr. 112/1995, persoanele îndreptățite au solicitat despăgubiri, cerere respinsă, prin sentința civilă nr. 13189 din 23 septembrie 1998 a Judecătoriei Iași, păstrată în apel de Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999. Instanțele au constatat că imobilul, preluat fără titlu valabil, nu are regimul juridic al celor reglementate prin Legea nr. 112/1995, nu se află în posesia statului, ci a unor persoane fizice, contestația fiind nelegală. La data adoptării Legii nr. 10/2001, a soluționării notificării, a contestației în primul ciclu procesual și în rejudecare, imobilul este deținut de persoane fizice, P.M.

și P.R., care l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, la data de 09 octombrie 1963. În Dosarul nr. 5800/2003 al Judecătoriei Iași, prin sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare, formulată de reclamanții G.G.R. și G.N., în contradictoriu cu pârâții P.M., P.H., P.R. și N.A.A., S.C.I., N.M., având ca obiect imobilul din Iași, str. L.C., pentru care se cere restituirea în natură. În motivarea acestei sentințe, s-a reținut buna-credință a cumpărătorilor. Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile legii speciale.

În art. 2, sunt definite imobilele preluate în mod abuziv, categorie în care sunt incluse și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, al căror regim juridic este aplicabil și imobilului revendicat. La situația de fapt stabilită, a respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1963, Curtea a reținut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă. Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul unei persoane fizice, dreptul de proprietate fiind transmis cu respectarea dispozițiilor legale la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Cum deținător al imobilului nu este nici una dintre autoritățile, societățile, instituțiile, enumerate în art. 21 din lege, cererea de restituire în natură nu este întemeiată, contestatorii fiind îndreptățiți numai la măsuri reparatorii.

În același sens, sunt și dispozițiile art. 18 din lege, ce reglementează cazurile în care se stabilesc numai măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, regim juridic pe care îl are și imobilul în litigiu. În ceea ce privește valabilitatea titlului statului, acest aspect a fost analizat, prin sentința civilă nr. 13272/2003 a Judecătoriei Iași, definitivă și irevocabilă, ce are autoritate de lucru judecat. Imobilul a rămas în patrimoniul familiei P., părțile nu sunt repuse în situația anterioară, statul nu poate dispune de imobil, în sensul restituirii în natură. Fiind stabilită prin hotărâre judecătorească buna-credință la încheierea actului de înstrăinare, actul de vânzare-cumpărare nefiind lovit de nulitate absolută, cererea de restituire în natură nu este întemeiată.

Soluția se impune, ca urmare atât aplicării dreptului intern, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce consacră principiul stabilității și securității raporturilor juridice. Referitor la soluționarea excepției calității procesuale a celor introduși în cauză, Satul Român, P.M. și R., s-au reținut următoarele: Cadrul procesual în speță, în contestație împotriva dispoziției emisă de Primar, este determinat prin Legea nr. 10/2001. Pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să stea în proces, în reprezentarea Statului român, este necesar ca obligația de reparație să fi revenit direct acestuia, în situațiile strict reglementate prin lege, și anume cele prevăzute prin art. 28 alin. (3) (neidentificarea unității deținătoare) și respectiv art. 31 din Legea nr. 10/2001 (inexistența societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate).

În cauză, condițiile cerute de lege pentru ca statul să fie parte în proces, nu sunt îndeplinite. Astfel, deținătorul imobilului este cunoscut, iar autoritatea competentă, în condițiile art. 26 alin. (1) teza a II-a din lege, a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005 – Titlul V, restituirea în natură nefiind posibilă. Faptul că, în final, în procedura executării, statul este cel care va plăti despăgubirea, în cadrul instituit prin Legea nr. 247/2005, pe care reclamanții o vor parcurge, nu-i conferă calitate procesuală în prezenta cauză, regulile procedurale instituite prin Legea nr. 10/2001 fiind de strictă aplicare. În același sens, Ministerul Finanțelor Publice nu poate stabili întinderea despăgubirii direct și nici instanța de judecată, întrucât procedura cade în sarcina Comisiei Centrale, abilitată să pronunțe o decizie definitivă cu acest obiect.

