ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la data de 19 februarie 2004 la Tribunalul București. secția a III - a civilă, contestatorul I.R. a solicitat anularea Deciziei civile nr. 19 din 19 ianuarie 2004, emisă de R.A.A.P.P.S. prin care i-a fost respinsă solicitarea pentru restituirea în natură a imobilului situat în București, șos. București - Ploiești, format din teren în suprafață de 15.000 m.p., 4 corpuri de construcții și teren agricol în suprafață de 6 ha și obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie acestuia imobilele revendicate. S-a arătat în motivarea cererii că toate aceste imobile, au fost proprietatea numitei G.D. pe care o moștenește ca moștenitor legal al numitului V. (L.Ș.) I. - nepot de frate al lui A.D.

soțul numitei G.D. După decesul lui A.D., soția supraviețuitoare a acestuia a întocmit testamentul din data de 1 aprilie 1968, care a stat la baza certificatului de moștenitor nr. XXX/1972, eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 3, fiind astfel instituit moștenitor. În ceea ce privește bunurile revendicate, acestea au aparținut numitei G.D. și au fost preluate în mod abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950. În calitate de moștenitor al defunctei G.D., contestatorul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor menționate anterior, notificare ce a fost însoțită de toate documentele doveditoare a calității sale de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor solicitate a fi restituite.

Ulterior primei notificări, înregistrată sub nr. 5627 din 9 mai 2003 a mai formulat alte două notificări, ce au fost înregistrate sub nr. 16058 din 12 februarie 2004 și nr. 356 din 16 februarie 2004, după emiterea Deciziei nr. 19 din 19 ianuarie 2004, prin care în mod nejustificat i-a fost respinsă prima notificare. S-au depus la dosar de către contestator decizia contestată, notificările și acte în dovedirea pretențiilor sale. Pârâta R.A.A.P.P.S. a depus o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației formulată de contestatorul I.R., față de împrejurarea că acesta nu a depus acte de stare civilă din care să rezulte gradul său de rudenie cu autoarea inițială, expertiză de identificare a imobilului, față de împrejurarea că a solicitat restituirea în natură a acestuia și nici acte care să dovedească situația juridică a bunurilor revendicate, astfel încât, din punctul de vedere al pârâtei, soluția de respingere a notificării a fost perfect legală.

Contestatorul a depus la dosar acte, iar tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiză, prin care s-a urmărit identificarea bunurilor ce fac obiectul prezentului litigiu, lucrarea fiind efectuată de expertul tehnic ing. T.M.D. Pe baza analizei ansamblului probator aflat la dosar, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 135 din 16 februarie 2005, prin care a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulată Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 emisă de R.A.A.P.P.S. și a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafață de 51.964,15 m.p. și construcții situate în București, șos. București - Ploiești, identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul T.M.D., corespunzător cotei de 1/4 din imobil ce revine reclamantului, în calitate de persoană îndreptățită.

A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea imobilului. A reținut instanța de fond, că s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită a contestatorului, acesta fiind legatar cu titlu universal, instituit de numita G.D., prin testamentul olograf încheiat la data de 1 aprilie 1968 și a certificatului de moștenitor nr. XXX/1972. Legatul cu titlu universal s-a făcut de autoarea contestatorului, atât în favoarea acestuia cât și în favoarea numitei S.D., iar în ceea ce privește bunurile revendicate, actele depuse la dosar și raportul de expertiză efectuat, au dus la identificarea acestora conform solicitărilor contestatorului. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel contestatorul I.R.

și R.A.A.P.P.S., considerând-o netemeinică și nelegală,în raport de probele administrate și de temeiurile juridice invocate. În cererea de apel formulată de I.R., contestatorul a susținut că se impune anularea hotărârii tribunalului în parte, și, în urma reținerii cauzei pentru rejudecare, să fie anulată Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 emisă de intimata pârâtă, iar imobilele revendicate să fie restituite în integralitatea lor prin emiterea unei decizii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001. A mai susținut apelantul, că în mod nelegal și netemeinic, instanța de fond a acordat mai puțin decât s-a cerut, respectiv a recunoscut dreptul său de proprietate asupra a 1/2 din întreaga masă a bunurilor revendicate.

Deși a reținut corect în esență, că apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei G.D. asupra imobilelor revendicate, și de asemenea a calității sale de moștenitor testamentar, i s-a acordat numai 1/2 din universalitatea bunurilor, punct de vedere care este nelegal, în raport de actele depuse. Instanța a făcut o calificare greșită a calității sale, fiind reținută și calitatea de legatar cu titlu universal, în privința numitei S.D. Apelantul a precizat că testamentul autoarei sale, instituie un legat universal, alături de o multitudine de legate cu titlu particular, în favoarea altor persoane, care însă îl îndreptățește în raport de finalul dispozițiilor din testament, să beneficieze de posibilitatea de a culege întreaga universalitate succesorală, fiind instituit succesor cu titlu universal.

