ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6431/2006

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin notificarea

înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 576/2001, reclamantul T.E. a

solicitat Primăriei municipiului Iași restituirea în natură a imobilului situat

în Iași, compus din două corpuri de casă.

Ca răspuns la

notificare, primarul municipiului Iași a emis dispoziția nr. 2908 din 22

decembrie 2003, înregistrată la 5 ianuarie 2004 prin care a respins cererea

reclamantului cu motivarea că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului.

Împotriva acestei

dispoziții, reclamantul a formulat o contestație înregistrată la Tribunalul

Iași sub nr. 544 din 27 ianuarie 2004. prin contestație au fost chemați în

judecată Primarul municipiului Iași și Comisia pentru aplicarea Legii nr.

10/2001 a municipiului Iași, solicitându-se anularea dispoziției atacate și

obligarea pârâților să emită o nouă dispoziție prin care să se admită cererea

reclamantului de restituire în natură a imobilului notificat.

În motivarea

contestației, reclamantul a arătat că a depus acte cu care a dovedit că

imobilul revendicat a fost proprietatea tatălui său T.I., al cărui moștenitor

este.

Contestația a fost

admisă în parte, prin sentința civilă nr. 399 din 2 iunie 2004 a Tribunalului

Iași. S-a dispus acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul construit

situat în Iași, compus din 2 camere cu o suprafață utilă de 76,90 mp și 14 mi

gard de fier forjat (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 491 din 7

octombrie 1974).

Pentru restul

imobilului construit și pentru imobilul neconstruit în suprafață de 750 mp s-a

dispus restituirea în natură.

Primarul municipiului

Iași a fost obligat să plătească suma de 4 milioane lei cheltuieli de judecată

reclamantului, iar contestația față de pârâta Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001 a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, imobilul în litigiu a fost naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziția 194 sub numele T.I. În acest

fel, reclamantul a făcut dovada proprietății tatălui său asupra imobilului,

conform prevederilor art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a depus

certificatul de calitate de moștenitor nr. 37 din 17 februarie 2003 cu care a

dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Întrucât pentru o

parte din imobil există un contract de vânzare-cumpărare din 1974, instanța a

dispus restituirea prin echivalent a acesteia și restituirea în natură a

restului din imobil pentru care există contrate de închiriere.

Tribunalul a avut în

vedere prevederile art. 2 lit. g), art. 9 și art. 10 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

În temeiul art. 23

din Legea nr. 10/2001, contestația a fost admisă în parte, numai față de

Primarul municipiului Iași, stabilindu-se lipsa calității procesuale a Comisiei

de aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu are nici capacitate procesuală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Primarul municipiului Iași, criticând-o pentru

nelegalitate.

Apelul a fost respins

ca nefondat, prin decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2005 a Curții de Apel Iași,

secția civilă.

S-a reținut că,

depunând lista anexă la Decretul nr. 92/1950, reclamantul a făcut dovada

indirectă a faptului că imobilul în litigiu a aparținut autorului său, în acord

cu prevederile art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001.

De asemeni, instanța

de apel a reținut că prevederile art. 9 alin. (2) și ale art. 27 alin. (3) din

Lege nu sunt incidente cauzei și că instanța de fond a aplicat corect

prevederile art. 9 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Primarul

municipiului Iași a declarat recurs împotriva acestei sentințe la data de 28

februarie 2005, respectiv în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Recursul a fost

înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 martie 2005, când a

fost înregistrat sub nr. 3118/2005.

În temeiul art. II

alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005, recursul a fost trimis Curții de Apel

Iași la data de 23 septembrie 2005, această instanță, prin decizia civilă nr.

117 din 9 decembrie 2005 a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost din nou înregistrată

sub nr. 1393/1 din 19 ianuarie 2006.

Prin cererea de

recurs, pârâtul critică decizia instanței de apel pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui

motiv se susține, la fel ca și în apel, că reclamantul nu a dovedit cu acte

valide potrivit legii civile române că tatăl său a fost proprietarul imobilului

notificat, pentru a beneficia de măsuri reparatorii în virtutea art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Recurentul susține că

nici Legea și nici Normele de aplicare a ei nu prevăd posibilitatea dovedirii

proprietății în mod indicat, prin acte din care se deduce dreptul de

proprietate. Se citează prevederile art. 22.1 lit. a) și d) și un punct de

vedere cu privire la acestea, exprimat de Autoritatea pentru urmărirea

aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, în sensul că proprietatea se dovedește

