ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5996/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5996/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Reclamanții G.R. și G.M.,

prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași, sub nr. 11.771/2005 din 13

decembrie 2005, au contestat dispoziția din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul

Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea în natură,

în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iași, str. L.C. și s-a propus acordarea

de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru cota de 5/8 din imobil.

Cauza s-a conexat cu Dosarul nr. 9266/2006, în

care reclamanții au contestat dispoziția din 26 aprilie 2006, emisă de Primarul

Municipiului Iași.

La cererea reclamanților,

au fost introduși în cauză P.M. și P.R., în calitate de deținătoare ale imobilului,

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Într-un prim ciclu procesual,

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 545 din 09 aprilie 2008, a respins, pe

fond, acțiunea, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iași și pe excepția lipsei

calității procesuale pasive a părților introduse în proces.

S-a reținut că Statul

Român nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea întemeiată pe art. 26 din Legea

nr. 10/2001, iar pârâtelor P.R. și P.M. nu le revine nicio obligație în procedura

soluționării notificării, sunt persoane ce au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului, prin vânzare –cumpărare, în anul 1963.

Pe fond, s-a constatat

că nu este posibilă restituirea în natură. Referitor la cotă, s-a reținut că retrocedarea

unei cote abstracte, în cazul proprietății comune pe cote părți, încalcă principiul

unanimității.

Împotriva hotărârii Tribunalului,

au declarat apel reclamanții.

Curtea de Apel Iași, prin

decizia nr. 153 din 8 octombrie 2008, a respins apelul reclamanților și a păstrat

sentința atacată.

Prin decizia nr. 2297

din 15 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții, G.R. și G.M., a casat decizia

civilă nr. 153 din 8 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a trimis

cauza pentru rejudecare, urmând sa fie asigurată de instanța de apel o judecata

efectivă, constând în analiza apărărilor formulate, a evaluării probatoriilor administrate

și a relevantei lor in litigiu, precum și evaluarea consecințelor juridice rezultate

din aplicarea regulilor de drept incidente in cauza.

Prin decizia civilă

nr. 145 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a respins apelul declarat de contestatorii G.R. și G.M.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În aplicarea dispozițiilor

art. 316 cu referire la art. 294 C. proc. civ., în rejudecare, părțile nu pot formula

cereri noi.

În consecință, Curtea

este învestită prin motivele inițiale de apel, precizate, cât și prin indicațiile

din decizia de casare.

Astfel, dispoziția, fiind

emisă la 27 octombrie 2005, de Primarul Municipiului Iași, atât sub aspectul normelor

de drept material, cât și procesual, judecata este supusă dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001.

Legea nr. 247/2005 privind

reforma în justiție și proprietatea, în vigoare, a modificat esențial și Legea

nr. 10/2001, stabilind procedura administrativă unitară pentru acordarea măsurilor

reparatorii, sub forma despăgubirilor, limitând controlul judiciar, în instanța

civilă, asupra dispozițiilor/deciziilor, numai la stabilirea calității de persoane

îndreptățite și a posibilității restituirii în natură. Controlul judiciar asupra

legalității și cuantumului despăgubirii, în cazul în care acestea sunt acordate

în faza administrativă, revine instanței de contencios administrativ.

În cauză, nu s-a contestat

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, faptul că imobilul s-a aflat în

patrimoniul autorilor, în cotă de 5/8, la data preluării abuzive.

Criticile vizează, în

esență, restituirea în natură și, în subsidiar, obligarea directă a Statului Român

la plata despăgubirilor.

În ceea ce privește situația

de fapt, s-au reținut următoarele:

La data de 20 aprilie

1950, imobilul în litigiu, proprietatea lui C.I., a fost expropriat și a trecut

în proprietatea statului, prin decretul nr. 92/1950.

Prin decretul din 28

septembrie 1956 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române,

a fost transmis în proprietatea moștenitoarelor defunctului N.C., cu titlu de despăgubiri,

pentru bunurile expropriate, ca urmare a degradării în bombardamente. Ulterior,

la 09 octombrie 1963, dreptul de proprietate este transmis, prin contract de vânzare-cumpărare,

pârâților P.H., M. și R.

În procedura instituită

prin Legea nr. 112/1995, persoanele îndreptățite au solicitat despăgubiri, cerere

respinsă, prin sentința civilă nr. 13189 din 23 septembrie 1998 a Judecătoriei Iași,

păstrată în apel de Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 3761 din 15

decembrie 1999.