A făcut de asemenea, în susținerea acestui punct de vedere, trimitere la doctrină, care conferă legatului în cauză caracterul de legat universal și implicit, calitatea sa de legatar universal. În mod eronat, a susținut apelantul, că instanța de fond și-a motivat hotărârea pe inexistența unor dovezi, care să determine ineficacitatea legatului pentru colegatara D.S. cu referire directă la probe din care să rezulte nulitatea, revocarea sau caducitatea legatului în privința celeilalte colegatare. Și-a motivat acest punct de vedere apelantul, pe ideea, potrivit căreia i s-a impus în mod inadmisibil să facă dovada existenței unor situații negative, în condițiile în care s-a reținut în mod nelegal, că există un număr de doi moștenitori cu titlu universal, în momentul în care s-a stabilit dreptul său de proprietate în cotă de 1/2.

În condițiile în care, S.D. nu a făcut nici un fel de cerere prin care să-și manifeste voința în legătură cu posibilitatea de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, acesta este indubitabil, singurul în drept să beneficieze de întreaga moștenire rămasă de pe urma defunctei G.D. În conformitate cu prevede că, art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001, a susținut apelantul S.D. nu poate veni la moștenire, deoarece nu a formulat cererea prevăzută de art. 21 din actul normativ sus menționat, nu a acceptat succesiunea, toate aceste situații profitând celuilalt legatar universal, respectiv apelantului contestator. O ultimă critică a vizat faptul că în mod nelegal, cel de-al doilea capăt al contestației a fost calificat drept o acțiune în revendicare și a fost respins ca inadmisibil, în realitate neexistând un asemenea capăt de cerere, contestația având un unic temei, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În apelul declarat de R.A.A.P.P.S. s-a susținut că hotărârea instanței este netemeinică și nelegală, deoarece în mod eronat s-a calificat drept legatar universal contestatorul I.R., de pe urma defunctei G.D., în realitate, din conținutul actelor aflate la dosar, rezultând că este vorba despre un legat cu titlu particular în favoarea a 11 moștenitori, printre care și contestatorul. Un alt aspect de nelegalitate l-a vizat și extinderea obiectului contestației, instanța pronunțându-se asupra legalității deciziei emisă de R.A.A.P.P.S. privind și notificările nr. 1947 din 13 august 2001 și nr. 5627 din 9 mai 2003, aceasta în raport de notificarea nr. 1947 din 13 februarie 2001 trimisă R.A.A.P.P.S.

de către contestator prin care a solicitat doar restituirea imobilului compus din 4 construcții și a 15.000 m.p. teren aferent, situat în șos. București - Ploiești, sector 1, în realitate R.A.A.P.P.S. a emis Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 numai pentru prima notificare, instanța depășindu-și astfel competența și extinzând obiectul contestației în mod nelegal. Hotărârea instanței de fond este și plină de contradicții, față de împrejurarea că a fost respins capătul de cerere privind revendicarea, în condițiile în care, R.A.A.P.P.S. a fost obligată să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafață de 51.964 mp, și construcțiile amplasate pe acesta.

În consecință, a susținut apelanta, instanța de fond, după ce a dispus anularea deciziei contestate, a restituit imobilul în natură, schimbându-se astfel atât natura acțiunii civile, din acțiune în constatarea legalității unui act, în acțiune în revendicare și implicit, obiectul dedus judecății. La cererea de apel a apelantei - pârâte, contestatorul a depus o întâmpinare și a fost completată proba cu acte de către părți. Ca urmare a decesului contestatorului I.R., intervenit pe parcursul judecării cauzei, instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitorului testamentar, numitul N.D.I. la termenul din 7 martie 2006 și s-a încuviințat efectuarea unei expertize topografice la solicitarea apelantei-pârâte, lucrare întocmită de expertul G.S.

și aflată la fila 85 apel, și la care s-au făcut obiecțiuni, punctul de vedere fiind de asemenea atașat la dosar. De asemenea, s-a efectuat și o expertiză de evaluare a construcțiilor întocmită de expertul P.V.I. La data de 12 iunie 2007, s-a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie, în interesul apelantului - reclamant N.D.I., formulată de R.V.Ș., prin care s-a solicitat admiterea apelului promovat de acesta și obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la emiterea unei noi dispoziții prin care să se restituie întregul imobil, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză.

Interesul acestuia a fost justificat de faptul că în baza antecontractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 892 din 23 septembrie 2004, întocmit de BNP – V.C., autorul apelantului, în prezent decedat, R.I., s-a obligat să vândă acestuia cota indiviză de 40% din dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, sub condiția restituirii în natură a acestuia, cerere însoțită de documentul invocat. Această cerere a fost admisă în principiu în ședința publică de la 25 septembrie 2007, iar la data de 24 septembrie 2007 s-a formulat o cerere de introducere în cauză de către numita S.D.

în calitate de legatar universal al mătușii sale G.D., prin care s-a solicitat admiterea acesteia față de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 135 pronunțată în Dosarul nr. 222/2004, de către Tribunalul București, secția a III- a civilă, la data de 16 februarie 2005, s-a constatat că aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea a 1/4 din suprafața de teren de 51.964,15 mp și construcțiile aflate pe aceasta situate în București, șos. București - Ploiești, această soluție fiind determinată de recunoașterea de către instanța de judecată a calității sale de legatar universal, împreună cu contestatorul R.I. după decesul autoarei comune G.D. La termenul din 6 noiembrie 2007 s-a depus la dosar o cerere formulată de numita R.M.

