ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 947/2010

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a V- a civilă, prin sentința civilă nr. 1345 din 2 noiembrie 2007 a admis contestația formulată la 16 decembrie 2004 de contestatoarea S.A. și continuată de S.G. (moștenitoare) în contradictoriu cu pârâta A.P.P.S. RA și a anulat Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâtă. A fost obligată pârâta să restituie contestatoarei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 997 mp și construcții (un corp de casă - subsol, parter și două etaje - și două garaje, în starea în care acesta se găsește în prezent.

A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 1.400 lei, cheltuieli de judecată către contestatoare. În motivarea sentinței, în esență Tribunalul a susținut următoarele: Notificarea din 6 noiembrie 2001 prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului și în subsidiar despăgubiri bănești, dacă nu este posibilă restituirea în natură, a fost soluționată prin Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2004 prin respingerea acesteia. Motivul l-a constituit nedepunerea în termenul prevăzut de lege, de către petentă, a actelor prin care să probeze calitatea de persoană îndreptățită și să identifice imobilul revendicat. Instanța a analizat actele depuse în cauză și a constatat că petenta face dovada calității sale de persoană îudreptățită la reparații, în înțelesul Legii nr. 10/2001 în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) iar imobilul revendicat a fost identificat ca fiind cel deținut cu titlu de proprietate de autorul său, H.S.

Astfel s-a constatat că H.S. a deținut în București în proprietate un teren de 1.002 mp și două corpuri de clădire - garaje precum și un corp de casă - conform contractelor din 4 octombrie 1911 (pentru terenul de 997 mp) și, respectiv, din 20 iulie 1923 (pentru terenul în suprafață de 2 x 11 ml și autorizației de construire din 21 martie 1913 pentru un corp de clădire cu patru etaje). Potrivit certificatului din 21 noiembrie 2002 al Primăriei Municipiului București, s-a denumit până în anul 1921 Str.X iar expertiza O.M. a identificat imobilul aflat astăzi în Str. X ca fiind cel deținut conform descrierii din actele de proprietate și din C.F. de H.S. H.S., care a decedat, a avut ca fiică pe S.A.

Aceasta din urmă s-a căsătorit cu I.G. și a luat numele acestuia, nume care a fost schimbat ulterior potrivit Deciziei nr. 110558/1945 a Ministerului Justiției, în T. Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 111/1951 fiind preluat de la T.A. iar prin Decizia nr. 1427 din 4 noiembrie 1974 emisă de Comitetul Executiv din cadrul Consiliului Popular al Municipiului București - trecut din administrarea I.C.R.A.L. Foișor în administrarea O.D.C.D.

S-a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) și că certificatul de moștenitor nu era absolut necesar pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită pentru că acesta nu dovedește, în plus, față de actele de stare civilă, decât transformarea vocației succesorale generice în vocație succesorală concretă prin faptul acceptării succesiunii și numărul și cotele moștenitorilor iar cu privire la acceptarea succesiunii, față de beneficiul acordat de prevederile art. 4 alin. (3) din Lege, nu sunt necesare probe suplimentare.

Cu privire la existența altor moștenitori, instanța a constatat că potrivit art. 4 alin. (1) și (4) din Lege în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cota parte ideală, potrivit dreptului comun în cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au formulat cerere de restituire, profită celorlalți moștenitori care au depus o asemenea cerere în termen. S-a mai constatat că la data preluării s-a consemnat că imobilul este format din trei corpuri de clădire (o clădire cu patru nivele - subsol, parter și două etaje) și două garaje, astfel că împrejurarea că proprietarul avea autorizație de construcție numai pentru un corp de clădire, este lipsită de relevanță.

Față de incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. e) și alin. (2) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură a imobilului către S.G. care a fost introdusă în cauză, în calitate de succesoare, conform certificatelor de calitate de moștenitor din 22 mai 2006 eliberat de Biroul Notarial Public L. pentru a continua acțiunea a reclamantei S.A. care a decedat pe parcursul procesului, la 1 septembrie 2006. Prin Decizia nr. 36 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată de pârâta să restituie contestatoarei în proprietate un garaj (anexă) fiind menținute celelalte dispoziții.

In motivarea acestei decizii Curtea de Apel a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și că apelanta pârâtă nu a produs probe pentru a infirma situația de fapt și de drept reținută și dovedită în cauză. Nu s-a primit nici critica referitoare la faptul că instanța nu putea obliga pe parată dacă cel mult la emiterea unei dispoziții sau decizii, conform prevederile Legii nr. 10/2001. S-a apreciat că s-a asigurat, în etapa procedurii judiciare, accesul la instanță al persoanelor nemulțumite de modul de soluționare a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, proceduri în cadrul cărora instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de proprietate precum și asupra cererii de restituire.