În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea competentă în soluționarea notificării, face doar o propunere de acordare a despăgubirii în condițiile legii speciale, ceea ce s-a și dispus prin dispoziția contestată. Referitor la persoanele fizice, deținători ai imobilului, care sunt terți în procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, acestora nu le revine nicio obligație corelativă dreptului reclamanților la despăgubiri, astfel că nu au calitate procesuală pasivă. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității. Curtea a reținut că, în apel, părțile nu pot formula cereri noi, conform art. 294 C. proc. civ. Reclamanții nu au solicitat obligarea entității învestite cu soluționarea notificării să facă propuneri de despăgubiri.

În limitele învestirii, completând considerentele sentinței, criticile din apel privind nemotivarea în fapt și în drept, a reținerii unor motive străine de natura pricinii, cât și a soluționării excepției lipsei calității procesuale nu sunt întemeiate. Curtea a avut în vedere că decizia civilă nr. 3761/1999 a Tribunalului Iași are forța probantă a înscrisului, ceea ce se execută din hotărâre fiind dispozitivul. Constatarea nulității titlului statului s-a reținut în considerentele hotărârii, dar aceasta nu are ca efect nulitatea titlului subdobânditorului care este de bună-credință. În raport cu terțe persoane fizice, prin hotărâre irevocabilă, opozabilă părților din prezenta cauză, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute.

Cererea reclamanților de obligare directă a statului la plata despăgubirii nu este întemeiată pentru considerentele expuse, și pentru lipsa calității procesuale pasive. Legea nr. 10/2001 nu instituie obligația de plată pentru stat, în procedura dată în competența instanței civile, prin art. 26, fiind aplicabile dispozițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la indicațiile Înaltei Curți, de a avea în vedere și celelalte motive de recurs, prin considerentele expuse, au fost deja analizate; completarea considerentelor sentinței este admisibilă, se poate face în calea de atac a apelului, care este devolutivă, ceea ce s-a și dispus; - art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind păstrarea calității de proprietar și exercitarea prerogativelor ulterior emiterii deciziei este condiționată de emiterea dispoziției de restituire în natură, ceea ce nu este posibil [art. 26 alin. (1), teza a II-a; art. 18, art. 45 din Legea nr. 10/2001, imobilul se află în patrimoniul unor persoane fizice, de bună-credință, dobândit prin cumpărare]; - reglementările comunitare consacră principiul siguranței și stabilității raporturilor juridice, pe deplin aplicabil în speță.

Dreptul de proprietate al deținătorilor imobilului a fost dobândit în anul 1963, cu respectarea condițiilor de validitate a actelor juridice la acea dată, Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, notificarea este din 2001, contestația s-a înregistrat în anul 2008. - situația de fapt s-a reținut pe baza probei cu înscrisuri, la care s-au aplicat și interpretat dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată, succesiv și substanțial, prin Legea nr. 247/2005, în soluționarea excepțiilor și a fondului cauzei, a prevederilor normelor de drept comun în materia restituirii proprietății, ce este Legea nr. 10/2001 și a legii speciale pentru despăgubiri, în procedura instituită prin Titlul VII Legea nr. 247/2005.

În soluționarea cauzei, s-au avut în vedere dispozițiile art. 129 C. proc. civ., ce prevăd obligațiile și drepturile procesuale ale părților, buna-credință, competența judecătorului și obligația de a dispune măsuri procedurale, de a soluționa cauza în limitele învestirii, în cadrul legislativ aplicabil raportului juridic dedus judecății, al principiului legalității și al egalității părților în proces, oricare ar fi semnificația litigiului pentru una din ele. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții G.R. și G.M., solicitând admiterea recursului. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții au arătat, în esență, următoarele: Curtea de Apel Iași, ca instanța de rejudecare, a făcut o eronată aplicare a legii, în pofida reperelor clar stabilite de instanța de trimitere, pronunțând o soluție identică cu cea infirmata prin decizia de casare, rezultat al unei greșite interpretări și aplicări a legii cu privire la restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu privire la rezolvarea calității procesuale pasive a soților P. și a Statului Roman, indicând motive străine de natura pricinii. Recurenții au susținut că preluarea imobilului de către Stat s-a făcut în temeiul unui titlu nul absolut, fapt constatat, în mod definitiv și irevocabil, prin decizia civila nr. 3761 din 15 decembrie 1999 a Tribunalului Iași.