în nume propriu și în calitate de procurator pentru L.C.A. și L.F.A. de intervenție în interesul R.A.A.P.P.S., prin care în contradictoriu cu N.D.I., să se admită apelul acestei instituții și să se respingă contestația formulată de contestator. S-a arătat în motivarea cererii, că aceștia sunt moștenitorii autorilor lor, L.A. și L.Z., care au cumpărat la data de 4 iulie 1941 un imobil format din teren și construcție în suprafață de 3.666 m.p. situat în șos. București - Ploiești ce formează lotul nr. 136, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - secția Notariat și suprafața de 8.800 m.p. situat în șos. București-Ploiești, ce formează lotul nr. 137, iar odată cu apariția Legii nr. 18/1991 au depus notificări, prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 12.427 mp (teren și construcții), situat în șos.

București - Ploiești. În baza acestei notificări, Primăria comunei Otopeni a eliberat titlul de proprietate nr. 43.300 din 11 iunie 1999, fiind puși în posesie în baza procesului verbal nr. 1136 din 26 mai 1999, pentru suprafața de 5.000 m.p. Au depus ulterior și o notificare la R.A.A.P.P.S. în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată, situație în care, terenul pretins de aceștia nu mai poate fi revendicat și de N.D. Părțile au depus la dosar acte, iar la data de 10 martie 2008 D.S. a formulat o cerere de intervenție accesorie în favoarea R.A.A.P.P.S. prin care a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul N.D.I. și suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 31936/3/2007 înregistrat la data de 24 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului București precum și respingerea cererii de intervenție în interesul R.A.A.P.P.S.

formulată de R.M. S-a motivat cererea pe ideea că aceasta este nepoata de frate a defunctei G.D., având calitatea de legatar universal al acesteia, în temeiul testamentului olograf datat 1 aprilie 1968 și a certificatului de moștenitor din 12 septembrie 1972, având o situație similară cu a contestatorului N.D.I., amândoi fiind desemnați legatari universali a defunctei G.D. A mai arătat că a avut o înțelegere cu vărul său R.I., contestatorul în prezent decedat pentru ca acesta să înceapă demersurile în vederea restituirii imobilelor expropriate de la mătușa lor, înțelegere care nu a mai fost respectată, deoarece R.I. a început pe cont propriu formalitățile instituite de Legea nr. 10/2001, situație în care aceasta a fost nevoită să promoveze acțiune în justiție pentru revendicarea bunurilor.

A considerat admisibilă această cerere în raport de situația de fapt existentă și de dispozițiile art. 51 C. proc. civ. Cel de-al doilea capăt de cerere a fost motivat pe ideea că dosarul aflat pe rolul Tribunalului București și înregistrat cu nr. 31936/3/2007 are ca obiect revendicarea acelorași imobile și a fost pornită împotriva Statului Român prin M.E.F. și R.A.A.P.P.S. În acest dosar s-a urmărit stabilirea prin hotărâre judecătorească a dreptului de proprietate a acesteia cu privire la cota parte de 1/2 din imobilul revendicat. Instanța a dispus prin încheierea din 22 aprilie 2008 respingerea cererii de intervenție, față de împrejurarea că motivarea acesteia nu constituie o apărare în favoarea apelantei R.A.A.P.P.S., ci vizează promovarea unui interes propriu.

Curtea a dispus și efectuarea unui nou raport de expertiză privind identificarea bunurilor în raport de actele de proprietate depuse la dosar de părți, lucrare întocmită de expertul N.A. La termenul din 9 septembrie 2008, numita D.S. a formulat o cerere de conexare la acest dosar, a Dosarului nr. 31936/3/2007, prin care a solicitat în contradictoriu cu Statul Român și R.A.A.P.P.S. obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, șos. București - Ploiești, compus din teren în suprafață de 15.000 m.p. și construcțiile aflate pe acesta și suprafața de 60.000 m.p. situată la aceeași adresă.

Acest dosar a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1684 din 18 decembrie 2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care a respins acțiunea formulată de D.S., ca inadmisibilă, pe considerentul că cererea a fost înregistrată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca să fie respectată procedura reglementată de dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ. A susținut instanța de judecată că singura cale la care putea recurge petiționara era o contestație formulată împotriva deciziei de soluționare a cererii sale de către persoana deținătoare a bunului și nicidecum o acțiune direct adresată justiției. Împotriva acestei hotărâri, S.D. a declarat apel ce a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe, la această secție.

La termenul din 9 septembrie 2008 fixat în ambele dosare, Curtea a dispus conexarea acestor dosare și continuarea judecății sub nr. 14119/2/2005. Prin Decizia civilă nr. 854 din 18 noiembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 14119/2/2005 (număr în format vechi 1572/2005) Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de intervenție în nume propriu a numitei S.D.; a admis cererea de intervenție accesorie, în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S., formulată de R.M. în nume propriu și în calitate de mandatar al numiților L.C.A. și L.F.A.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul R.V.Ș. în interesul contestatorului N.D.I. A admis apelurile declarate de contestatorul N.D.I., intimata R.A.A.P.P.S., împotriva sentinței civile nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta S.D.

