ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 947/2010

Deliberând asupra recursului de față,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a V- a civilă, prin sentința civilă nr. 1345 din 2 noiembrie

2007 a admis contestația formulată la 16 decembrie 2004 de contestatoarea S.A.

și continuată de S.G. (moștenitoare) în contradictoriu cu pârâta A.P.P.S. RA și

a anulat Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâtă. A fost obligată

pârâta să restituie contestatoarei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 997

mp și construcții (un corp de casă - subsol, parter și două etaje - și două

garaje, în starea în care acesta se găsește în prezent. A mai fost obligată

pârâta la plata sumei de 1.400 lei, cheltuieli de judecată către contestatoare.

În motivarea sentinței, în esență

Tribunalul a susținut următoarele:

Notificarea din 6 noiembrie 2001 prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului și în subsidiar

despăgubiri bănești, dacă nu este posibilă restituirea în natură, a fost

soluționată prin Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2004 prin respingerea

acesteia. Motivul l-a constituit nedepunerea în termenul prevăzut de lege, de

către petentă, a actelor prin care să probeze calitatea de persoană

îndreptățită și să identifice imobilul revendicat.

Instanța a analizat actele depuse în

cauză și a constatat că petenta face dovada calității sale de persoană

îudreptățită la reparații, în înțelesul Legii nr. 10/2001 în raport de

dispozițiile art. 4 alin. (2) iar imobilul revendicat a fost identificat ca

fiind cel deținut cu titlu de proprietate de autorul său, H.S.

Astfel s-a constatat că H.S. a deținut

în București în proprietate un teren de 1.002 mp și două corpuri de

clădire - garaje precum și un corp de casă - conform contractelor din 4

octombrie 1911 (pentru terenul de 997 mp) și, respectiv, din 20 iulie 1923

(pentru terenul în suprafață de 2 x 11 ml și autorizației de construire din 21

martie 1913 pentru un corp de clădire cu patru etaje).

Potrivit certificatului din 21

noiembrie 2002 al Primăriei Municipiului București, s-a denumit până în anul

1921 Str.X  iar expertiza O.M. a identificat imobilul aflat astăzi în Str. X ca

fiind cel deținut conform descrierii din actele de proprietate și din C.F. de H.S.

H.S., care a decedat, a avut ca fiică

pe S.A. Aceasta din urmă s-a căsătorit cu I.G. și a luat numele acestuia, nume

care a fost schimbat ulterior potrivit Deciziei nr. 110558/1945 a Ministerului

Justiției, în T.

Imobilul a fost trecut în proprietatea

Statului în baza Decretului nr. 111/1951 fiind preluat de la T.A. iar prin Decizia

nr. 1427 din 4 noiembrie 1974 emisă de Comitetul Executiv din cadrul Consiliului

Popular al Municipiului București - trecut din administrarea I.C.R.A.L. Foișor

în administrarea O.D.C.D.

S-a constatat că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) și că certificatul de moștenitor nu era

absolut necesar pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită pentru că

acesta nu dovedește, în plus, față de actele de stare civilă, decât

transformarea vocației succesorale generice în vocație succesorală concretă

prin faptul acceptării succesiunii și numărul și cotele moștenitorilor iar cu

privire la acceptarea succesiunii, față de beneficiul acordat de prevederile

art. 4 alin. (3) din Lege, nu sunt necesare probe suplimentare. Cu privire la

existența altor moștenitori, instanța a constatat că potrivit art. 4 alin. (1)

și (4) din Lege în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane

îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cota

parte ideală, potrivit dreptului comun în cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au formulat cerere de restituire, profită celorlalți

moștenitori care au depus o asemenea cerere în termen.

S-a mai constatat că la data preluării

s-a consemnat că imobilul este format din trei corpuri de clădire (o clădire cu

patru nivele - subsol, parter și două etaje) și două garaje, astfel că

împrejurarea că proprietarul avea autorizație de construcție numai pentru un

corp de clădire, este lipsită de relevanță.

