ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 19 februarie 2004 la Tribunalul București. secția a III - a civilă, contestatorul I.R. a solicitat anularea Deciziei

civile nr. 19 din 19 ianuarie 2004, emisă de R.A.A.P.P.S. prin care i-a fost

respinsă solicitarea pentru restituirea în natură a imobilului situat în

București, șos. București - Ploiești, format din teren în suprafață de 15.000 m.p., 4 corpuri de construcții și teren agricol în suprafață de 6 ha și obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie acestuia imobilele revendicate.

S-a arătat în motivarea cererii că

toate aceste imobile, au fost proprietatea numitei G.D. pe care o moștenește ca

moștenitor legal al numitului V. (L.Ș.) I. - nepot de frate al lui A.D. soțul

numitei G.D.

După decesul lui A.D., soția supraviețuitoare

a acestuia a întocmit testamentul din data de 1 aprilie 1968, care a stat la

baza certificatului de moștenitor nr. XXX/1972, eliberat de fostul Notariat de

Stat al sectorului 3, fiind astfel instituit moștenitor.

În ceea ce privește bunurile revendicate,

acestea au aparținut numitei G.D. și au fost preluate în mod abuziv de către

stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950. În calitate de moștenitor al defunctei

G.D., contestatorul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în

natură a imobilelor menționate anterior, notificare ce a fost însoțită de toate

documentele doveditoare a calității sale de persoană îndreptățită și a

dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor solicitate a fi restituite.

Ulterior primei notificări,

înregistrată sub nr. 5627 din 9 mai 2003 a mai formulat alte două notificări, ce au fost înregistrate sub nr. 16058 din 12 februarie 2004 și nr. 356 din 16

februarie 2004, după emiterea Deciziei nr. 19 din 19 ianuarie 2004, prin care

în mod nejustificat i-a fost respinsă prima notificare.

S-au depus la dosar de către

contestator decizia contestată, notificările și acte în dovedirea pretențiilor

sale.

Pârâta R.A.A.P.P.S. a depus o

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației formulată de

contestatorul I.R., față de împrejurarea că acesta nu a depus acte de stare

civilă din care să rezulte gradul său de rudenie cu autoarea inițială,

expertiză de identificare a imobilului, față de împrejurarea că a solicitat

restituirea în natură a acestuia și nici acte care să dovedească situația

juridică a bunurilor revendicate, astfel încât, din punctul de vedere al

pârâtei, soluția de respingere a notificării a fost perfect legală.

Contestatorul a depus la dosar acte,

iar tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiză, prin care s-a

urmărit identificarea bunurilor ce fac obiectul prezentului litigiu, lucrarea

fiind efectuată de expertul tehnic ing. T.M.D.

Pe baza analizei ansamblului

probator aflat la dosar, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

pronunțat Sentința civilă nr. 135 din 16 februarie 2005, prin care a fost

admisă în parte acțiunea, a fost anulată Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004

emisă de R.A.A.P.P.S. și a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de

restituire în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafață de 51.964,15 m.p. și construcții situate în București, șos. București - Ploiești, identificat în

raportul de expertiză întocmit de expertul T.M.D., corespunzător cotei de 1/4

din imobil ce revine reclamantului, în calitate de persoană îndreptățită. A

fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea imobilului.

A reținut instanța de fond, că s-a

dovedit calitatea de persoană îndreptățită a contestatorului, acesta fiind

legatar cu titlu universal, instituit de numita G.D., prin testamentul olograf

încheiat la data de 1 aprilie 1968 și a certificatului de moștenitor nr. XXX/1972.

Legatul cu titlu universal s-a făcut de autoarea contestatorului, atât în

favoarea acestuia cât și în favoarea numitei S.D., iar în ceea ce privește

bunurile revendicate, actele depuse la dosar și raportul de expertiză efectuat,

au dus la identificarea acestora conform solicitărilor contestatorului.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel contestatorul I.R. și R.A.A.P.P.S., considerând-o netemeinică și

nelegală,în raport de probele administrate și de temeiurile juridice invocate.

În cererea de apel formulată de I.R.,

contestatorul a susținut că se impune anularea hotărârii tribunalului în parte,

și, în urma reținerii cauzei pentru rejudecare, să fie anulată Decizia nr. 19

din 19 ianuarie 2004 emisă de intimata pârâtă, iar imobilele revendicate să fie

restituite în integralitatea lor prin emiterea unei decizii, în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001.

A mai susținut apelantul, că în mod

nelegal și netemeinic, instanța de fond a acordat mai puțin decât s-a cerut,

respectiv a recunoscut dreptul său de proprietate asupra a 1/2 din întreaga

masă a bunurilor revendicate.

Deși a reținut corect în esență, că

apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei G.D. asupra

imobilelor revendicate, și de asemenea a calității sale de moștenitor

testamentar, i s-a acordat numai 1/2 din universalitatea bunurilor, punct de

vedere care este nelegal, în raport de actele depuse.

Instanța a făcut o calificare

greșită a calității sale, fiind reținută și calitatea de legatar cu titlu

universal, în privința numitei S.D. Apelantul a precizat că testamentul

autoarei sale, instituie un legat universal, alături de o multitudine de legate

cu titlu particular, în favoarea altor persoane, care însă îl îndreptățește în

raport de finalul dispozițiilor din testament, să beneficieze de posibilitatea

de a culege întreaga universalitate succesorală, fiind instituit succesor cu

titlu universal.

A făcut de asemenea, în susținerea

acestui punct de vedere, trimitere la doctrină, care conferă legatului în cauză

caracterul de legat universal și implicit, calitatea sa de legatar universal.