împotriva Sentinței civile nr. 1684 din 18 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.E.F.P. și cu intervenienții L.C.A., L.F.A., R.M. și R.V.Ș.. A desființat sentința civilă nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. 222/2004 al Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă, și Sentința civilă nr. 1684 din 18 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, și a trimis cauzele conexate, pentru soluționarea pe fond, la aceeași instanță, Tribunalul Municipiului București. Prin opinia separată a magistratului, judecător P.A., s-a respins acțiunea ce face obiectul dosarului nr. 222/2004 al Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă, întrucât apelantul - contestator N.D.I.

este lipsit de calitate procesuală activă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut în primul rând, că se impune admiterea cererii de intervenție formulată de intervenienta D.S., în nume propriu, întrucât în baza sentinței civile nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. 222/2004 al Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă, s-a constatat că aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea cotei de ½ din suprafața de 51.964,15 m.p. și construcțiile situate pe aceasta, imobil amplasat pe șoseaua București-Ploiești, iar în aceste condiții, intervenienta are un interes în demararea cererii de intervenție justificat de raporturile juridice dintre aceasta și fosta proprietară a imobilului, dar și în raport de contestatorul R.I., prin moștenitor N.D.I.

A fost admisă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții R.M. în nume propriu, cât și în calitate de procurator al intervenienților L.F.A. și L.C.A., în favoarea R.A.A.P.P.S., întrucât, în baza Legii nr. 10/2001, aceștia au înregistrat o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 5.927 m.p., dându-se o soluție nefavorabilă de R.A.A.P.P.S., situație ce a nemulțumit pe intervenienții care, considerând că au făcut dovada dreptului de proprietate, această suprafață s-ar suprapune peste terenul solicitat de contestatorul N.D.I. S-a admis și cererea de intervenție accesorie a intervenientului R.V.Ș.

în favoarea contestatorului, întrucât a încheiat cu autorul acestuia, R.I., în prezent decedat, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 892 din 23 septembrie 2004, prin care s-a obligat să vândă acestuia cota de 40% din dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului, sub condiția restituirii în natură. Cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta S.D. în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. s-a considerat că este nefondată, întrucât aceasta a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., prin care a înțeles să-și valorifice propriul drept, cerere soluționată în fond și atașată la prezenta cauză. Pe fondul cauzei, s-a reținut că atât contestatorul I.R., prin moștenitorul testamentar N.D.I., cât și reclamanta S.D.

au calitatea de persoane îndreptățite și, implicit, calitate procesuală activă, fiind titulari ai dreptului revendicat prin acțiunile înregistrate în justiție, aceștia având calitatea de legatari universali, fiind nepoții de frate ai autoarei G.D., proprietarul imobilului solicitat ce a fost preluat de către Statul Român în anul 1950, calitate de moștenitor conferită de testamentul olograf încheiat la data de 1 aprilie 1968, și consolidată prin emiterea certificatului de moștenitor nr. XXX din 12 septembrie 1972. Referitor la acțiunea în revendicare promovată pe dreptul comun de către reclamanta S.D., instanța de apel a reținut că este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de practica constantă a instanțelor de judecată și de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care oferă oricărei persoane cadrul necesar de a revendica drepturile fundamentale și de a se adresa justiției într-un liber acces pentru recunoașterea acestora.

S-a apreciat că se impune admiterea tuturor apelurilor declarate de părți și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în condițiile în care atât contestatorul N.D.I. cât și reclamanta S.D. au vocație succesorală universală și au pornit cu acțiuni în revendicarea aceluiași drept, astfel încât este admisibil demersul fiecăruia, analiza dreptului lor urmând a se face în mod unitar prin reluarea judecății asupra fondului. Împotriva deciziei respective, la data de 26 martie 2009 și respectiv 31 martie 2009, în termen legal, au declarat recurs atât contestatorul N.D.I. și intervenientul accesoriu în interesul contestatorului, R.V.Ș., cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, contestatorul N.D.I. a criticat în primul rând decizia recurată în privința cererilor de intervenție formulate de intervenienta D.S., atât în nume propriu cât și în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. și de intervenienții - accesorii R.M., L.C.A., L.F.A. și R.V.Ș. Cu privire la cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienta S.D. s-a susținut că prin încheierea din 8 ianuarie 2008, instanța de apel a respins-o în conformitate cu prevederile art. 50 alin. ( 1), (2) și (3) C. proc. civ., față de împrejurarea că nu a existat acordul tuturor părților privind admiterea sa în faza apelului, însă această cerere trebuia respinsă, ca inadmisibilă, întrucât intervenienta nu putea invoca vreun drept al său, devreme ce acesta era pierdut prin nedepunerea unei modificări în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că și cererea de intervenție-accesorie, formulată de aceeași intervenientă în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S., trebuia respinsă ca inadmisibilă și nu pe baza considerentelor că vizează un interes propriu și nu o apărare în favoarea pârâtei. S-a reținut că, în mod greșit, s-a admis și cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei R.A.A.P.P.S. formulată de intervenienții R. și L., întrucât aceasta a fost calificată greșit, fiind vorba de o intervenție în nume propriu, în condițiile în care s-a invocat un drept propriu, iar pe de altă parte intervenienții nu au făcut dovada calității de succesori ai pretinșilor proprietari ai terenului (Z.L. și A.L.); că prin Decizia civilă nr. 314/A/2004 a Tribunalului Municipiului București s-a stabilit irevocabil că intervenienta R.M.