cu unul dintre actele prevăzute de art. 22.1 lit. a) și d), coroborate cu alte

acte care atestă deținerea proprietății la data preluării precum și cu alte

dovezi care să permită autorității învestite cu soluționarea notificării să-și

formeze convingerea că notificatorul sau autorul lui este persoană

îndreptățită, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Recurentul contestă

calitatea de dovezi indirecte a anexelor la decretul de naționalizare, în

condițiile în care persoana menționată acolo, respectiv T.I., nu poate fi tatăl

reclamantului, despre care s-au depus dovezi că decedase la 12 iulie 1944

Recursul este fondat

pentru considerentele ce urmează.

În soluționarea

cauzei și pentru a răspunde motivului de recurs invocat este necesară

rezolvarea unei probleme de drept, în aplicarea corectă a unor prevederi

cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Întrucât cererea de

restituire a imobilului formulată prin notificare a fost respinsă de Primăria

municipiului Iași pentru că nu s-a dovedit calitatea de proprietar a autorului

reclamantului este necesar a se stabili ce se înțelege prin acte doveditoare

ale dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile.

Potrivit art. 22 din

Legea nr. 10/2001, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate... vor fi

depuse ca anexe la notificare”.

Deoarece textul citat

nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate

înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din materia

acțiunii în revendicarea imobiliară.

Întrucât textul legal

se referă la „actele doveditoare” rezultă că acesta are în vedere înscrisurile

constatatoare ale unui act juridic civil jurisdicțional sau administrativ, cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o

prezumție relativă de proprietate.

Din această

perspectivă, anexa la Decretul nr. 92/1950 în care apare numele T.I. nu

reprezintă, în sensul legii, „act doveditor al dreptului de proprietate”.

Prezumția simplă de

proprietate invocată de instanța de fond și acceptată de instanța de apel,

întemeiază pe această mențiune din anexa la decretul de naționalizare nu este

suficientă, în condițiile concrete ale cauzei, pentru a justifica soluția

pronunțată.

Este adevărat că art.

22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

explicând sintagma „acte doveditoare” enumeră și alte înscrisuri decât cele de

la lit. a) și b), dar acestea vizează, în principal, aspectul dovedirii

persoanei deținătoare a proprietății la momentul preluării ei abuzive. Se

menționează, cu titlu de exemplu, extrasul de carte funciară, istoricul de rol

fiscal, procesul verbal de preluare ori orice act emanând de la o autoritate

din perioada preluării, care atestă direct sau indirect faptul că bunul

respectiv aparținea la acel moment, persoanei îndreptățite.

Astfel, reclamantul a

depus șase procese verbale încheiate cu ocazia preluării imobilului, respectiv:

două procese-verbale din 20 aprilie 1950 de preluare a apartamentelor nr. 1 și

2, două procese verbale din 21 aprilie 1950 privind preluarea apartamentelor

nr. 1 și 4, un proces-verbal din 25 noiembrie 1950 în care s-a consemnat

preluarea terenului în suprafață totală de 750 mp din care 315 mp teren

construit și 435 mp curte, precum și un proces verbal din 20 septembrie 1956

privind preluarea corpului II de casă, compus din patru camere și mansardă.

În nici unul din

aceste procese verbale nu figurează numele autorului reclamantului ca

proprietar sau deținător. Ele sunt semnate de chiriașii care ocupau

apartamentele la momentul preluării și respectiv de reprezentanții unei unități

militare care ocupa corpul II de casă în anul 1956 când a fost preluat.

De altfel, dintr-un

certificat eliberat în anul 1929 rezultă că T.I.I. zis I. locuia pe strada E.

nr. 33, într-un imobil vecin cu cel naționalizat, iar din actul de deces

rezultă că acesta nu mai trăia la momentul preluării (decedase la 12 iulie

1944).

În aceste condiții

este evident că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se dovedi că

persoana menționată în anexa la decretul de naționalizare este chiar tatăl

reclamantului. Aceasta și în raport de prevederile art. 24 din Legea nr.

10/2001, republicată după modificarea și completarea ei prin Legea nr.

247/2005, care stabilește că persoana individualizată în actul normativ prin

care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub

nume de proprietar.

Pentru aceste

considerente se va admite recursul, se va casa decizia instanței de apel și se

va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe (art. 313 și art. 315 C.

proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Iași împotriva deciziei

civile nr. 16 din 19 ianuarie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2006.