În mod eronat, a susținut apelantul,

că instanța de fond și-a motivat hotărârea pe inexistența unor dovezi, care să

determine ineficacitatea legatului pentru colegatara D.S. cu referire directă

la probe din care să rezulte nulitatea, revocarea sau caducitatea legatului în

privința celeilalte colegatare.

Și-a motivat acest punct de vedere

apelantul, pe ideea, potrivit căreia i s-a impus în mod inadmisibil să facă

dovada existenței unor situații negative, în condițiile în care s-a reținut în

mod nelegal, că există un număr de doi moștenitori cu titlu universal, în

momentul în care s-a stabilit dreptul său de proprietate în cotă de 1/2.

În condițiile în care, S.D. nu a

făcut nici un fel de cerere prin care să-și manifeste voința în legătură cu

posibilitatea de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, acesta este

indubitabil, singurul în drept să beneficieze de întreaga moștenire rămasă de

pe urma defunctei G.D.

În conformitate cu prevede că, art. 20

și urm. din Legea nr. 10/2001, a susținut apelantul S.D. nu poate veni la

moștenire, deoarece nu a formulat cererea prevăzută de art. 21 din actul

normativ sus menționat, nu a acceptat succesiunea, toate aceste situații

profitând celuilalt legatar universal, respectiv apelantului contestator.

O ultimă critică a vizat faptul că

în mod nelegal, cel de-al doilea capăt al contestației a fost calificat drept o

acțiune în revendicare și a fost respins ca inadmisibil, în realitate

neexistând un asemenea capăt de cerere, contestația având un unic temei,

respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În apelul declarat de R.A.A.P.P.S.

s-a susținut că hotărârea instanței este netemeinică și nelegală, deoarece în

mod eronat s-a calificat drept legatar universal contestatorul I.R., de pe urma

defunctei G.D., în realitate, din conținutul actelor aflate la dosar, rezultând

că este vorba despre un legat cu titlu particular în favoarea a 11 moștenitori,

printre care și contestatorul.

Un alt aspect de nelegalitate l-a

vizat și extinderea obiectului contestației, instanța pronunțându-se asupra

legalității deciziei emisă de R.A.A.P.P.S. privind și notificările nr. 1947 din

13 august 2001 și nr. 5627 din 9 mai 2003, aceasta în raport de notificarea nr.

1947 din 13 februarie 2001 trimisă R.A.A.P.P.S. de către contestator prin care

a solicitat doar restituirea imobilului compus din 4 construcții și a 15.000 m.p. teren aferent, situat în șos. București - Ploiești, sector 1, în realitate R.A.A.P.P.S. a

emis Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 numai pentru prima notificare,

instanța depășindu-și astfel competența și extinzând obiectul contestației în

mod nelegal.

Hotărârea instanței de fond este și

plină de contradicții, față de împrejurarea că a fost respins capătul de cerere

privind revendicarea, în condițiile în care, R.A.A.P.P.S. a fost obligată să

emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului format din teren în

suprafață de 51.964 mp, și construcțiile amplasate pe acesta.

În consecință, a susținut apelanta,

instanța de fond, după ce a dispus anularea deciziei contestate, a restituit

imobilul în natură, schimbându-se astfel atât natura acțiunii civile, din

acțiune în constatarea legalității unui act, în acțiune în revendicare și

implicit, obiectul dedus judecății.

La cererea de apel a apelantei - pârâte,

contestatorul a depus o întâmpinare și a fost completată proba cu acte de către

părți.

Ca urmare a decesului

contestatorului I.R., intervenit pe parcursul judecării cauzei, instanța a

dispus introducerea în cauză a moștenitorului testamentar, numitul N.D.I. la

termenul din 7 martie 2006 și s-a încuviințat efectuarea unei expertize

topografice la solicitarea apelantei-pârâte, lucrare întocmită de expertul G.S.

și aflată la fila 85 apel, și la care s-au făcut obiecțiuni, punctul de vedere

fiind de asemenea atașat la dosar.

De asemenea, s-a efectuat și o

expertiză de evaluare a construcțiilor întocmită de expertul P.V.I.

La data de 12 iunie 2007, s-a depus

la dosar o cerere de intervenție accesorie, în interesul apelantului - reclamant

N.D.I., formulată de R.V.Ș., prin care s-a solicitat admiterea apelului

promovat de acesta și obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la emiterea unei noi

dispoziții prin care să se restituie întregul imobil, astfel cum a fost

identificat în raportul de expertiză.

Interesul acestuia a fost justificat

de faptul că în baza antecontractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.

892 din 23 septembrie 2004, întocmit de BNP

–

V.C., autorul apelantului, în prezent decedat, R.I., s-a

obligat să vândă acestuia cota indiviză de 40% din dreptul de proprietate

asupra imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, sub condiția

restituirii în natură a acestuia, cerere însoțită de documentul invocat.

Această cerere a fost admisă în

principiu în ședința publică de la 25 septembrie 2007, iar la data de 24

septembrie 2007 s-a formulat o cerere de introducere în cauză de către numita S.D.

în calitate de legatar universal al mătușii sale G.D., prin care s-a solicitat

admiterea acesteia față de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 135

pronunțată în Dosarul nr. 222/2004, de către Tribunalul București, secția a

III- a civilă, la data de 16 februarie 2005, s-a constatat că aceasta are

calitatea de persoană îndreptățită la restituirea a 1/4 din suprafața de teren

de 51.964,15 mp și construcțiile aflate pe aceasta situate în București, șos.

București - Ploiești, această soluție fiind determinată de recunoașterea de

către instanța de judecată a calității sale de legatar universal, împreună cu

contestatorul R.I. după decesul autoarei comune G.D.