nu are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001 și i s-a acordat teren în baza Legii nr. 18/1991. Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea sa, de către intervenientul R.V.Ș., s-a susținut că în mod greșit a fost admisă întrucât, acest intervenient nu a sprijinit nici o apărare a sa, textul legal având în vedere o apărare efectivă, iar nu una pur formală, lipsită de orice argument sau motivație. În același timp, s-a arătat că în mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanța, prin dispozitivul deciziei recurate, a admis cererea de intervenție în nume propriu a intervenientei S.D., după ce prin încheierea interlocutorie din data de 8 ianuarie 2008, aceeași instanță de apel respinsese, în principiu, cererea de intervenție.

S-a mai criticat decizia recurată și sub alte aspecte de ordin procedural, în sensul că au fost încălcate prevederile art. 49 alin. (2) și art. 53 C. proc. civ., conexându-se în faza de apel la contestația formulată de el în baza Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare promovată de reclamanta S.D., în condițiile în care cauza și obiectul celor două cereri erau total diferite, iar, pe de altă parte, în mod greșit, s-a repus cauza pe rol, după ce obiecțiunile la raportul de expertiză fuseseră respinse, iar intervenientei R.M. i s-au încuviințat noi probe după ce administrarea acestora era finalizată.

Pe fondul cauzei, a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat ca fiind admisibilă acțiunea în revendicare formulată de aceasta pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, avându-se în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, iar, pe de altă parte, nu s-a analizat legitimarea procesuală activă a numitei G.D., neexistând nici un înscris care să ateste că aceasta este una și aceeași persoană cu S.D. menționată în testament și certificatul de moștenitor. S-a considerat, sub acest aspect, că prin respingerea cererii de intervenție în nume propriu a intervenientei S.D., trebuia respins și apelul declarat de aceasta împotriva hotărârii primei instanțe, prin care i se respinsese, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun.

S-a concluzionat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe pronunțată în urma contestației formulate în baza procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 și respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii prin care i s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, iar pe fondul cauzei să i se restituie întreg imobilul format din teren și construcții, în suprafață de 51.964 m.p. situat pe Șoseaua București-Ploiești. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intervenientul accesoriu R.V.Ș., prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a invocat aceleași aspecte și considerente ca și recurentul-contestator N.D.I., în ceea ce privește admiterea cererilor de intervenție formulată de intervenienta în nume propriu S.D.

și de intervenienții accesorii R.M., L.F.A. și L.C.A., precum și cu privire la admiterea apelului care a fost promovat de către S.D. și care a fost dat cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și de art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În plus, s-a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ce se reflectă în dispoziții contradictorii, întrucât admiterea oricăruia dintre cele trei apeluri conduce la respingerea celorlalte două, de asemenea admiterea oricăruia dintre apelurile promovate de către N.D.I. sau reclamanta S.D., excludea admiterea cererilor de intervenție în interesul pârâtei R.A.A.P.P.S.

S-a arătat, sub acest aspect, că singurul apel analizat pe fond a fost cel promovat de reclamantă, astfel încât se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în apel, conform art. 312 alin. (3) tezele II și III C. proc. civ. În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pârâtul Statul Român prin M.F.P., prin motivele de recurs, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.D. împotriva sentinței civile nr. 1684 din 18 decembrie 2007 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că este admisibilă acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D., după intrarea în vigoare a legii speciale cu caracter reparatoriu nr. 10/2001.

Astfel, s-a arătat că situația juridică a imobilului aflat în litigiu este reglementată prin Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel, prin decizia recurată, a ignorat la pronunțarea acesteia decizia Curții Constituționale nr. 373 din 4 mai 2006 și deciziile nr. 9 din 20 martie 2006, nr. 53 din 4 iunie 2007 și nr. 33 din 9 iunie 2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, precum și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. La data de 2 octombrie 2009, intimata - reclamantă D. (căsătorită P.) S. a formulat întâmpinări la recursurile declarate de contestatorul N.D.I., de intervenientul accesoriu R.V.Ș. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând respingerea acestora ca nefondate.

De asemenea, la data de 16 octombrie 2009, pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare la recursul declarat de contestatorul N.D.I., invocând excepția lipsei calității procesuale active a acestuia, în condițiile în care nu poate avea calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, în mod greșit cele două instanțe considerând că are calitatea de legatar universal al defunctei autoare G.D., în realitate certificatul de moștenitor nr. XXX/1972 instituindu-l pe autorul acestuia (I.R.) în calitate de legatar cu titlu particular. S-a arătat, sub acest aspect, că au fost încălcate dispozițiile art. 894 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „orice legat care nu este cu titlu universal este singular”, ceea ce conferă legatarului vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate, privite izolat, cele două instanțe interpretând greșit testamentul întocmit în anul 1968 de către autoarea G.D., în condițiile în care nepoților, S.D.