Instanțele au constatat

că imobilul, preluat fără titlu valabil, nu are regimul juridic al celor reglementate

prin Legea nr. 112/1995, nu se află în posesia statului, ci a unor persoane fizice,

contestația fiind nelegală.

La data adoptării Legii

nr. 10/2001, a soluționării notificării, a contestației în primul ciclu procesual

și în rejudecare, imobilul este deținut de persoane fizice, P.M. și P.R., care l-au

dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, la data de 09 octombrie 1963.

În Dosarul nr. 5800/2003

al Judecătoriei Iași, prin sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, definitivă

și irevocabilă, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare, formulată de reclamanții G.G.R. și G.N., în contradictoriu cu pârâții

P.M., P.H., P.R. și N.A.A., S.C.I., N.M., având ca obiect imobilul din Iași,

str. L.C., pentru care se cere restituirea în natură. În motivarea acestei sentințe,

s-a reținut buna-credință a cumpărătorilor.

Potrivit art. 1 din Legea

nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau

prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile

legii speciale.

În art. 2, sunt definite

imobilele preluate în mod abuziv, categorie în care sunt incluse și imobilele naționalizate

prin Decretul nr. 92/1950, al căror regim juridic este aplicabil și imobilului revendicat.

La situația de fapt stabilită,

a respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

încheiat în anul 1963, Curtea a reținut că restituirea în natură a imobilului nu

este posibilă.

Astfel, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul unei persoane fizice,

dreptul de proprietate fiind transmis cu respectarea dispozițiilor legale la data

autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Cum deținător al imobilului nu

este nici una dintre autoritățile, societățile, instituțiile, enumerate în art.

21 din lege, cererea de restituire în natură nu este întemeiată, contestatorii fiind

îndreptățiți numai la măsuri reparatorii.

În același sens, sunt

și dispozițiile art. 18 din lege, ce reglementează cazurile în care se stabilesc

numai măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, regim juridic pe care îl are și imobilul în litigiu.

În ceea ce privește valabilitatea

titlului statului, acest aspect a fost analizat, prin sentința civilă nr. 13272/2003

a Judecătoriei Iași, definitivă și irevocabilă, ce are autoritate de lucru judecat.

Imobilul a rămas în patrimoniul familiei P., părțile nu sunt repuse în situația

anterioară, statul nu poate dispune de imobil, în sensul restituirii în natură.

Fiind stabilită prin hotărâre

judecătorească buna-credință la încheierea actului de înstrăinare, actul de vânzare-cumpărare

nefiind lovit de nulitate absolută, cererea de restituire în natură nu este întemeiată.

Soluția se impune, ca

urmare atât aplicării dreptului intern, cât și a Convenției Europene a Drepturilor

Omului, ce consacră principiul stabilității și securității raporturilor juridice.

Referitor la soluționarea

excepției calității procesuale a celor introduși în cauză, Satul Român, P.M. și

R., s-au reținut următoarele:

Cadrul procesual în speță,

în contestație împotriva dispoziției emisă de Primar, este determinat prin Legea

nr. 10/2001.

Pentru ca Ministerul Finanțelor

Publice să stea în proces, în reprezentarea Statului român, este necesar ca obligația

de reparație să fi revenit direct acestuia, în situațiile strict reglementate prin

lege, și anume cele prevăzute prin art. 28 alin. (3) (neidentificarea unității deținătoare)

și respectiv art. 31 din Legea nr. 10/2001 (inexistența societății comerciale care

a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate).

În cauză, condițiile cerute

de lege pentru ca statul să fie parte în proces, nu sunt îndeplinite.

Astfel, deținătorul imobilului

este cunoscut, iar autoritatea competentă, în condițiile art. 26 alin. (1) teza

a II-a din lege, a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005

– Titlul V, restituirea în natură nefiind posibilă.

Faptul că, în final, în

procedura executării, statul este cel care va plăti despăgubirea, în cadrul instituit

prin Legea nr. 247/2005, pe care reclamanții o vor parcurge, nu-i conferă calitate

procesuală în prezenta cauză, regulile procedurale instituite prin Legea nr. 10/2001

fiind de strictă aplicare.

În același sens, Ministerul

Finanțelor Publice nu poate stabili întinderea despăgubirii direct și nici instanța

de judecată, întrucât procedura cade în sarcina Comisiei Centrale, abilitată să

pronunțe o decizie definitivă cu acest obiect.