Abuzurile săvârșite de către Statul roman au continuat prin emiterea decretului nr. 513/1956, nepublicat în M. Of., prin care imobilul din Iași, a fost atribuit, ca despăgubire, moștenitoarelor familiei N.C. Or, nepublicarea în M. Of. face ca actul să se fie inexistent, astfel încât bunul se consideră că nu a ieșit niciodată din patrimoniul adevăratului proprietar, dobânditorii neputându-se prevala ca au cumpărat de la un proprietar legitim, cată vreme titlul acestuia nu era public. Statul român, în mod fictiv, a procedat la un schimb de imobile, modalitate care nu era prevăzută de reglementările în vigoare și care este, și din acest punct de vedere, nelegală, îmbogățind statul fără just temei, statul vânzând un bun al cărui proprietar nu a fost niciodată.

În plus, fiind vorba de un imobil expropriat, familia N. trebuia să primească despăgubiri bănești și nicidecum despăgubiri sub forma unui alt imobil. În subsidiar, s-a arătat că au solicitat instanței obligarea Statului român la plata sumei reprezentând contravaloarea cotei de 5/8 din imobil, așa cum a fost stabilită această sumă prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauza. Astfel, deși, prin Legea nr. 10/2001, sunt stabilite modalitățile de despăgubire ale proprietarilor cărora nu le pot fi restituite in natura proprietățile, în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează. În aceste condiții, despăgubirile la care sunt îndreptățiți, în măsura nerestituirii în natură, se impun a fi stabilite direct de către instanță, în sarcina Statului roman, care nu a asigurat ca modalitatea de despăgubire, prin masuri compensatorii, sa fie efectivă și operațională.

Prin urmare, statul răspunde în temeiul ideii de culpă, de neîndeplinire a unei obligații pozitive, de natură să asigure protecția efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolui nr. 1, adițional la Convenție. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate, având ca obiect contractul de vânzare - cumpărare al posesorilor actuali ai imobilului, dobândit de aceștia în anul 1963, conform sentinței nr. 13272/2003, persoane care, fiind de bună- credință, sunt protejate de principiul securității raporturilor juridice. Această interpretare este greșită, instanța ignorând situația juridică a bunului, preluat nelegal, prin încălcarea dispozițiilor decretului de naționalizare, statuări intrate în putere de lucru judecat.

Astfel, fiind vorba de un bun deținut fără titlu valabil, se impuneau a fi aplicate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. În același sens, nu sunt aplicabile dispozițiile care prevăd că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege, întrucât bunul în litigiu nu a fost înstrăinat in baza Legii nr. 112/1995 și nici nu respectă condițiile prevăzute de lege la momentul înstrăinării.

Instanța de apel a greșit în ceea ce privește nerecunoașterea dreptului la restituire in natură, atunci când le-a opus buna-credința a posesorilor actuali, ce ar fi protejați prin dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții neincidente în speță, având in vedere ca acestea vin in contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În aceasta situație, de conflict intre norma naționala și norma internaționala, se aplica aceasta din urmă, având in vedere imperativele constituționale impuse prin art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) și art. 148, alin. (2) din Constituția României, prevalenta dreptului fiind determinantă, în raport cu securitatea raporturilor juridice, care nu poate conserva drepturi dobândite prin încălcarea Constituției și a normelor internaționale.

Instanța de apel a greșit și in ceea ce privește rezolvarea calității procesual pasive a posesorilor imobilului și a Statului Roman. Astfel, deși instanța a reținut că nu li se poate restitui bunul pentru că este deținut de parații P., care sunt de bună- credința, analizând pe fond situația juridică a acestor pârați, in final, consideră ca aceștia nu au calitate procesual pasivă, argumente contradictorii, care echivalează cu o nepronunțare asupra aspectelor deduse judecații, situație ce atrage nulitatea hotărârii. În ceea privește rezolvarea excepției calității procesul pasive a Statului, instanța a analizat prezenta în cauză, ca parat, a Statului, numai raportat la competentele stabilite prin Legea nr. 10/2001, conchizând că, în speță, nu se regăsesc ipotezele in care statul este chemat sa asigure restituirea in baza legii speciale.

Or, reclamanții au solicitat introducerea in cauza a Statului, pe ideea de culpa, de neîndeplinire a unei obligații pozitive, de natura sa asigure protecția efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional la Convenție. În acest sens, a fost invocată jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele Tovaru contra României, Viasu contra României, Faimblat contra României, Katz contra României, Maria Atanasiu și alții contra României. Potrivit acestei jurisprudențe obligatorii, constatându-se ineficacitatea mecanismului de restituire, în pofida stabilirii aspectelor esențiale vizând dovedirea calității de persoane îndreptățite, preluarea abuziva și lipsa oricărei despăgubiri, Statul este răspunzător de menținerea unui dezechilibru inacceptabil în sarcina foștilor proprietari, cărora le-a produs un grav prejudiciu, pe care este ținut sa-l acopere.