și I.R., defuncta le-a testat bunuri individuale determinate. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de considerentele deciziei recurate și de motivele de casare invocate de recurenți, Înalta Curte constată următoarele: Autoarea reclamantei S.D. și a contestatorului I.R. a deținut în proprietate imobilele aflate în litigiu, conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 mai 1935 prin care numitul P.A. vinde către Societatea Anonimă Română „R.” terenul în suprafață de 42.000 m.p. compus din trei loturi de împroprietărire cu numerele 138, 139, 140, societate dizolvată conform jurnalului nr. 5229 din 18 mai 1938 din Dosarul nr. 1225/1935 al Tribunalului Ilfov, secția I comercială, prin care proprietatea trece la autoarea G.D., fostă G.G., căsătorită în anul 1941 cu A.D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

De asemenea, reclamanta S.D. este fiica lui M.D. și M.D.A. (fiul lui G. și A.D.), aceștia din urmă fiind și părinții lui A.D. Prin urmare, A. și M.D. au avut calitatea de frați, S.D. fiind fiica lui M.D., astfel încât reclamanta este nepoata de frate a autoarei G.D. La rândul său, contestatorul I.R. este fiul lui V.I. (frate cu numitul A.D., căsătorit cu G.D. și antedecedat acesteia la data de 9 mai 1957), conform înscrisurilor aflate la fila 336, Dosar nr. 14119/2/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, acesta având calitatea de nepot de frate a aceleiași autoare, G.D. Aceste înscrisuri însă, nu fac dovada calității de persoană îndreptățită la restituire pentru contestatorul I.R., în sensul Legii nr. 10/2001, precum și a calității de proprietar al imobilelor aflate în litigiu pentru reclamanta S.D., proprietate nedobândită prin moștenire legală.

Aceasta întrucât cei doi nu au calitatea de moștenitori legali ai autoarei G.D., câtă vreme sunt nepoți de frate ai soțului acesteia A.D., antedecedat acesteia în cursul anului 1957, astfel încât A.D. nu a putut-o moșteni pe soția sa G.D., pentru ca apoi, prin retransmitere, succesiunea în privința bunului imobil solicitat, să se transmită către succesorii acestuia S.D. și I.R. al cărui moștenitor testamentar este contestatorul N.D.I. În acest sens, dispozițiile art. 654 C. civ., stipulează faptul că, orice persoană este capabilă de a moșteni, sub condiția să existe la data deschiderii succesiunii, astfel încât cei care au murit înainte de cujus, nu-l pot moșteni pe acesta, căci la data când s-ar naște dreptul lor succesoral, ei nu se mai bucură de personalitate, dovada supraviețuirii succesibilului făcându-se de obicei cu ușurință prin extrasul de pe actul de deces.

Dovada existenței în momentul deschiderii succesiunii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (art. 1169 C. civ.) și care poate să fie moștenitorul în cauză, dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la data deschiderii moștenirii, dar ulterior a decedat, iar drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi. În această din urmă ipoteză, dobândirea moștenirii are loc prin retransmitere, instituție specifică atât moștenirii legale cât și testamentare, în baza acesteia moștenitorul legal sau testamentar, supraviețuind un timp cât de scurt defunctului, dobândește el succesiunea acestuia din urmă și, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor săi moștenitori legali sau testamentari (moștenire succesivă sau subsecventă).

În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale, prin retransmitere, trebuie să dovedească existența moștenitorilor (ascendenții lor) în momentul deschiderii primei moșteniri și, bineînțeles, propriile drepturi succesorale asupra moștenirii lăsată de aceștia, inclusiv existența lor la data deschiderii acestei din urmă moșteniri. Față de cele arătate, în condițiile în care reclamanta și contestatorul sunt nepoții de frate al lui A.D., căsătorit cu G.D., proprietarul imobilelor aflate în litigiu la data preluării lor de către stat, A.D. care a decedat anterior soției sale, în cursul anului 1957, se poate concluziona că acesta, nefiind în viață la data deschiderii succesiunii soției sale G.D., nu a putut să o moștenească pe aceasta, astfel încât nu a putut retransmite averea succesorală a acesteia, către descendenții săi de frate, nepoții S.D.

și I.R.. Prin urmare, aceștia neavând calitatea de moștenitori legali ai autoarei G.D., în mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamanta S.D. are calitate procesuală activă în cadrul acțiunii civile în revendicare și că și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate în litigiu, proprietate dobândită prin moștenire legală, cât și faptul că I.R., care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar avea calitatea de persoană îndreptățită la restituire, în sensul acestei legi speciale cu caracter reparatoriu. În al doilea rând, este eronată și cea de-a doua teză reținută de către instanța de apel, potrivit căreia reclamanta și contestatorul au calitate procesuală activă, fiind îndreptățiți la restituire, în calitatea acestora de moștenitori testamentari (legatari universali), calitate conferită de testamentul întocmit de autoarea G.D.

la data de 10 aprilie 1968, în limba franceză și tradus în limba română (încheierea de legalizare a traducerii din 25 noiembrie 1968 la Notariatul de Stat al Municipiului București și al județului Ilfov), și a certificatului de moștenitor nr. XXX/1972 autentificat de Notariatul de Stat local al Sectorului nr. 3 București, în Dosarul nr. 350/1972. Aceasta, întrucât testamentul respectiv a fost calificat în mod greșit ca fiind un legat universal, în realitate, din conținutul acestuia, rezultând fără echivoc faptul că este vorba de un legat cu titlu particular, prin testamentul respectiv autoarea G.D., testând în favoarea a 11 beneficiari, printre care reclamanta și contestatorul, bunuri mobile individual determinate.