În cazul în care restituirea

în natură nu este posibilă, entitatea competentă în soluționarea notificării, face

doar o propunere de acordare a despăgubirii în condițiile legii speciale, ceea ce

s-a și dispus prin dispoziția contestată.

Referitor la persoanele

fizice, deținători ai imobilului, care sunt terți în procedura instituită prin Legea

nr. 10/2001, acestora nu le revine nicio obligație corelativă dreptului reclamanților

la despăgubiri, astfel că nu au calitate procesuală pasivă. Procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității.

Curtea a reținut că, în

apel, părțile nu pot formula cereri noi, conform art. 294 C. proc. civ. Reclamanții

nu au solicitat obligarea entității învestite cu soluționarea notificării să facă

propuneri de despăgubiri.

În limitele învestirii,

completând considerentele sentinței, criticile din apel privind nemotivarea în fapt

și în drept, a reținerii unor motive străine de natura pricinii, cât și a soluționării

excepției lipsei calității procesuale nu sunt întemeiate.

Curtea a avut în vedere

că decizia civilă nr. 3761/1999 a Tribunalului Iași are forța probantă a înscrisului,

ceea ce se execută din hotărâre fiind dispozitivul.

Constatarea nulității

titlului statului s-a reținut în considerentele hotărârii, dar aceasta nu are ca

efect nulitatea titlului subdobânditorului care este de bună-credință. În raport

cu terțe persoane fizice, prin hotărâre irevocabilă, opozabilă părților din prezenta

cauză, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute.

Cererea reclamanților

de obligare directă a statului la plata despăgubirii nu este întemeiată pentru considerentele

expuse, și pentru lipsa calității procesuale pasive.

Legea nr. 10/2001 nu instituie

obligația de plată pentru stat, în procedura dată în competența instanței civile,

prin art. 26, fiind aplicabile dispozițiile legii speciale, Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

Referitor la indicațiile

Înaltei Curți, de a avea în vedere și celelalte motive de recurs, prin considerentele

expuse, au fost deja analizate; completarea considerentelor sentinței este admisibilă,

se poate face în calea de atac a apelului, care este devolutivă, ceea ce s-a și

dispus;

- art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 privind păstrarea calității de proprietar și exercitarea prerogativelor

ulterior emiterii deciziei este condiționată de emiterea dispoziției de restituire

în natură, ceea ce nu este posibil [art. 26 alin. (1), teza a II-a; art. 18,

art. 45 din Legea nr. 10/2001, imobilul se află în patrimoniul unor persoane fizice,

de bună-credință, dobândit prin cumpărare];

- reglementările comunitare

consacră principiul siguranței și stabilității raporturilor juridice, pe deplin

aplicabil în speță. Dreptul de proprietate al deținătorilor imobilului a fost dobândit

în anul 1963, cu respectarea condițiilor de validitate a actelor juridice la acea

dată, Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, notificarea este

din 2001, contestația s-a înregistrat în anul 2008.

- situația de fapt s-a

reținut pe baza probei cu înscrisuri, la care s-au aplicat și interpretat dispozițiile

Legii nr. 10/2001, modificată, succesiv și substanțial, prin Legea nr. 247/2005,

în soluționarea excepțiilor și a fondului cauzei, a prevederilor normelor de drept

comun în materia restituirii proprietății, ce este Legea nr. 10/2001 și a legii

speciale pentru despăgubiri, în procedura instituită prin Titlul VII Legea nr. 247/2005.

În soluționarea cauzei,

s-au avut în vedere dispozițiile art. 129 C. proc. civ., ce prevăd obligațiile și

drepturile procesuale ale părților, buna-credință, competența judecătorului și obligația

de a dispune măsuri procedurale, de a soluționa cauza în limitele învestirii, în

cadrul legislativ aplicabil raportului juridic dedus judecății, al principiului

legalității și al egalității părților în proces, oricare ar fi semnificația litigiului

pentru una din ele.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs, în termen legal, reclamanții G.R. și G.M., solicitând admiterea

recursului.

În dezvoltarea criticilor

de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții

au arătat, în esență, următoarele:

Curtea de Apel Iași, ca

instanța de rejudecare, a făcut o eronată aplicare a legii, în pofida reperelor

clar stabilite de instanța de trimitere, pronunțând o soluție identică cu cea infirmata

prin decizia de casare, rezultat al unei greșite interpretări și aplicări a legii

cu privire la restituirea în natură a imobilului în litigiu, cu privire la rezolvarea

calității procesuale pasive a soților P. și a Statului Roman, indicând motive străine

de natura pricinii.