Aceste temeiuri indicate expres, au fost ignorate de instanța de apel, care a refuzat, astfel, să se pronunțe asupra obiectului cererii, contrar dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., încălcând și dreptul de acces la justiție, ce înseamnă analizarea reala și efectiva a cererii pe fond, conform art. 6 din Convenția Europeană, fapt ce atrage nulitatea hotărârii. Faptul că o asemenea cerere era subsidiară plângerii nu împieta asupra soluționării ei, în condițiile în care Tribunalul are competeță în materia litigiilor rezultate din dreptul de restituire. În măsura în care această cerere subsidiară excedă competenței materiale a instanțelor, Curtea de Apel avea obligația de a stabili competența și a înainta cererea instanței competente, având în vedere că aceasta nu fusese judecată pe fond, deși se încuviințaseră și administraseră probe privind valoarea despăgubirilor.

Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, instanța consideră necesar să soluționeze cu prioritate criticile de nelegalitate ce se raportează la modul în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care, prin argumentele ce vor fi expuse, vor determina, in mod cauzal, soluționarea și a celorlalte critici deduse judecații. Asupra motivului de recurs prin care se critică soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de recurs îl consideră nefondat.

Astfel, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanții G.R. și G.M. au fixat limitele obiective al judecării cauzei, respectiv contestație împotriva dispoziției din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iași, str. L.C., și s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru cota de 5/8 din imobil și împotriva dispoziției din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001. Temeiul exclusiv invocat de reclamanți pentru introducerea în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a pârâtelor persoane fizice P.M.

și P.R., enunțat in cererea modificatoare depusa la data de 8 iunie 2007, a fost opozabilitatea hotărârii ce se va pronunța față de aceste persoane. Or, opozabilitatea substanțială și procesuală a unei hotărâri nu poate deveni fundament al unui raport juridic obligațional ca cel pretins de reclamanți împotriva statului și împotriva pârâtelor persoane fizice, proprietare actuale ale imobilului in litigiu.

Cum însă criticile recurenților se raportează la soluția de respingere a obligării directe a Statului român la plata sumei reprezentând contravaloarea cotei de 5/8 din imobil, ce s-ar fi justificat pe nefuncționarea, în prezent, a Fondului Proprietatea, ceea ce determină ca modalitatea de despăgubire, prin măsuri compensatorii, să nu fie efectivă și operațională, deci, în sens larg, pe ideea de culpă, de neîndeplinire a unei obligații pozitive, de natură să asigure protecția efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional la Convenție, instanța de recurs va face următoarele considerații: Contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Așadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin soluționarea notificării, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este, potrivit legii interne speciale, titular de drepturi și obligații. Nici din perspectiva convențională, soluția obligării statului roman la plata de despăgubiri, într-o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu este justificată, întrucât de garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate beneficia decât persoana care are un bun actual, în sensul autonom convențional.

Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Față de aceste dispoziții ale textului din Convenția europeană, este necesar a se stabili cu prioritate în ce măsură a existat sau există un bun, obiect al încălcării. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene, noțiunea de bun poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Astfel, cu privire la noțiunea de bun actual, jurisprudența Curții Europene, dezvoltată în hotărârile pronunțate împotriva României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. La data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a reanalizat noțiunile de bun actual și valoare patrimonială și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Instanța de contencios a drepturilor omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui bun actual și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului (ipoteza existentă și invocată în cauza dedusă judecății), ci trebuie să existe și o dispoziție expresă în sensul restituirii bunului către reclamanți. Cât privește valoarea patrimonială, Curtea a statuat, în hotărârea -pilot, că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când interesul patrimonial, ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect, Curtea a subliniat ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente, potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. În acest context, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate. Speranța legitimă, în schimb, presupune ca dreptul să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. Or, la momentul sesizării instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanții G.R.

și G.M. nu sunt titularii unui bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să le recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate. Aceștia au inițiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, pentru bunul preluat de stat, anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc. Reclamanții nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece creanța de restituire, în sensul jurisprudenței Curții Europene, pe care reclamanții ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.