În același timp, expresia folosită de testatoare în finalul filei a doua din legat - „împărțiți sau vindeți tot ce mai rămâne” - cu referire expresă la nepoții săi S.D. și I.R., nu poate fi interpretată în sensul determinant al calificării înscrisului pentru cauză de moarte, ca fiind un legat universal. Prin folosirea cuvintelor respective, testatoarea nu a dorit altceva decât să specifice faptul că dorința sa este aceea ca cei doi nepoți ai săi să-și împartă între ei celelalte bunuri mobile existente în domiciliu și care nu fac obiectul legatelor cu titlu particular, beneficiari fiind persoanele enumerate în testament. Această concluzie se impune întrucât legatul universal este acela care conferă legatarului chemare eventuală la întreaga succesiune (art. 888 C. civ.); legatul cu titlu universal este cel care dă legatarului chemare la o fracțiune din moștenire, aceste legate fiind nominalizate în art. 894 C. civ.

(legatul tuturor nemișcătoarelor; legatul tuturor mișcătoarelor; legatul unei fracțiuni din mișcătoare și legatul unei fracțiuni din nemișcătoare), iar legatul cu titlu particular este acela care dă legatarului vocație la unul sau mai multe bunuri determinate, considerate în individualitate lor. În acest sens, C. civ., în dispozițiile art. 894, dă o definiție negativă legatului cu titlu particular și anume: „orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este particular”. Aceste dispoziții legale au fost interpretate în sensul că, nu emolumentul, ci vocația determină caracterul legatului, în această privință testamentul putând fi calificat ca fiind universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, potrivit voinței testatorului.

În cauză, însă, voința testatorului privește exclusiv împărțirea bunurilor mobile, iar expresia „împărțiți și vindeți tot ce mai rămâne” nu poate fi interpretată decât cu referire la restul bunurilor mobile rămase ca bunuri determinabile. Așadar, atât reclamanta S.D., cât și contestatorul I.R. au dobândit, în baza testamentului respectiv, doar calitatea de legatari particulari, aceștia neputând culege decât bunurile mobile individualizate prin testament, neavând vocație succesorală concretă la bunurile imobile rămase de pe urma defunctei. Prin urmare, reclamanta S.D. nu are justificare procesuală activă de a revendica imobilele aflate în litigiu, iar contestatorul I.R. nu are calitate de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme vocația succesorală testamentară a acestora este limitată doar la bunuri mobile, prin legatul respectiv, testatoarea G.D.

conferindu-le doar calitatea de legatari cu titlu particular. Prin admiterea acestei excepții, a lipsei calității procesuale active a reclamantei și a contestatorului, recurentului-contestator N.D.I. (moștenitorul testamentar al lui I.R.) nu i se creează o situație mai grea în propria-i cale de atac, întrucât legitimarea procesuală activă a părților este un motiv de ordine publică, și excepția respectivă a fost invocată prin întâmpinare de către intimata - pârâtă R.A.A.P.P.S., iar prin prisma Legii nr. 10/2001, recurentul - contestator nu-și demonstrează calitatea de persoană îndreptățită, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) litera a și art. 4 alin. (2). Pe de altă parte, recursul declarat de contestatorul I.R.

este fondat, în ceea ce privește motivele de recurs referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., pe dreptul comun și întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, act normativ special cu caracter reparatoriu ce reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . Sub acest aspect, în mod greșit, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., este admisibilă și după apariția Legii nr. 10/2001, față de practica constantă a instanțelor de judecată și de dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Aceasta întrucât, prin raportare la situația de fapt existentă în cauza dedusă judecății, situația juridică a imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/200 și prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a recursului în interesul legii privind acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat și de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin decizia menționată, a fost consacrat principiul conform căruia „concursul dintre legea specială ( Legea nr. 10/2001) și legea generală ( art. 480 C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Astfel, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi, iar accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare era guvernată pe dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 și următoarele C. civ. Deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu o lege specială, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură prealabilă, obligatorie, anterior sesizării instanței.

Prin urmare, legea nouă suprimă practic acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect imobilele preluate de stat în perioada regimului politic existent în România anterior lunii decembrie a anului 1989, și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator. În același timp, este adevărat și faptul că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, se instituie și o excepție, în sensul că dacă „sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice”.