La termenul din 6 noiembrie 2007 s-a

depus la dosar o cerere formulată de numita R.M. în nume propriu și în calitate

de procurator pentru L.C.A. și L.F.A. de intervenție în interesul R.A.A.P.P.S.,

prin care în contradictoriu cu N.D.I., să se admită apelul acestei instituții

și să se respingă contestația formulată de contestator.

S-a arătat în motivarea cererii, că

aceștia sunt moștenitorii autorilor lor, L.A. și L.Z., care au cumpărat la data

de 4 iulie 1941 un imobil format din teren și construcție în suprafață de 3.666 m.p. situat în șos. București - Ploiești ce formează lotul nr. 136, conform contractului de

vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - secția Notariat și

suprafața de 8.800 m.p. situat în șos. București-Ploiești, ce formează lotul nr.

137, iar odată cu apariția Legii nr. 18/1991 au depus notificări, prin care au

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în

suprafață de 12.427 mp (teren și construcții), situat în șos. București -

Ploiești.

În baza acestei notificări, Primăria

comunei Otopeni a eliberat titlul de proprietate nr. 43.300 din 11 iunie 1999,

fiind puși în posesie în baza procesului verbal nr. 1136 din 26 mai 1999,

pentru suprafața de 5.000 m.p.

Au depus ulterior și o notificare la R.A.A.P.P.S. în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată, situație în care, terenul pretins

de aceștia nu mai poate fi revendicat și de N.D.

Părțile au depus la dosar acte, iar

la data de 10 martie 2008 D.S. a formulat o cerere de intervenție accesorie în

favoarea R.A.A.P.P.S. prin care a solicitat respingerea apelului declarat de

apelantul N.D.I. și suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. 31936/3/2007 înregistrat la data de 24 septembrie 2007 pe rolul

Tribunalului București precum și respingerea cererii de intervenție în

interesul R.A.A.P.P.S. formulată de R.M.

S-a motivat cererea pe ideea că

aceasta este nepoata de frate a defunctei G.D., având calitatea de legatar

universal al acesteia, în temeiul testamentului olograf datat 1 aprilie 1968 și

a certificatului de moștenitor din 12 septembrie 1972, având o situație

similară cu a contestatorului N.D.I., amândoi fiind desemnați legatari

universali a defunctei G.D. A mai arătat că a avut o înțelegere cu vărul său R.I.,

contestatorul în prezent decedat pentru ca acesta să înceapă demersurile în

vederea restituirii imobilelor expropriate de la mătușa lor, înțelegere care nu

a mai fost respectată, deoarece R.I. a început pe cont propriu formalitățile

instituite de Legea nr. 10/2001, situație în care aceasta a fost nevoită să

promoveze acțiune în justiție pentru revendicarea bunurilor.

A considerat admisibilă această

cerere în raport de situația de fapt existentă și de dispozițiile art. 51 C. proc. civ.

Cel de-al doilea capăt de cerere a

fost motivat pe ideea că dosarul aflat pe rolul Tribunalului București și

înregistrat cu nr. 31936/3/2007 are ca obiect revendicarea acelorași imobile și

a fost pornită împotriva Statului Român prin M.E.F. și R.A.A.P.P.S.

În acest dosar s-a urmărit

stabilirea prin hotărâre judecătorească a dreptului de proprietate a acesteia

cu privire la cota parte de 1/2 din imobilul revendicat.

Instanța a dispus prin încheierea

din 22 aprilie 2008 respingerea cererii de intervenție, față de împrejurarea că

motivarea acesteia nu constituie o apărare în favoarea apelantei R.A.A.P.P.S.,

ci vizează promovarea unui interes propriu.

Curtea a dispus și efectuarea unui

nou raport de expertiză privind identificarea bunurilor în raport de actele de

proprietate depuse la dosar de părți, lucrare întocmită de expertul N.A.

La termenul din 9 septembrie 2008,

numita D.S. a formulat o cerere de conexare la acest dosar, a Dosarului nr. 31936/3/2007,

prin care a solicitat în contradictoriu cu Statul Român și R.A.A.P.P.S.

obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul situat în București, șos. București - Ploiești, compus din teren în

suprafață de 15.000 m.p. și construcțiile aflate pe acesta și suprafața de 60.000 m.p. situată la aceeași adresă. Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1684

din 18 decembrie 2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care a respins

acțiunea formulată de D.S., ca inadmisibilă, pe considerentul că cererea a fost

înregistrată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca să fie

respectată procedura reglementată de dispozițiile art. 21 și următoarele din

acest act normativ.

A susținut instanța de judecată că

singura cale la care putea recurge petiționara era o contestație formulată

împotriva deciziei de soluționare a cererii sale de către persoana deținătoare

a bunului și nicidecum o acțiune direct adresată justiției.

Împotriva acestei hotărâri, S.D. a

declarat apel ce a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe, la această

secție.

La termenul din 9 septembrie 2008

fixat în ambele dosare, Curtea a dispus conexarea acestor dosare și continuarea

judecății sub nr. 14119/2/2005.

Prin Decizia civilă nr. 854 din 18

noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 14119/2/2005 (număr în format vechi

1572/2005) Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de

intervenție în nume propriu a numitei S.D.; a admis cererea de intervenție

accesorie, în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S., formulată de R.M. în nume propriu

și în calitate de mandatar al numiților L.C.A. și L.F.A.; a admis cererea de

intervenție accesorie formulată de intervenientul R.V.Ș. în interesul

contestatorului N.D.I.

A admis apelurile declarate de

contestatorul N.D.I., intimata R.A.A.P.P.S., împotriva sentinței civile nr. 135

din 16 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis apelurile declarate de reclamanta S.D. împotriva Sentinței civile nr. 1684

din 18 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a

III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.E.F.P.

