ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6431/2006

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 576/2001, reclamantul T.E. a solicitat Primăriei municipiului Iași restituirea în natură a imobilului situat în Iași, compus din două corpuri de casă. Ca răspuns la notificare, primarul municipiului Iași a emis dispoziția nr. 2908 din 22 decembrie 2003, înregistrată la 5 ianuarie 2004 prin care a respins cererea reclamantului cu motivarea că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei dispoziții, reclamantul a formulat o contestație înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 544 din 27 ianuarie 2004. prin contestație au fost chemați în judecată Primarul municipiului Iași și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a municipiului Iași, solicitându-se anularea dispoziției atacate și obligarea pârâților să emită o nouă dispoziție prin care să se admită cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului notificat. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că a depus acte cu care a dovedit că imobilul revendicat a fost proprietatea tatălui său T.I., al cărui moștenitor este. Contestația a fost admisă în parte, prin sentința civilă nr. 399 din 2 iunie 2004 a Tribunalului Iași.

S-a dispus acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul construit situat în Iași, compus din 2 camere cu o suprafață utilă de 76,90 mp și 14 mi gard de fier forjat (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 491 din 7 octombrie 1974). Pentru restul imobilului construit și pentru imobilul neconstruit în suprafață de 750 mp s-a dispus restituirea în natură. Primarul municipiului Iași a fost obligat să plătească suma de 4 milioane lei cheltuieli de judecată reclamantului, iar contestația față de pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziția 194 sub numele T.I.

În acest fel, reclamantul a făcut dovada proprietății tatălui său asupra imobilului, conform prevederilor art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Reclamantul a depus certificatul de calitate de moștenitor nr. 37 din 17 februarie 2003 cu care a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Întrucât pentru o parte din imobil există un contract de vânzare-cumpărare din 1974, instanța a dispus restituirea prin echivalent a acesteia și restituirea în natură a restului din imobil pentru care există contrate de închiriere. Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 2 lit. g), art. 9 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, contestația a fost admisă în parte, numai față de Primarul municipiului Iași, stabilindu-se lipsa calității procesuale a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu are nici capacitate procesuală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Primarul municipiului Iași, criticând-o pentru nelegalitate. Apelul a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2005 a Curții de Apel Iași, secția civilă. S-a reținut că, depunând lista anexă la Decretul nr. 92/1950, reclamantul a făcut dovada indirectă a faptului că imobilul în litigiu a aparținut autorului său, în acord cu prevederile art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. De asemeni, instanța de apel a reținut că prevederile art. 9 alin. (2) și ale art. 27 alin. (3) din Lege nu sunt incidente cauzei și că instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 9 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Primarul municipiului Iași a declarat recurs împotriva acestei sentințe la data de 28 februarie 2005, respectiv în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Recursul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 martie 2005, când a fost înregistrat sub nr. 3118/2005. În temeiul art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005, recursul a fost trimis Curții de Apel Iași la data de 23 septembrie 2005, această instanță, prin decizia civilă nr. 117 din 9 decembrie 2005 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost din nou înregistrată sub nr. 1393/1 din 19 ianuarie 2006. Prin cererea de recurs, pârâtul critică decizia instanței de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv se susține, la fel ca și în apel, că reclamantul nu a dovedit cu acte valide potrivit legii civile române că tatăl său a fost proprietarul imobilului notificat, pentru a beneficia de măsuri reparatorii în virtutea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Recurentul susține că nici Legea și nici Normele de aplicare a ei nu prevăd posibilitatea dovedirii proprietății în mod indicat, prin acte din care se deduce dreptul de proprietate.

Se citează prevederile art. 22.1 lit. a) și d) și un punct de vedere cu privire la acestea, exprimat de Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, în sensul că proprietatea se dovedește cu unul dintre actele prevăzute de art. 22.1 lit. a) și d), coroborate cu alte acte care atestă deținerea proprietății la data preluării precum și cu alte dovezi care să permită autorității învestite cu soluționarea notificării să-și formeze convingerea că notificatorul sau autorul lui este persoană îndreptățită, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Recurentul contestă calitatea de dovezi indirecte a anexelor la decretul de naționalizare, în condițiile în care persoana menționată acolo, respectiv T.I., nu poate fi tatăl reclamantului, despre care s-au depus dovezi că decedase la 12 iulie 1944 Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează.

În soluționarea cauzei și pentru a răspunde motivului de recurs invocat este necesară rezolvarea unei probleme de drept, în aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001. Întrucât cererea de restituire a imobilului formulată prin notificare a fost respinsă de Primăria municipiului Iași pentru că nu s-a dovedit calitatea de proprietar a autorului reclamantului este necesar a se stabili ce se înțelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate... vor fi depuse ca anexe la notificare”. Deoarece textul citat nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din materia acțiunii în revendicarea imobiliară.

Întrucât textul legal se referă la „actele doveditoare” rezultă că acesta are în vedere înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate. Din această perspectivă, anexa la Decretul nr. 92/1950 în care apare numele T.I. nu reprezintă, în sensul legii, „act doveditor al dreptului de proprietate”. Prezumția simplă de proprietate invocată de instanța de fond și acceptată de instanța de apel, întemeiază pe această mențiune din anexa la decretul de naționalizare nu este suficientă, în condițiile concrete ale cauzei, pentru a justifica soluția pronunțată.

Este adevărat că art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, explicând sintagma „acte doveditoare” enumeră și alte înscrisuri decât cele de la lit. a) și b), dar acestea vizează, în principal, aspectul dovedirii persoanei deținătoare a proprietății la momentul preluării ei abuzive. Se menționează, cu titlu de exemplu, extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul verbal de preluare ori orice act emanând de la o autoritate din perioada preluării, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea la acel moment, persoanei îndreptățite.

Astfel, reclamantul a depus șase procese verbale încheiate cu ocazia preluării imobilului, respectiv: două procese-verbale din 20 aprilie 1950 de preluare a apartamentelor nr. 1 și 2, două procese verbale din 21 aprilie 1950 privind preluarea apartamentelor nr. 1 și 4, un proces-verbal din 25 noiembrie 1950 în care s-a consemnat preluarea terenului în suprafață totală de 750 mp din care 315 mp teren construit și 435 mp curte, precum și un proces verbal din 20 septembrie 1956 privind preluarea corpului II de casă, compus din patru camere și mansardă. În nici unul din aceste procese verbale nu figurează numele autorului reclamantului ca proprietar sau deținător. Ele sunt semnate de chiriașii care ocupau apartamentele la momentul preluării și respectiv de reprezentanții unei unități militare care ocupa corpul II de casă în anul 1956 când a fost preluat.

De altfel, dintr-un certificat eliberat în anul 1929 rezultă că T.I.I. zis I. locuia pe strada E. nr. 33, într-un imobil vecin cu cel naționalizat, iar din actul de deces rezultă că acesta nu mai trăia la momentul preluării (decedase la 12 iulie 1944). În aceste condiții este evident că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se dovedi că persoana menționată în anexa la decretul de naționalizare este chiar tatăl reclamantului. Aceasta și în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea și completarea ei prin Legea nr. 247/2005, care stabilește că persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Pentru aceste considerente se va admite recursul, se va casa decizia instanței de apel și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe (art. 313 și art. 315 C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Iași împotriva deciziei civile nr. 16 din 19 ianuarie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2006.