Chiar dacă problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului este analizată în cadrul procedurii administrative, atunci când se fac propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, această chestiune este soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită, determinată, pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aceste circumstanțe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul pretins în cauză - că reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamanții nu au un bun actual și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Nici constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea, în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de Curte în cauze împotriva României, nu poate atrage obligarea directa a statului la plata de despăgubiri raportate la valoarea de circulație a bunului imobil în litigiu, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Procedura în fața Fondului este o procedură execuțional, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia C.C.S.D. sau prin hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, care protejează dreptul la un proces echitabil, și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care protejează dreptul la respectarea bunurilor, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure, în mod eficient și într-un timp rezonabil, executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate, cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești. Astfel, nu se poate consacra judiciar posibilitatea persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Prin urmare, câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește natura despăgubirilor, se constată că jurisprudența convențională lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Este important de subliniat că, și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a reamintit că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Mai mult, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot, pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Pentru toate aceste considerente, motivele de recurs privind neobligarea statului roman la plata de despăgubiri directe, raportate la valoarea de circulație, deci la legitimarea procesuala pasiva a acestuia, nu pot fi primite. Tot astfel, aspectul nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, invocat de reclamanți ca justificând restituirea în natură a acestui imobil, nu poate întemeia această soluție, întrucât reclamanții G.R.

și G.M. nu sunt titularii unui bun actual, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, întrucât nu există o hotărâre definitivă și executorie, prin care instanțele să le fi recunoscut acestora calitatea de proprietari și să dispună, în mod expres, în dispozitivul hotărârii, restituirea bunului în natură. În acest context, reclamanții sunt supuși, în procedura Legii nr. 10/2001, republicată, pe care au declanșat-o prin formularea notificării și, ulterior, prin exercitarea contestației împotriva dispoziției din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură a imobilului din Iași, str. L.C., în temeiul Legii nr. 10/2001, dispozițiilor acestei legi speciale.

Cum, prin sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Iași, definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat in anul 1963, formulată de reclamanții G.G.R. și G.N., în contradictoriu cu pârâții P.M., P.H., P.R. și N.A.A., S.C.I., N.M., având ca obiect imobilul din Iași, str. L.C., pentru care se cere restituirea în natură, reținându-se buna-credință a cumpărătorilor, titlul acestor comparatori nu mai poate fi repus în dezbatere, fiind consolidat cu efect retroactiv, aceștia fiind titularii unui bun actual (a se vedea, în acest sens, hotărârea pronunțată în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, și în cauza Brumărescu contra României, în partea privind apartamentul cumpărat conform Legii nr. 4/1973).

Astfel, soluția acordării măsurilor reparatorii prin echivalent este, contrar celor susținute de reclamanți, cea care protejează principiul securității raporturilor juridice, care presupune că soluția pronunțată într-un litigiu tranșat irevocabil, în care părțile persoane fizice din prezenta cauză au beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil, hotărâre irevocabilă care se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro veritate habetur) - în cauza, soluția respingerii acțiunii în nulitatea contractului de vânzare – cumpărare, având ca obiect imobilul în litigiu - să nu mai poată fi repusă în discuție într-un litigiu ulterior, în care pârâtele P.M. și P.R. nu au legitimare procesuală pasivă, neputându-se antrena un raport juridic obligațional cu acestea în cazul contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001 republicată.

Cat privește argumentul recurenților, conform căruia instanța de apel ar fi enunțat considerente contradictorii, atunci când, deși a reținut, analizând pe fond situația juridică, că nu se poate restitui bunul în natură pentru că este deținut de pârâții P., care sunt de bună - credință, iar, în final, a apreciat că aceștia nu au calitate procesual pasivă, ceea ce ar echivala, în opinia recurenților, cu o nepronunțare asupra aspectelor deduse judecății, situație ce ar atrage nulitatea hotărârii, instanța de recurs apreciază că tocmai aceste critici sunt contradictorii, întrucât instanța de apel a considerat că analiza fondului dreptului de proprietate ale cărui titulare sunt pârâtele persoane fizice, P.M.

și P.R., era necesară în cauza, alături de argumentele privind procedura Legii nr. 10/2001 republicată, pentru a determina dacă acestea pot justifica legitimarea procesuală pasivă, iar argumentele expuse de această instanță întrunesc pe deplin cerințele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenție, privind necesitatea motivării hotărârilor judecătorești, astfel încât nu poate fi decelat vreun motiv de nulitate al acestei hotărâri. Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs în integralitatea lor sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.R. și G.M. împotriva deciziei nr. 145 din 20 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.R. și G.M. împotriva deciziei nr. 145 din 20 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2011.