Recurenții au susținut

că preluarea imobilului de către Stat s-a făcut în temeiul unui titlu nul absolut,

fapt constatat, în mod definitiv și irevocabil, prin decizia civila nr. 3761

din 15 decembrie 1999 a Tribunalului Iași.

Abuzurile săvârșite de

către Statul roman au continuat prin emiterea decretului nr. 513/1956, nepublicat

în M. Of., prin care imobilul din Iași, a fost atribuit, ca despăgubire, moștenitoarelor

familiei N.C.

Or, nepublicarea în

M. Of. face ca actul să se fie inexistent, astfel încât bunul se consideră că nu

a ieșit niciodată din patrimoniul adevăratului proprietar, dobânditorii neputându-se

prevala ca au cumpărat de la un proprietar legitim, cată vreme titlul acestuia nu

era public.

Statul român, în mod fictiv,

a procedat la un schimb de imobile, modalitate care nu era prevăzută de reglementările

în vigoare și care este, și din acest punct de vedere, nelegală, îmbogățind statul

fără just temei, statul vânzând un bun al cărui proprietar nu a fost niciodată.

În plus, fiind vorba de

un imobil expropriat, familia N. trebuia să primească despăgubiri bănești și nicidecum

despăgubiri sub forma unui alt imobil.

În subsidiar, s-a arătat

că au solicitat instanței obligarea Statului român la plata sumei reprezentând contravaloarea

cotei de 5/8 din imobil, așa cum a fost stabilită această sumă prin raportul de

expertiză tehnică efectuat în cauza.

Astfel, deși, prin

Legea nr. 10/2001, sunt stabilite modalitățile de despăgubire ale proprietarilor

cărora nu le pot fi restituite in natura proprietățile, în prezent, Fondul Proprietatea

nu funcționează.

În aceste condiții, despăgubirile

la care sunt îndreptățiți, în măsura nerestituirii în natură, se impun a fi stabilite

direct de către instanță, în sarcina Statului roman, care nu a asigurat ca modalitatea

de despăgubire, prin masuri compensatorii, sa fie efectivă și operațională.

Prin urmare, statul răspunde

în temeiul ideii de culpă, de neîndeplinire a unei obligații pozitive, de natură

să asigure protecția efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolui nr.

1, adițional la Convenție.

Instanța de apel a reținut,

în mod greșit, că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului, ca urmare

a respingerii acțiunii în nulitate, având ca obiect contractul de vânzare - cumpărare

al posesorilor actuali ai imobilului, dobândit de aceștia în anul 1963, conform

sentinței nr. 13272/2003, persoane care, fiind de bună- credință, sunt protejate

de principiul securității raporturilor juridice.

Această interpretare este

greșită, instanța ignorând situația juridică a bunului, preluat nelegal, prin încălcarea

dispozițiilor decretului de naționalizare, statuări intrate în putere de lucru judecat.

Astfel, fiind vorba de un bun deținut fără titlu valabil, se impuneau a fi aplicate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: imobilele preluate în

mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură,

în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În același sens, nu sunt

aplicabile dispozițiile care prevăd că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, trecute în proprietatea

statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege,

întrucât bunul în litigiu nu a fost înstrăinat in baza Legii nr. 112/1995 și nici

nu respectă condițiile prevăzute de lege la momentul înstrăinării.

Instanța de apel a greșit

în ceea ce privește nerecunoașterea dreptului la restituire in natură, atunci când

le-a opus buna-credința a posesorilor actuali, ce ar fi protejați prin dispozițiile

art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziții neincidente în speță, având

in vedere ca acestea vin in contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție.

În aceasta situație, de

conflict intre norma naționala și norma internaționala, se aplica aceasta din urmă,

având in vedere imperativele constituționale impuse prin art. 11 alin. (2),

art. 20 alin. (2) și art. 148, alin. (2) din Constituția României, prevalenta dreptului

fiind determinantă, în raport cu securitatea raporturilor juridice, care nu poate

conserva drepturi dobândite prin încălcarea Constituției și a normelor internaționale.

Instanța de apel a greșit

și in ceea ce privește rezolvarea calității procesual pasive a posesorilor imobilului

și a Statului Roman.