și cu intervenienții L.C.A., L.F.A., R.M. și R.V.Ș..

A desființat sentința civilă nr. 135

din 16 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. 222/2004 al Tribunalului

Municipiului București, secția a III-a civilă, și Sentința civilă nr. 1684 din

18 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a

III-a civilă, și a trimis cauzele conexate, pentru soluționarea pe fond, la

aceeași instanță, Tribunalul Municipiului București.

Prin opinia separată a

magistratului, judecător P.A., s-a respins acțiunea ce face obiectul dosarului nr.

222/2004 al Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă,

întrucât apelantul - contestator N.D.I. este lipsit de calitate procesuală

activă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut în primul rând, că se impune admiterea cererii de

intervenție formulată de intervenienta D.S., în nume propriu, întrucât în baza

sentinței civile nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. 222/2004

al Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă, s-a constatat că

aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea cotei de ½

din suprafața de 51.964,15 m.p. și construcțiile situate pe aceasta, imobil

amplasat pe șoseaua București-Ploiești, iar în aceste condiții, intervenienta

are un interes în demararea cererii de intervenție justificat de raporturile

juridice dintre aceasta și fosta proprietară a imobilului, dar și în raport de

contestatorul R.I., prin moștenitor N.D.I.

A fost admisă și cererea de

intervenție accesorie formulată de intervenienții R.M. în nume propriu, cât și

în calitate de procurator al intervenienților L.F.A. și L.C.A., în favoarea R.A.A.P.P.S.,

întrucât, în baza Legii nr. 10/2001, aceștia au înregistrat o notificare prin

care au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 5.927 m.p., dându-se o soluție nefavorabilă de R.A.A.P.P.S., situație ce a nemulțumit pe intervenienții

care, considerând că au făcut dovada dreptului de proprietate, această

suprafață s-ar suprapune peste terenul solicitat de contestatorul N.D.I.

S-a admis și cererea de intervenție

accesorie a intervenientului R.V.Ș. în favoarea contestatorului, întrucât a

încheiat cu autorul acestuia, R.I., în prezent decedat, antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 892 din 23 septembrie 2004, prin care

s-a obligat să vândă acestuia cota de 40% din dreptul de proprietate asupra

imobilului ce face obiectul litigiului, sub condiția restituirii în natură.

Cererea de intervenție accesorie

formulată de intervenienta S.D. în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. s-a considerat

că este nefondată, întrucât aceasta a formulat o acțiune în revendicare

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., prin care a înțeles să-și

valorifice propriul drept, cerere soluționată în fond și atașată la prezenta

cauză.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

atât contestatorul I.R., prin moștenitorul testamentar N.D.I., cât și

reclamanta S.D. au calitatea de persoane îndreptățite și, implicit, calitate

procesuală activă, fiind titulari ai dreptului revendicat prin acțiunile

înregistrate în justiție, aceștia având calitatea de legatari universali, fiind

nepoții de frate ai autoarei G.D., proprietarul imobilului solicitat ce a fost

preluat de către Statul Român în anul 1950, calitate de moștenitor conferită de

testamentul olograf încheiat la data de 1 aprilie 1968, și consolidată prin

emiterea certificatului de moștenitor nr. XXX din 12 septembrie 1972.

Referitor la acțiunea în revendicare

promovată pe dreptul comun de către reclamanta S.D., instanța de apel a reținut

că este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, față

de practica constantă a instanțelor de judecată și de dispozițiile Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care

oferă oricărei persoane cadrul necesar de a revendica drepturile fundamentale

și de a se adresa justiției într-un liber acces pentru recunoașterea acestora.

S-a apreciat că se impune admiterea

tuturor apelurilor declarate de părți și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond în condițiile în care atât contestatorul N.D.I. cât și

reclamanta S.D. au vocație succesorală universală și au pornit cu acțiuni în

revendicarea aceluiași drept, astfel încât este admisibil demersul fiecăruia,

analiza dreptului lor urmând a se face în mod unitar prin reluarea judecății

asupra fondului.

Împotriva deciziei respective, la data

de 26 martie 2009 și respectiv 31 martie 2009, în termen legal, au declarat

recurs atât contestatorul N.D.I. și intervenientul accesoriu în interesul

contestatorului, R.V.Ș., cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Prin motivele de recurs, depuse

odată cu cererea, contestatorul N.D.I. a criticat în primul rând decizia

recurată în privința cererilor de intervenție formulate de intervenienta D.S.,

atât în nume propriu cât și în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. și de

intervenienții - accesorii R.M., L.C.A., L.F.A. și R.V.Ș.

Cu privire la cererea de intervenție

în nume propriu formulată de intervenienta S.D. s-a susținut că prin încheierea

din 8 ianuarie 2008, instanța de apel a respins-o în conformitate cu

prevederile art. 50 alin.

(

1),

(2) și (3) C. proc. civ., față de împrejurarea că nu a existat acordul tuturor

părților privind admiterea sa în faza apelului, însă această cerere trebuia

respinsă, ca inadmisibilă, întrucât intervenienta nu putea invoca vreun drept

al său, devreme ce acesta era pierdut prin nedepunerea unei modificări în

termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că și cererea de

intervenție-accesorie, formulată de aceeași intervenientă în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S.,

trebuia respinsă ca inadmisibilă și nu pe baza considerentelor că vizează un

interes propriu și nu o apărare în favoarea pârâtei.

S-a reținut că, în mod greșit, s-a

admis și cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei R.A.A.P.P.S.

formulată de intervenienții R. și L., întrucât aceasta a fost calificată

greșit, fiind vorba de o intervenție în nume propriu, în condițiile în care s-a

invocat un drept propriu, iar pe de altă parte intervenienții nu au făcut dovada

calității de succesori ai pretinșilor proprietari ai terenului (Z.L. și A.L.);

că prin Decizia civilă nr. 314/A/2004 a Tribunalului Municipiului București s-a

stabilit irevocabil că intervenienta R.M. nu are calitatea de persoană

îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001 și i s-a acordat teren în baza Legii nr.