Față de incidența dispozițiilor art. 1

alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. e) și alin. (2) și art. 9 din Legea nr.

10/2001 s-a dispus restituirea în natură a imobilului către S.G. care a fost

introdusă în cauză, în calitate de succesoare, conform certificatelor de

calitate de moștenitor din 22 mai 2006 eliberat de Biroul Notarial Public L.

pentru a continua acțiunea a reclamantei S.A. care a decedat pe parcursul

procesului, la 1 septembrie 2006.

Prin Decizia nr. 36 din 20 ianuarie

2004 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, s-a admis apelul

formulat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a fost

obligată de pârâta să restituie contestatoarei în proprietate un garaj (anexă)

fiind menținute celelalte dispoziții.

In motivarea acestei decizii Curtea de

Apel a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită

în sensul Legii nr. 10/2001 și că apelanta pârâtă nu a produs probe pentru a

infirma situația de fapt și de drept reținută și dovedită în cauză.

Nu s-a primit nici critica referitoare

la faptul că instanța nu putea obliga pe parată dacă cel mult la emiterea unei

dispoziții sau decizii, conform prevederile Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că s-a asigurat, în etapa

procedurii judiciare, accesul la instanță al persoanelor nemulțumite de modul

de soluționare a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv,

proceduri în cadrul cărora instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului

de proprietate precum și asupra cererii de restituire. Ca urmare, în mod corect

instanța a procedat la administrarea de probe și, urmare anulării deciziei de

respingere a notificării, a stabilit modalitatea de valorificare a dreptului

pretins de contestatoare.

A fost găsită întemeiată numai critica

referitoare la componența imobilului față de împrejurarea că prin expertiza

efectuată a fost identificată o clădire D+P+2E și un singur garaj (anexă),

astfel că în mod greșit instanța a dispus restituirea clădirii și a două

garaje, când în realitate este un singur garaj.

împotriva acestei decizia a declarat

recurs pârâta RA A.P.P.S.

Recursul a fost motivat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt au fost invocate

aceleași critici ca în apel, și anume:

O primă critică a privit greșita

reținere că petenta își justifică calitatea de persoană îndreptățită, actele

depuse la dosar nefăcând această dovadă H.S. care a cumpărat teren în București

a primit autorizație de construcție pentru un singur corp de clădire. S-a

arătat că autorizația nu este însoțită de anexele planului construcției, iar Decizia

comitetului executiv nr. 1427 din 4 noiembrie 1974 face vorbire de trei corpuri

de clădire identificate potrivit anexelor iar imobilul a fost preluate de la T.A.

și L.P., ceea ce conduce la concluzia că autorii intimatei nu au fost

proprietarii imobilului solicitat prin notificare; s-a mai arătat că nu s-a

ținut cont de faptul că preluarea imobilului a fost determinată de neplata

impozitului și nici nu s-a făcut dovada că ipoteca emisă în favoarea SA G. a

fost radiată.

A doua critică formulată s-a referit

la împrejurarea că instanța în mod nelegal și netemeinic a dispus restituirea

în natură a imobilului, instanța sesizată cu contestație putând cel mult să

oblige pe pârâtă să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului,

acestea fiind limitele cu care legea investește instanța ca autoritate de

control.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul

urmând a fi respins ca nefondat pentru considerentele de mai jos.

O primă constatare se impune cât

privește împrejurarea că recurenta a reluat criticile formulate în apel în

justificarea motivelui de nelegalitate invocat în recurs (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.) fără să facă aprecieri sau să combată raționamentul și explicațiile

instanței de apel redate punctul la fiecare critică, în considerentele deciziei

atacate.

Se constată că soluția de respingere a

apelului este legală.

Instanța a apreciat corect ca dovedită

calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, care este fiica fostului

proprietar H.S.

Cât privește titlul de proprietate al

lui H.S., contractele de cumpărare a terenurilor și autorizație de construire

pârâta a contestat mereu împrejurarea că deși a fost autorizat să construiască

un singur corp de clădire în rapt s-au executat mai multe corpuri de clădiri.