Ca urmare, în mod corect instanța a procedat la administrarea de probe și, urmare anulării deciziei de respingere a notificării, a stabilit modalitatea de valorificare a dreptului pretins de contestatoare. A fost găsită întemeiată numai critica referitoare la componența imobilului față de împrejurarea că prin expertiza efectuată a fost identificată o clădire D+P+2E și un singur garaj (anexă), astfel că în mod greșit instanța a dispus restituirea clădirii și a două garaje, când în realitate este un singur garaj. 3. Recursul împotriva acestei decizia a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt au fost invocate aceleași critici ca în apel, și anume: O primă critică a privit greșita reținere că petenta își justifică calitatea de persoană îndreptățită, actele depuse la dosar nefăcând această dovadă H.S.

care a cumpărat teren în București a primit autorizație de construcție pentru un singur corp de clădire. S-a arătat că autorizația nu este însoțită de anexele planului construcției, iar Decizia comitetului executiv nr. 1427 din 4 noiembrie 1974 face vorbire de trei corpuri de clădire identificate potrivit anexelor iar imobilul a fost preluate de la T.A. și L.P., ceea ce conduce la concluzia că autorii intimatei nu au fost proprietarii imobilului solicitat prin notificare; s-a mai arătat că nu s-a ținut cont de faptul că preluarea imobilului a fost determinată de neplata impozitului și nici nu s-a făcut dovada că ipoteca emisă în favoarea SA G. a fost radiată.

A doua critică formulată s-a referit la împrejurarea că instanța în mod nelegal și netemeinic a dispus restituirea în natură a imobilului, instanța sesizată cu contestație putând cel mult să oblige pe pârâtă să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului, acestea fiind limitele cu care legea investește instanța ca autoritate de control. 4. A naliza instanței de recurs Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat pentru considerentele de mai jos. O primă constatare se impune cât privește împrejurarea că recurenta a reluat criticile formulate în apel în justificarea motivelui de nelegalitate invocat în recurs (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) fără să facă aprecieri sau să combată raționamentul și explicațiile instanței de apel redate punctul la fiecare critică, în considerentele deciziei atacate. Se constată că soluția de respingere a apelului este legală. Instanța a apreciat corect ca dovedită calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, care este fiica fostului proprietar H.S. Cât privește titlul de proprietate al lui H.S., contractele de cumpărare a terenurilor și autorizație de construire pârâta a contestat mereu împrejurarea că deși a fost autorizat să construiască un singur corp de clădire în rapt s-au executat mai multe corpuri de clădiri. Recurenta ridicând observațiile exprimate în legătură cu actele oficiale prezentate în justificarea proprietății, nu a prezentat dovezile impuse de 1169 C. civ.

(cel ce face o presupunere înainte judecății trebuie să o dovedească) pentru a justifica o altă situație decât cea dedusă din actele depuse la dosar. De altfel, recurenta nici nu a pretins că ar exista în realitate o altă situație de fapt sau de drept cât privește proprietatea pusă în discuție prin litigiul de față. Referirile recurentei la existența și a unei anexe (garaj) peste cuprinsul clădirilor autorizate (un singur corp conform contestației din 21 martie 1912) și la instituirea unei ipoteci în favoarea unei Societăți de asigurări (prin procesul - verbal din 12 septembrie 1940) care ar afecta dreptul de proprietate al autorului reclamantei și, ca urmare, dreptul la reparație pe care îl pretinde reclamanta prin acțiune rămân fără efect.

Recurenta pârâtă nu a produs dovezi care să probeze o altă situație decât cea prezumată legal de dispozițiile incidente (art. 487 și 492 C. civ.), în realizarea prerogativelor de care se bucură proprietarul cât privește proprietatea sa și care îi sunt conferite și garantate de dispozițiile art. 490 C. civ. (proprietarul poate face asupra pământului toate plantațiile și clădirile ce găsește de cuviință -afară de excepțiile statornicite prin titlul ce tratează despre servituti). Cât privește mențiunea referitoare la instituirea unei ipoteci asupra imobilului în favoarea unei societăți de asigurări în raporturile cu pârâta din prezenta cauză, care nu este creditor ipotecar, nu reclamanta este ținută să facă vreo dovadă în legătură cu modalitățile de stingere a ipotecilor (în condițiile art. 1800 C. civ.

text care instituie și o prezumție în favoarea debitorului). Această obligație în infirmarea vreunei modalități de stingere a ipotecii o are pârâta care pretinde alterarea proprietății. Cât privește a doua critică referitoare la depășirea atribuțiilor instanței în realizarea controlului judiciar asupra modalităților de rezolvare a notificării nici aceasta nu este fondată. Recurenta nu a adus nici o altă critică sau contraargument la explicațiile date de instanța de apel și care sunt conforme cu voința exprimată de legiuitor.

Susținerea recurentei, în sensul invocării textului legii că „imobilele care fac obiectul prezentei legi sunt restituite prin dispoziție sau decizie de unitatea deținătoare" nu poate fi primită ca justificare a criticilor privind greșita aplicare a Legii nr. 10/2001 întrucât textul invocat se referă la faza administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 sens în care art. 21 alin. (1) și art. 25 alin. (1) prevăd obligații exprese „imobilele preluate în mod abuziv (...) vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată" (art. 21 alin. (1)) și, respectiv, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării (...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție asupra cererii de restituire în natură (art. 25 alin. (1)). Legea prevede însă și o fază judiciară prin controlul jurisdicțional pe care îl conferă tribunalului, din a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau investită cu soluționarea notificării, în a cenzura dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură (art. 26 alin. (3)). Interpretarea dată de instanță acestor texte este cea corectă și cea avută în vedere și de redactorul legii speciale care în art. 13 alin. (1) a prevăzut în mod expres că există o distincție între cele două faze administrativă și, respectiv,

judecătorească „în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărârea judecătorească sunt aplicabile prevederile (...)". Pentru considerentele mai sus arătate, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat pentru a modifica hotărârea atacată și respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Deciziei nr. 36 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civila. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.