18/1991.

Referitor la cererea de intervenție

accesorie formulată în favoarea sa, de către intervenientul R.V.Ș., s-a

susținut că în mod greșit a fost admisă întrucât, acest intervenient nu a sprijinit

nici o apărare a sa, textul legal având în vedere o apărare efectivă, iar nu

una pur formală, lipsită de orice argument sau motivație.

În același timp, s-a arătat că în

mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.,

instanța, prin dispozitivul deciziei recurate, a admis cererea de intervenție

în nume propriu a intervenientei S.D., după ce prin încheierea interlocutorie

din data de 8 ianuarie 2008, aceeași instanță de apel respinsese, în principiu,

cererea de intervenție.

S-a mai criticat decizia recurată și

sub alte aspecte de ordin procedural, în sensul că au fost încălcate

prevederile art. 49 alin. (2) și art. 53 C. proc. civ., conexându-se în faza de apel la contestația formulată de el în baza Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare promovată de reclamanta S.D., în condițiile în care cauza și

obiectul celor două cereri erau total diferite, iar, pe de altă parte, în mod

greșit, s-a repus cauza pe rol, după ce obiecțiunile la raportul de expertiză

fuseseră respinse, iar intervenientei R.M. i s-au încuviințat noi probe după ce

administrarea acestora era finalizată.

Pe fondul cauzei, a susținut că, în

mod greșit, instanța de apel a considerat ca fiind admisibilă acțiunea în

revendicare formulată de aceasta pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001,

avându-se în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, iar, pe de altă parte, nu s-a analizat legitimarea procesuală

activă a numitei G.D., neexistând nici un înscris care să ateste că aceasta

este una și aceeași persoană cu S.D. menționată în testament și certificatul de

moștenitor.

S-a considerat, sub acest aspect, că

prin respingerea cererii de intervenție în nume propriu a intervenientei S.D.,

trebuia respins și apelul declarat de aceasta împotriva hotărârii primei

instanțe, prin care i se respinsese, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare

formulată pe dreptul comun.

S-a concluzionat că se impune

admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului

declarat împotriva hotărârii primei instanțe pronunțată în urma contestației

formulate în baza procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 și respingerea

apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii prin care i s-a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, iar pe fondul

cauzei să i se restituie întreg imobilul format din teren și construcții, în

suprafață de 51.964 m.p. situat pe Șoseaua București-Ploiești.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intervenientul accesoriu R.V.Ș.,

prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a invocat aceleași aspecte și

considerente ca și recurentul-contestator N.D.I., în ceea ce privește admiterea

cererilor de intervenție formulată de intervenienta în nume propriu S.D. și de

intervenienții accesorii R.M., L.F.A. și L.C.A., precum și cu privire la

admiterea apelului care a fost promovat de către S.D. și care a fost dat cu

încălcarea principiului specialia generalibus derogant și a dispozițiilor art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și de art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

În plus, s-a susținut că decizia

recurată cuprinde motive contradictorii ce se reflectă în dispoziții

contradictorii, întrucât admiterea oricăruia dintre cele trei apeluri conduce

la respingerea celorlalte două, de asemenea admiterea oricăruia dintre

apelurile promovate de către N.D.I. sau reclamanta S.D., excludea admiterea

cererilor de intervenție în interesul pârâtei R.A.A.P.P.S.

S-a arătat, sub acest aspect, că

singurul apel analizat pe fond a fost cel promovat de reclamantă, astfel încât

se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în apel, conform art. 312 alin. (3)

tezele II și III C. proc. civ.

În drept, s-au invocat prevederile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

prin motivele de recurs, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanta S.D. împotriva sentinței civile nr.

1684 din 18 decembrie 2007 a Tribunalul București, secția a III-a civilă,

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că este

admisibilă acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de către

reclamanta S.D., după intrarea în vigoare a legii speciale cu caracter

reparatoriu nr. 10/2001.

Astfel, s-a arătat că situația

juridică a imobilului aflat în litigiu este reglementată prin Legea nr. 10/2001,

iar instanța de apel, prin decizia recurată, a ignorat la pronunțarea acesteia

decizia Curții Constituționale nr. 373 din 4 mai 2006 și deciziile nr. 9 din 20

martie 2006, nr. 53 din 4 iunie 2007 și nr. 33 din 9 iunie 2008 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, precum și prevederile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998.

La data de 2 octombrie 2009,

intimata - reclamantă D. (căsătorită P.) S. a formulat întâmpinări la

recursurile declarate de contestatorul N.D.I., de intervenientul accesoriu R.V.Ș.

și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând respingerea acestora ca

nefondate.

De asemenea, la data de 16 octombrie

2009, pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare la recursul declarat de

contestatorul N.D.I., invocând excepția lipsei calității procesuale active a

acestuia, în condițiile în care nu poate avea calitatea de persoană

îndreptățită la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, în mod greșit cele

două instanțe considerând că are calitatea de legatar universal al defunctei

autoare G.D., în realitate certificatul de moștenitor nr. XXX/1972 instituindu-l

pe autorul acestuia (I.R.) în calitate de legatar cu titlu particular.