Astfel, deși instanța

a reținut că nu li se poate restitui bunul pentru că este deținut de parații P.,

care sunt de bună- credința, analizând pe fond situația juridică a acestor pârați,

in final, consideră ca aceștia nu au calitate procesual pasivă, argumente contradictorii,

care echivalează cu o nepronunțare asupra aspectelor deduse judecații, situație

ce atrage nulitatea hotărârii.

În ceea privește rezolvarea

excepției calității procesul pasive a Statului, instanța a analizat prezenta în

cauză, ca parat, a Statului, numai raportat la competentele stabilite prin Legea

nr. 10/2001, conchizând că, în speță, nu se regăsesc ipotezele in care statul este

chemat sa asigure restituirea in baza legii speciale. Or, reclamanții au solicitat

introducerea in cauza a Statului, pe ideea de culpa, de neîndeplinire a unei obligații

pozitive, de natura sa asigure protecția efectivă a unui drept protejat de art.

1 al Protocolului nr. 1, adițional la Convenție. În acest sens, a fost invocată

jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele Tovaru contra României,

Viasu contra României, Faimblat contra României, Katz contra României, Maria Atanasiu

și alții contra României.

Potrivit acestei jurisprudențe

obligatorii, constatându-se ineficacitatea mecanismului de restituire, în pofida

stabilirii aspectelor esențiale vizând dovedirea calității de persoane îndreptățite,

preluarea abuziva și lipsa oricărei despăgubiri, Statul este răspunzător de menținerea

unui dezechilibru inacceptabil în sarcina foștilor proprietari, cărora le-a produs

un grav prejudiciu, pe care este ținut sa-l acopere.

Aceste temeiuri indicate

expres, au fost ignorate de instanța de apel, care a refuzat, astfel, să se pronunțe

asupra obiectului cererii, contrar dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., încălcând și dreptul de acces la justiție, ce înseamnă analizarea reala

și efectiva a cererii pe fond, conform art. 6 din Convenția Europeană, fapt ce atrage

nulitatea hotărârii.

Faptul că o asemenea cerere

era subsidiară plângerii nu împieta asupra soluționării ei, în condițiile în care

Tribunalul are competeță în materia litigiilor rezultate din dreptul de restituire.

În măsura în care această

cerere subsidiară excedă competenței materiale a instanțelor, Curtea de Apel avea

obligația de a stabili competența și a înainta cererea instanței competente, având

în vedere că aceasta nu fusese judecată pe fond, deși se încuviințaseră și administraseră

probe privind valoarea despăgubirilor.

Examinând criticile formulate

în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele

ce vor succede:

Sub un prim aspect, instanța

consideră necesar să soluționeze cu prioritate criticile de nelegalitate ce se raportează

la modul în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care, prin argumentele

ce vor fi expuse, vor determina, in mod cauzal, soluționarea și a celorlalte critici

deduse judecații.

Asupra motivului de recurs

prin care se critică soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de recurs îl

consideră nefondat.

Astfel, prin efectul introducerii

cererii de chemare în judecată, reclamanții G.R. și G.M. au fixat limitele obiective

al judecării cauzei, respectiv contestație împotriva dispoziției din 27

octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea

pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului din Iași,

str. L.C., și s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale,

pentru cota de 5/8 din imobil și împotriva dispoziției din 27 octombrie 2005, emisă

de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a respins notificarea pentru restituirea

în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Temeiul exclusiv invocat

de reclamanți pentru introducerea în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și a pârâtelor persoane fizice P.M. și P.R., enunțat in cererea

modificatoare depusa la data de 8 iunie 2007, a fost opozabilitatea hotărârii ce

se va pronunța față de aceste persoane.

Or, opozabilitatea substanțială

și procesuală a unei hotărâri nu poate deveni fundament al unui raport juridic obligațional

ca cel pretins de reclamanți împotriva statului și împotriva pârâtelor persoane

fizice, proprietare actuale ale imobilului in litigiu.

Cum însă criticile recurenților

se raportează la soluția de respingere a obligării directe a Statului român la plata

sumei reprezentând contravaloarea cotei de 5/8 din imobil, ce s-ar fi justificat

pe nefuncționarea, în prezent, a Fondului Proprietatea, ceea ce determină ca modalitatea

de despăgubire, prin măsuri compensatorii, să nu fie efectivă și operațională, deci,

în sens larg, pe ideea de culpă, de neîndeplinire a unei obligații pozitive, de

natură să asigure protecția efectivă a unui drept protejat de art. 1 al Protocolului

nr. 1, adițional la Convenție, instanța de recurs va face următoarele considerații:

Contestația

întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație

premisă existența unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins

notificarea ori cererea de restituire în natură.