În cauză, nu este însă aplicabilă această excepție, care nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care reclamanta S.D. nu și-a întemeiat acțiunea și pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. și pe jurisprudența C.E.D.O. În același timp, în lumina jurisprudenței C.E.D.O., invocată prin întâmpinare, reclamanta nu deține „bun” în sensul Convenției sau măcar o speranță legitimă de a-și recupera și a intra în posesia bunului imobil preluat în mod abuziv de Statul Român, câtă vreme aceasta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neformulând notificare în cadrul procedurii speciale, pentru a se putea verifica în raport de datele concrete ale speței conformitatea Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile C.E.D.O.

Prin urmare, neurmând procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru a se putea stabili în acest cadru juridic dacă este posibilă sau nu restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, sau dacă este posibilă acordarea de măsuri reparatorii, nu mai poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., care să impună conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea Fundamentală. În consecință, față de cele arătate, decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sunt admisibile recursurile declarate de contestatorul N.D.I., intervenientul accesoriu Vlad Rotaru-Șerban și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește motivele de ordin procedural invocate prin motivele de recurs de către contestator și intervenientul accesoriu în favoarea sa, R.V.Ș., Înalta Curte constată următoarele: Astfel, dispozițiile art. 49 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., stipulează faptul că intervenția este un interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său și că ea este în interesul uneia dintre părți când sprijină numai apărarea acesteia.

Prin urmare, intervenția este cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din acel proces, intervenția voluntară fiind folosită de terțul care urmărește să i se recunoască sau stabilească un drept propriu, iar intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții pentru care a intervenit, natura juridică a acesteia fiind una de apărare. Aceste dispoziții de ordin teoretic procesual au fost aplicate corect de către instanța de apel la datele concrete ale speței și, în consecință, în mod legal au fost caracterizate ca fiind accesorii cererile de intervenție formulate de intervenientul R.V.Ș., în favoarea contestatorului N.D.I.

și de intervenienții R.M., L.C.A. și L.F.A., în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. Aceasta, întrucât intervenienții nu au intervenit în proces pentru a invoca un drept propriu, ci pentru sprijinirea celor două părți; intervenientul R.V.Ș., fiind interesat să-l sprijine pe contestator pentru a triumfa în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, întrucât este beneficiarul unu antecontract de vânzare-cumpărare cu acesta, având ca obiect o parte din imobilul aflat în litigiu, iar ceilalți intervenienți sprijinind-o pe pârâta R.A.A.P.P.S., în condițiile în care au susținut că terenul solicitat s-ar putea suprapune cu suprafața ce le-a fost acordată în aceeași zonă, în baza legilor fondului funciar.

De asemenea, măsura conexării celor două dosare de către instanța de apel, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D. și contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., a fost luată în baza dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., ca o măsură de bună administrare a justiției, fiind lăsată la aprecierea instanțelor, pentru a se evita pericolul contrarietății de hotărâri, neputându-se susține că prin conexare, cererile și-au pierdut indivizibilitatea și că părțile ar putea avea mai multe drepturi decât acelea pe care le-ar fi putut avea dacă nu ar fi fost dispusă măsura conexării. În același timp, conexitatea, spre deosebire de litispendență, presupune două afaceri distincte și care, fără să fie legate între aceleași părți, prezintă astfel de raporturi între ele, încât cele două instanțe sesizate ar putea pronunța hotărâri contradictorii, astfel încât se impune reunirea celor două cauze.

În consecință, în mod legal instanța de apel a dispus conexarea celor două cauze; admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienții R. în favoarea R.A.A.P.P.S, precum și respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta S.D., în favoarea aceleiași pârâte. În schimb, instanța de apel a soluționat greșit din punct de vedere procedural, cererea de intervenție în mod propriu formulată de S.D. în cadrul contestației introdusă în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., încălcându-se dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, prin încheierea interlocutorie de ședință din data de 8 ianuarie 2008, instanța de apel a respins, în principiu, cererea de intervenție în nume propriu formulată de S.D., avându-se în vedere dispozițiile art. 50 alin. ( 1) C. proc.

civ. și față de împrejurarea că nu există acordul tuturor părților privind admiterea sa în faza apelului, pentru ca, ulterior, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța să admită aceeași cerere de intervenție principală. Încheierea de ședință respectivă, din data de 8 ianuarie 2008, este una interlocutorie, care leagă instanța, astfel încât aceasta nu mai putea reveni asupra ei, astfel încât, în mod eronat, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a revenit asupra hotărârii inițiale, dispunând admiterea cererii de intervenție în nume propriu formulată de intervenienta S.D. Pe de altă parte, s-a reținut că reclamanta nu are legitimare procesuală activă pentru a formula acțiune în revendicare pe dreptul comun, astfel încât, și din acest punct de vedere, intervenția principală a acesteia în cadrul dosarului având ca obiect Legea nr. 10/2001, trebuie respinsă ca neîntemeiată.

În același timp, cererea de intervenție accesorie, formulată de intervenientul R.V.Ș. în interesul contestatorului N.D.I., a fost soluționată în mod corect de către instanța de apel, prin admiterea acesteia în condițiile în care se întemeia pe antecontractul încheiat între părți, acesta având interesul să susțină admiterea contestației formulată în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 și sprijinind poziția procesuală a contestatorului. În consecință, față de cele arătate, se constată că decizia recurată este afectată de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de conte