S-a arătat, sub acest aspect, că au

fost încălcate dispozițiile art. 894 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „orice

legat care nu este cu titlu universal este singular”, ceea ce conferă

legatarului vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate,

privite izolat, cele două instanțe interpretând greșit testamentul întocmit în

anul 1968 de către autoarea G.D., în condițiile în care nepoților, S.D. și I.R.,

defuncta le-a testat bunuri individuale determinate.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de considerentele deciziei recurate și de motivele de

casare invocate de recurenți, Înalta Curte constată următoarele:

Autoarea reclamantei S.D. și a

contestatorului I.R. a deținut în proprietate imobilele aflate în litigiu,

conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 mai 1935 prin care

numitul P.A. vinde către Societatea Anonimă Română „R.” terenul în suprafață de

42.000 m.p. compus din trei loturi de împroprietărire cu numerele 138, 139,

140, societate dizolvată conform jurnalului nr. 5229 din 18 mai 1938 din Dosarul

nr. 1225/1935 al Tribunalului Ilfov, secția I comercială, prin care

proprietatea trece la autoarea G.D., fostă G.G., căsătorită în anul 1941 cu A.D.,

astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

De asemenea, reclamanta S.D. este

fiica lui M.D. și M.D.A. (fiul lui G. și A.D.), aceștia din urmă fiind și

părinții lui A.D.

Prin urmare, A. și M.D. au avut calitatea

de frați, S.D. fiind fiica lui M.D., astfel încât reclamanta este nepoata de

frate a autoarei G.D.

La rândul său, contestatorul I.R.

este fiul lui V.I. (frate cu numitul A.D., căsătorit cu G.D. și antedecedat

acesteia la data de 9 mai 1957), conform înscrisurilor aflate la fila 336, Dosar

nr. 14119/2/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, acesta

având calitatea de nepot de frate a aceleiași autoare, G.D.

Aceste înscrisuri însă, nu fac

dovada calității de persoană îndreptățită la restituire pentru contestatorul I.R.,

în sensul Legii nr. 10/2001, precum și a calității de proprietar al imobilelor

aflate în litigiu pentru reclamanta S.D., proprietate nedobândită prin

moștenire legală.

Aceasta întrucât cei doi nu au

calitatea de moștenitori legali ai autoarei G.D., câtă vreme sunt nepoți de

frate ai soțului acesteia A.D., antedecedat acesteia în cursul anului 1957,

astfel încât A.D. nu a putut-o moșteni pe soția sa G.D., pentru ca apoi, prin

retransmitere, succesiunea în privința bunului imobil solicitat, să se

transmită către succesorii acestuia S.D. și I.R. al cărui moștenitor

testamentar este contestatorul N.D.I.

În acest sens, dispozițiile art. 654 C. civ., stipulează faptul că, orice persoană este capabilă de a moșteni, sub condiția să existe

la data deschiderii succesiunii, astfel încât cei care au murit înainte de cujus,

nu-l pot moșteni pe acesta, căci la data când s-ar naște dreptul lor

succesoral, ei nu se mai bucură de personalitate, dovada supraviețuirii

succesibilului făcându-se de obicei cu ușurință prin extrasul de pe actul de

deces.

Dovada existenței în momentul

deschiderii succesiunii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra

moștenirii (art. 1169 C. civ.) și care poate să fie moștenitorul în cauză, dar

și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la

data deschiderii moștenirii, dar ulterior a decedat, iar drepturile lui asupra

moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi.

În această din urmă ipoteză,

dobândirea moștenirii are loc prin retransmitere, instituție specifică atât

moștenirii legale cât și testamentare, în baza acesteia moștenitorul legal sau

testamentar, supraviețuind un timp cât de scurt defunctului, dobândește el

succesiunea acestuia din urmă și, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor

săi moștenitori legali sau testamentari (moștenire succesivă sau subsecventă).

În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale, prin

retransmitere, trebuie să dovedească existența moștenitorilor (ascendenții lor)

în momentul deschiderii primei moșteniri și, bineînțeles, propriile drepturi

succesorale asupra moștenirii lăsată de aceștia, inclusiv existența lor la data

deschiderii acestei din urmă moșteniri.

Față de cele arătate, în condițiile

în care reclamanta și contestatorul sunt nepoții de frate al lui A.D.,

căsătorit cu G.D., proprietarul imobilelor aflate în litigiu la data preluării

lor de către stat, A.D. care a decedat anterior soției sale, în cursul anului

1957, se poate concluziona că acesta, nefiind în viață la data deschiderii

succesiunii soției sale G.D., nu a putut să o moștenească pe aceasta, astfel

încât nu a putut retransmite averea succesorală a acesteia, către descendenții

săi de frate, nepoții S.D. și I.R..

Prin urmare, aceștia neavând

calitatea de moștenitori legali ai autoarei G.D., în mod greșit, instanța de

apel a reținut că reclamanta S.D. are calitate procesuală activă în cadrul

acțiunii civile în revendicare și că și-a dovedit dreptul de proprietate asupra

imobilelor aflate în litigiu, proprietate dobândită prin moștenire legală, cât

și faptul că I.R., care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar

avea calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în sensul acestei legi

speciale cu caracter reparatoriu.

În al doilea rând, este eronată și

cea de-a doua teză reținută de către instanța de apel, potrivit căreia

reclamanta și contestatorul au calitate procesuală activă, fiind îndreptățiți

la restituire, în calitatea acestora de moștenitori testamentari (legatari

universali), calitate conferită de testamentul întocmit de autoarea G.D. la

data de 10 aprilie 1968, în limba franceză și tradus în limba română (încheierea

de legalizare a traducerii din 25 noiembrie 1968 la Notariatul de Stat al Municipiului București și al județului Ilfov), și a certificatului de

moștenitor nr. XXX/1972 autentificat de Notariatul de Stat local al Sectorului nr.