În cadrul contestației

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire

în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția

civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare

sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de

30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul

juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării

și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea

juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația

de a o soluționa.

În plan procesual civil,

acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei

îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității

juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a

o soluționa.

Așadar, în cadrul raporturilor

juridice stabilite prin soluționarea notificării, Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu este, potrivit legii interne speciale, titular de drepturi

și obligații.

Nici din perspectiva convențională,

soluția obligării statului roman la plata de despăgubiri, într-o contestație întemeiată

pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu este justificată, întrucât de garanțiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate beneficia decât persoana

care are un bun actual, în sensul autonom convențional.

Potrivit art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Față de aceste dispoziții

ale textului din Convenția europeană, este necesar a se stabili cu prioritate în

ce măsură a existat sau există un bun, obiect al încălcării.

Conform jurisprudenței

constante a Curții Europene, noțiunea de bun poate cuprinde atât bunurile existente,

cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul

poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Astfel, cu privire la

noțiunea de bun actual, jurisprudența Curții Europene, dezvoltată în hotărârile

pronunțate împotriva României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele

particulare ale fiecărei cauze.

La data de 12 octombrie

2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea Europeană a reanalizat noțiunile de bun actual și valoare patrimonială

și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Instanța de contencios

a drepturilor omului a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența

unui bun actual și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă

anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului (ipoteza existentă

și invocată în cauza dedusă judecății), ci trebuie să existe și o dispoziție expresă

în sensul restituirii bunului către reclamanți.

Cât privește valoarea

patrimonială, Curtea a statuat, în hotărârea -pilot, că aceasta se bucură de protecția

oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când interesul

patrimonial, ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este

condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.

Și sub acest aspect, Curtea

a subliniat ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient

ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și

ca instituțiile competente, potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

În acest context, conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, bunul actual presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate.

Speranța legitimă, în

schimb, presupune ca dreptul să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Or, la momentul sesizării

instanței de judecată, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanții G.R. și G.M. nu sunt titularii

unui bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească

definitivă care să le recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate. Aceștia

au inițiat doar o procedură administrativă prin care au urmărit să beneficieze de

măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, pentru bunul preluat de stat,

anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România,

procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.

Reclamanții nu se pot

prevala nici de o speranță legitimă, deoarece creanța de restituire, în sensul jurisprudenței

Curții Europene, pe care reclamanții ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.

Chiar dacă problema întrunirii

condițiilor legale pentru restituirea imobilului este analizată în cadrul procedurii

administrative, atunci când se fac propuneri de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, această chestiune este soluționată irevocabil în cadrul demersului

judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin urmare, la momentul

sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită, determinată, pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aceste circumstanțe,

obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul pretins în cauză - că

reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței,

reclamanții nu au un bun actual și nici o creanță suficient consolidată, de natură

a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție.

Nici constatarea nefuncționalității

Fondului Proprietatea, în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de Curte în cauze

împotriva României, nu poate atrage obligarea directa a statului la plata de despăgubiri

raportate la valoarea de circulație a bunului imobil în litigiu, în cadrul contestației

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Procedura în fața Fondului

este o procedură execuțional, care intervine după ce dreptul este stabilit prin

decizia C.C.S.D. sau prin hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea

dispozițiilor art. 6 din Convenție, care protejează dreptul la un proces echitabil,

și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care protejează dreptul

la respectarea bunurilor, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure,

în mod eficient și într-un timp rezonabil, executarea hotărârilor judecătorești

prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi

cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, crearea unei jurisprudențe

prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare

a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor

stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin Ministerul

Finanțelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat,

cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate, cu titlu de executare a debitelor

stabilite prin hotărâri judecătorești.

Astfel,

nu se poate consacra judiciar posibilitatea persoanelor îndreptățite de a beneficia

de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială. Prin urmare, câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

În ceea ce privește natura

despăgubirilor, se constată că jurisprudența convențională lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință

pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru

împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției. Este important de subliniat că, și în hotărârea-pilot, Curtea

Europeană a reamintit că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale

sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare.

Or, în această materie,

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Mai mult, stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D.