Recurenta ridicând observațiile

exprimate în legătură cu actele oficiale prezentate în justificarea

proprietății, nu a prezentat dovezile impuse de 1169 C. civ. (cel ce face o

presupunere înainte judecății trebuie să o dovedească) pentru a justifica o

altă situație decât cea dedusă din actele depuse la dosar.

De altfel, recurenta nici nu a pretins

că ar exista în realitate o altă situație de fapt sau de drept cât privește

proprietatea pusă în discuție prin litigiul de față.

Referirile recurentei la existența și

a unei anexe (garaj) peste cuprinsul clădirilor autorizate (un singur corp

conform contestației din 21 martie 1912) și la instituirea unei ipoteci în

favoarea unei Societăți de asigurări (prin procesul - verbal din 12 septembrie

1940) care ar afecta dreptul de proprietate al autorului reclamantei și, ca

urmare, dreptul la reparație pe care îl pretinde reclamanta prin acțiune rămân

fără efect.

Recurenta pârâtă nu a produs dovezi

care să probeze o altă situație decât cea prezumată legal de dispozițiile

incidente (art. 487 și 492 C. civ.), în realizarea prerogativelor de care se

bucură proprietarul cât privește proprietatea sa și care îi sunt conferite și

garantate de dispozițiile art. 490 C. civ. (proprietarul poate face asupra

pământului toate plantațiile și clădirile ce găsește de cuviință -afară de

excepțiile statornicite prin titlul ce tratează despre servituti).

Cât privește mențiunea referitoare la

instituirea unei ipoteci asupra imobilului în favoarea unei societăți de

asigurări în raporturile cu pârâta din prezenta cauză, care nu este creditor

ipotecar, nu reclamanta este ținută să facă vreo dovadă în legătură cu

modalitățile de stingere a ipotecilor (în condițiile art. 1800 C. civ. text

care instituie și o prezumție în favoarea debitorului).

Această obligație în infirmarea

vreunei modalități de stingere a ipotecii o are pârâta care pretinde alterarea

proprietății.

Cât privește a doua critică

referitoare la depășirea atribuțiilor instanței în realizarea controlului

judiciar asupra modalităților de rezolvare a notificării nici aceasta nu este

fondată.

Recurenta nu a adus nici o altă

critică sau contraargument la explicațiile date de instanța de apel și care

sunt conforme cu voința exprimată de legiuitor.

Susținerea recurentei, în sensul

invocării textului legii că „imobilele care fac obiectul prezentei legi sunt

restituite prin dispoziție sau decizie de unitatea deținătoare" nu poate

fi primită ca justificare a criticilor privind greșita aplicare a Legii nr.

10/2001 întrucât textul invocat se referă la faza administrativă instituită de

Legea nr. 10/2001 sens în care art. 21 alin. (1) și art. 25 alin. (1) prevăd

obligații exprese „imobilele preluate în mod abuziv (...) vor fi restituite

persoanei îndreptățite în natură prin decizie sau după caz prin dispoziție

motivată" (art. 21 alin. (1)) și, respectiv, „în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării (...) unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție asupra cererii de

restituire în natură (art. 25 alin. (1)).

Legea prevede însă și o fază judiciară

prin controlul jurisdicțional pe care îl conferă tribunalului, din a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau investită cu

soluționarea notificării, în a cenzura dispoziția de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură (art. 26 alin. (3)).

Interpretarea dată de instanță acestor

texte este cea corectă și cea avută în vedere și de redactorul legii speciale

care în art. 13 alin. (1) a prevăzut în mod expres că există o distincție între

cele două faze administrativă și, respectiv, judecătorească „în cazul imobilelor

restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin

hotărârea judecătorească sunt aplicabile prevederile (...)".

Pentru considerentele mai sus arătate,

văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constată că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat pentru a modifica

hotărârea atacată și respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Deciziei nr. 36 din 20 ianuarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV- a civila.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2010.