3 București, în Dosarul nr. 350/1972.

Aceasta, întrucât testamentul

respectiv a fost calificat în mod greșit ca fiind un legat universal, în

realitate, din conținutul acestuia, rezultând fără echivoc faptul că este vorba

de un legat cu titlu particular, prin testamentul respectiv autoarea G.D.,

testând în favoarea a 11 beneficiari, printre care reclamanta și contestatorul,

bunuri mobile individual determinate.

În același timp, expresia folosită

de testatoare în finalul filei a doua din legat - „împărțiți sau vindeți tot ce

mai rămâne” - cu referire expresă la nepoții săi S.D. și I.R., nu poate fi

interpretată în sensul determinant al calificării înscrisului pentru cauză de

moarte, ca fiind un legat universal.

Prin folosirea cuvintelor

respective, testatoarea nu a dorit altceva decât să specifice faptul că dorința

sa este aceea ca cei doi nepoți ai săi să-și împartă între ei celelalte bunuri

mobile existente în domiciliu și care nu fac obiectul legatelor cu titlu

particular, beneficiari fiind persoanele enumerate în testament.

Această concluzie se impune întrucât

legatul universal este acela care conferă legatarului chemare eventuală la

întreaga succesiune (art. 888 C. civ.); legatul cu titlu universal este cel

care dă legatarului chemare la o fracțiune din moștenire, aceste legate fiind

nominalizate în art. 894 C. civ. (legatul tuturor nemișcătoarelor; legatul

tuturor mișcătoarelor; legatul unei fracțiuni din mișcătoare și legatul unei

fracțiuni din nemișcătoare), iar legatul cu titlu particular este acela care dă

legatarului vocație la unul sau mai multe bunuri determinate, considerate în

individualitate lor.

În acest sens, C. civ., în dispozițiile

art. 894, dă o definiție negativă legatului cu titlu particular și anume:

„orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este particular”.

Aceste dispoziții legale au fost

interpretate în sensul că, nu emolumentul, ci vocația determină caracterul

legatului, în această privință testamentul putând fi calificat ca fiind

universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, potrivit voinței

testatorului.

În cauză, însă, voința testatorului

privește exclusiv împărțirea bunurilor mobile, iar expresia „împărțiți și

vindeți tot ce mai rămâne” nu poate fi interpretată decât cu referire la restul

bunurilor mobile rămase ca bunuri determinabile.

Așadar, atât reclamanta S.D., cât și

contestatorul I.R. au dobândit, în baza testamentului respectiv, doar calitatea

de legatari particulari, aceștia neputând culege decât bunurile mobile

individualizate prin testament, neavând vocație succesorală concretă la

bunurile imobile rămase de pe urma defunctei.

Prin urmare, reclamanta S.D. nu are

justificare procesuală activă de a revendica imobilele aflate în litigiu, iar

contestatorul I.R. nu are calitate de persoană îndreptățită la restituire în

sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme vocația succesorală testamentară a

acestora este limitată doar la bunuri mobile, prin legatul respectiv,

testatoarea G.D. conferindu-le doar calitatea de legatari cu titlu particular.

Prin admiterea acestei excepții, a

lipsei calității procesuale active a reclamantei și a contestatorului,

recurentului-contestator N.D.I. (moștenitorul testamentar al lui I.R.) nu i se

creează o situație mai grea în propria-i cale de atac, întrucât legitimarea

procesuală activă a părților este un motiv de ordine publică, și excepția

respectivă a fost invocată prin întâmpinare de către intimata - pârâtă R.A.A.P.P.S.,

iar prin prisma Legii nr. 10/2001, recurentul - contestator nu-și demonstrează

calitatea de persoană îndreptățită, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1)

litera a și art. 4 alin. (2).

Pe de altă parte, recursul declarat

de contestatorul I.R. este fondat, în ceea ce privește motivele de recurs

referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D.,

pe dreptul comun și întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, act normativ special cu caracter reparatoriu ce

reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de stat sau de alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .

Sub acest aspect, în mod greșit,

instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., este admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001, față de practica constantă a

instanțelor de judecată și de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Aceasta întrucât, prin raportare la

situația de fapt existentă în cauza dedusă judecății, situația juridică a

imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/200 și prin prisma

Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca urmare a recursului în interesul legii privind

acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv de către stat și de alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Prin decizia menționată, a fost

consacrat principiul conform căruia „concursul dintre legea specială ( Legea nr.

10/2001) și legea generală ( art. 480 C. civ.) se rezolvă în favoarea legii

speciale”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Astfel, după intrarea în vigoare a

acestei legi speciale cu caracter reparatoriu rămân fără aplicare dispozițiile

dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei

legi, iar accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate

fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele

ei, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, acțiunea în revendicare era guvernată pe dreptul comun, respectiv

prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

Deși avantajos prin accesul direct

la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu o lege specială,

ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură prealabilă,

obligatorie, anterior sesizării instanței.

Prin urmare, legea nouă suprimă

practic acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect imobilele

preluate de stat în perioada regimului politic existent în România anterior

lunii decembrie a anului 1989, și fără a diminua accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator.

În același timp, este adevărat și

faptul că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, se instituie și o excepție, în sensul că dacă „sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun,în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice”.

În cauză, nu este însă aplicabilă

această excepție, care nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care reclamanta S.D. nu și-a întemeiat acțiunea și pe prevederile art. 1

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și pe jurisprudența C.E.D.O.

În același timp, în lumina

jurisprudenței C.E.D.O., invocată prin întâmpinare, reclamanta nu deține „bun”

în sensul Convenției sau măcar o speranță legitimă de a-și recupera și a intra

în posesia bunului imobil preluat în mod abuziv de Statul Român, câtă vreme

aceasta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neformulând notificare

în cadrul procedurii speciale, pentru a se putea verifica în raport de datele

concrete ale speței conformitatea Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile C.E.D.O.