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Cu privire la acest aspect,

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit în hotărârea-pilot, pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu

și alții împotriva României.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa, în ceea

ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv,

impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Pentru toate aceste considerente,

motivele de recurs privind neobligarea statului roman la plata de despăgubiri directe,

raportate la valoarea de circulație, deci la legitimarea procesuala pasiva a acestuia,

nu pot fi primite.

Tot astfel, aspectul nevalabilității

titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, invocat de reclamanți ca

justificând restituirea în natură a acestui imobil, nu poate întemeia această soluție,

întrucât reclamanții G.R. și G.M. nu sunt titularii unui bun actual, în sensul

art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, întrucât nu există o hotărâre

definitivă și executorie, prin care instanțele să le fi recunoscut acestora calitatea

de proprietari și să dispună, în mod expres, în dispozitivul hotărârii, restituirea

bunului în natură.

În acest context, reclamanții

sunt supuși, în procedura Legii nr. 10/2001, republicată, pe care au declanșat-o

prin formularea notificării și, ulterior, prin exercitarea contestației împotriva

dispoziției din 27 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care

s-a respins notificarea pentru restituirea în natură a imobilului din Iași,

str. L.C., în temeiul Legii nr. 10/2001, dispozițiilor acestei legi speciale.

Cum, prin sentința civilă

nr. 13272 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Iași, definitivă și irevocabilă,

s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

– cumpărare încheiat in anul 1963, formulată de reclamanții G.G.R. și G.N., în contradictoriu

cu pârâții P.M., P.H., P.R. și N.A.A., S.C.I., N.M., având ca obiect imobilul din

Iași, str. L.C., pentru care se cere restituirea în natură, reținându-se buna-credință

a cumpărătorilor, titlul acestor comparatori nu mai poate fi repus în dezbatere,

fiind consolidat cu efect retroactiv, aceștia fiind titularii unui bun actual (a

se vedea, în acest sens, hotărârea pronunțată în cauza Raicu contra României, hotărârea

din 19 octombrie 2006, și în cauza Brumărescu contra României, în partea privind

apartamentul cumpărat conform Legii nr. 4/1973).

Astfel, soluția acordării

măsurilor reparatorii prin echivalent este, contrar celor susținute de reclamanți,

cea care protejează principiul securității raporturilor juridice, care presupune

că soluția pronunțată într-un litigiu tranșat irevocabil, în care părțile persoane

fizice din prezenta cauză au beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil,

hotărâre irevocabilă care se bucură de o prezumție de validitate (res iudicata pro

veritate habetur) - în cauza, soluția respingerii acțiunii în nulitatea contractului

de vânzare – cumpărare, având ca obiect imobilul în litigiu - să nu mai poată fi

repusă în discuție într-un litigiu ulterior, în care pârâtele P.M. și P.R. nu au

legitimare procesuală pasivă, neputându-se antrena un raport juridic obligațional

cu acestea în cazul contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001 republicată.

Cat privește argumentul

recurenților, conform căruia instanța de apel ar fi enunțat considerente contradictorii,

atunci când, deși a reținut, analizând pe fond situația juridică, că nu se poate

restitui bunul în natură pentru că este deținut de pârâții P., care sunt de bună

- credință, iar, în final, a apreciat că aceștia nu au calitate procesual pasivă,

ceea ce ar echivala, în opinia recurenților, cu o nepronunțare asupra aspectelor

deduse judecății, situație ce ar atrage nulitatea hotărârii, instanța de recurs

apreciază că tocmai aceste critici sunt contradictorii, întrucât instanța de apel

a considerat că analiza fondului dreptului de proprietate ale cărui titulare sunt

pârâtele persoane fizice, P.M. și P.R., era necesară în cauza, alături de argumentele

privind procedura Legii nr. 10/2001 republicată, pentru a determina dacă acestea

pot justifica legitimarea procesuală pasivă, iar argumentele expuse de această instanță

întrunesc pe deplin cerințele impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. și art. 6 din Convenție, privind necesitatea motivării hotărârilor judecătorești,

astfel încât nu poate fi decelat vreun motiv de nulitate al acestei hotărâri.

Pentru considerentele

expuse, constatând că motivele de recurs în integralitatea lor sunt nefondate, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.R. și G.M. împotriva deciziei nr. 145 din 20

octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții G.R. și G.M. împotriva deciziei nr. 145 din 20

octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 septembrie 2011.