Prin urmare, neurmând procedura

specială a Legii nr. 10/2001 pentru a se putea stabili în acest cadru juridic

dacă este posibilă sau nu restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv

de stat, cu sau fără titlu valabil, sau dacă este posibilă acordarea de măsuri

reparatorii, nu mai poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol Adițional la C.E.D.O., care să impună conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește

prin art. 11 alin. (2) din Legea Fundamentală.

În consecință, față de cele arătate,

decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sunt admisibile

recursurile declarate de contestatorul N.D.I., intervenientul accesoriu Vlad

Rotaru-Șerban și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. în ceea ce privește

admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește motivele de

ordin procedural invocate prin motivele de recurs de către contestator și

intervenientul accesoriu în favoarea sa, R.V.Ș., Înalta Curte constată

următoarele:

Astfel, dispozițiile art. 49 alin. (2)

și alin. (3) C. proc. civ., stipulează faptul că intervenția este un interes

propriu când cel care intervine invocă un drept al său și că ea este în

interesul uneia dintre părți când sprijină numai apărarea acesteia.

Prin urmare, intervenția este

cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și

apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din acel proces,

intervenția voluntară fiind folosită de terțul care urmărește să i se

recunoască sau stabilească un drept propriu, iar intervenientul accesoriu nu

tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe

care le face, ca instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții pentru care a

intervenit, natura juridică a acesteia fiind una de apărare.

Aceste dispoziții de ordin teoretic

procesual au fost aplicate corect de către instanța de apel la datele concrete

ale speței și, în consecință, în mod legal au fost caracterizate ca fiind

accesorii cererile de intervenție formulate de intervenientul R.V.Ș., în

favoarea contestatorului N.D.I. și de intervenienții R.M., L.C.A. și L.F.A., în

favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S.

Aceasta, întrucât intervenienții nu

au intervenit în proces pentru a invoca un drept propriu, ci pentru sprijinirea

celor două părți; intervenientul R.V.Ș., fiind interesat să-l sprijine pe contestator

pentru a triumfa în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, întrucât

este beneficiarul unu antecontract de vânzare-cumpărare cu acesta, având ca

obiect o parte din imobilul aflat în litigiu, iar ceilalți intervenienți

sprijinind-o pe pârâta R.A.A.P.P.S., în condițiile în care au susținut că

terenul solicitat s-ar putea suprapune cu suprafața ce le-a fost acordată în

aceeași zonă, în baza legilor fondului funciar.

De asemenea, măsura conexării celor

două dosare de către instanța de apel, având ca obiect acțiunea în revendicare

formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D. și contestația formulată în

baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., a fost luată în baza

dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., ca o măsură de bună administrare a

justiției, fiind lăsată la aprecierea instanțelor, pentru a se evita pericolul

contrarietății de hotărâri, neputându-se susține că prin conexare, cererile

și-au pierdut indivizibilitatea și că părțile ar putea avea mai multe drepturi

decât acelea pe care le-ar fi putut avea dacă nu ar fi fost dispusă măsura

conexării.

În același timp, conexitatea, spre

deosebire de litispendență, presupune două afaceri distincte și care, fără să

fie legate între aceleași părți, prezintă astfel de raporturi între ele, încât

cele două instanțe sesizate ar putea pronunța hotărâri contradictorii, astfel

încât se impune reunirea celor două cauze.

În consecință, în mod legal instanța

de apel a dispus conexarea celor două cauze; admiterea cererii de intervenție

accesorie formulată de intervenienții R. în favoarea R.A.A.P.P.S, precum și

respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta S.D.,

în favoarea aceleiași pârâte.

În schimb, instanța de apel a

soluționat greșit din punct de vedere procedural, cererea de intervenție în mod

propriu formulată de S.D. în cadrul contestației introdusă în baza Legii nr. 10/2001

de către contestatorul I.R., încălcându-se dispozițiile art. 268 alin. (3) C.

proc. civ.

Astfel, prin încheierea

interlocutorie de ședință din data de 8 ianuarie 2008, instanța de apel a

respins, în principiu, cererea de intervenție în nume propriu formulată de S.D.,

avându-se în vedere dispozițiile art. 50 alin.

(

1) C. proc. civ. și față de împrejurarea că nu există

acordul tuturor părților privind admiterea sa în faza apelului, pentru ca,

ulterior, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța să admită aceeași

cerere de intervenție principală.

Încheierea de ședință respectivă,

din data de 8 ianuarie 2008, este una interlocutorie, care leagă instanța,

astfel încât aceasta nu mai putea reveni asupra ei, astfel încât, în mod

eronat, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a revenit asupra

hotărârii inițiale, dispunând admiterea cererii de intervenție în nume propriu

formulată de intervenienta S.D.

Pe de altă parte, s-a reținut că

reclamanta nu are legitimare procesuală activă pentru a formula acțiune în

revendicare pe dreptul comun, astfel încât, și din acest punct de vedere,

intervenția principală a acesteia în cadrul dosarului având ca obiect Legea nr.

10/2001, trebuie respinsă ca neîntemeiată.

În același timp, cererea de

intervenție accesorie, formulată de intervenientul R.V.Ș. în interesul

contestatorului N.D.I., a fost soluționată în mod corect de către instanța de

apel, prin admiterea acesteia în condițiile în care se întemeia pe

antecontractul încheiat între părți, acesta având interesul să susțină

admiterea contestației formulată în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001

și sprijinind poziția procesuală a contestatorului.

În consecință, față de cele arătate,

se constată că decizia recurată este afectată de motivul de casare prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de conte