ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6020/2010

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 995 din 03 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV a

civilă, a admis contestația formulată de reclamanta Ș.N. în contradictoriu cu

pârâtul Primarul General al Municipiului București, a anulat dispoziția din 09

februarie 32009 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să emită dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin

care să acorde reclamantei în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor, prin scăderea valorii actualizate a

despăgubirilor primite, pentru imobilul situat în București, sector 3, compus

din teren în suprafață de 198 mp și construcție în suprafață de 124,80 mp.

În motivarea soluției, tribunalul a

reținut că dispoziția contestată, prin care s-a respins notificarea reclamantei

pe motiv că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat,

este nelegală și netemeinică.

Aceasta deoarece, reclamanta este

persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de coproprietară împreună cu soțul său, Ș.I.,

a imobilului notificat la data preluării lui de către stat prin expropriere.

Referitor la dreptul de proprietate al

reclamantei, tribunalul a reținut că acesta este dovedit prin aplicarea

prezumției de proprietate instituită prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001,

chiar în absența actului de proprietate în formă autentică, în condițiile în

care reclamanta și soțul său figurează ca proprietari în actul de expropriere

cu un imobil compus din teren în suprafață de 198 mp și construcție în

suprafață de 124,80 mp.

Raportat la această situație și la

faptul că imobilul este imposibil de restituit în natură, tribunalul a

considerat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent, conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 72/ A din 29

ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul

ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a reținut următoarele:

Critica privind nedovedirea dreptului

de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios nu este fondată.

Conform dispozițiilor art. 22.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în materia

retrocedării imobilelor preluate abuziv, legea specială nu impune ca dovada

dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile

și alte mijloace de dovadă, nu numai actele autentice de proprietate.

Mai mult, art. 24 din Legea nr. 10/2001,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că, în absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura

preluării abuzive de către stat, instituindu-se, astfel, o prezumție de

proprietate în favoarea persoanei care figurează ca proprietar în actul de

expropriere, chiar în absența actului de proprietate în formă autentică.

În speță, din adresa din 21 mai 2009

emisă de Consiliul Local al Sectorului 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale

rezultă că în evidențele acestei instituții, începând cu anul 1952, figurează în

calitate de proprietari, ca plătitori de impozite, Ș.l. și Ș.N., pentru

construcție și teren.

De asemenea, din adresa din 04

ianuarie 1979 reiese că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 518 din 20 decembrie 1978, din proprietatea soților Ș.I. și Ș.N.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut

în cauză că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face

parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și că reclamanta, fiind unul dintre

proprietarii din patrimoniul cărora a fost expropriat imobilul litigios, are

calitatea de persoană îndreptățită și, ca atare, beneficiază de măsurile

reparatorii în echivalent prevăzute la art. 26 alin. (1) din Legea specială,

restituirea în natură nefiind posibilă.

Este nefondată și critica referitoare

la greșita obligare a entității învestite cu soluționarea notificării să emită

dispoziție de acordare de bunuri sau servicii în compensare, în condițiile în

care municipalitatea nu are posibilitatea de a atribui în compensare bunuri sau

servicii cât timp nu s-a finalizat operațiunea de inventariere a acestora.

Obligația stabilită în sarcina

pârâtului își are temeiul juridic în art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, și în dispozițiile prevăzute în Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, fiind astfel fără relevanță nefinalizarea operațiunii de

inventariere de către municipalitate a bunurilor și serviciilor susceptibile de

acordare în compensare.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către pârât, care a invocat pronunțarea ei cu aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentul a arătat că, din prevederile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

rezultă că dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale

însoțit de situația juridică a imobilului și de ordinul prefectului care

conține propunerea motivată a prefectului de acordare a despăgubirilor.

Deci, înainte de a transmite dosarul

Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul București are obligația de a-l

înainta Prefecturii Municipiului București, în vederea întocmirii ordinului.

Pe de altă parte, la art. 16 din

Titlul VII se prevede în mod expres că valoarea echivalentă a imobilului

solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală, iar notificările

formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în scopul acordării de măsuri reparatorii

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale numai dacă sunt însoțite de ordinul prefectului.

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice,

notificatorului, iar acestea trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen

de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin

ordonanțe de guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient

notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în susținerea

notificării, or aceste acte nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Prin urmare, instanța de judecată

trebuia să aibă în vedere în soluționarea cauzei numai actele doveditoare

depuse la dosarul administrativ.

Reclamantei nu i se puteau acorda

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul litigios, cât timp aceasta

nu și-a îndeplinit obligația de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat

despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului,

respectiv declarație autentificată dată pe proprie răspundere, în sensul că

nici ea, nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie

și că, totodată, se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de

despăgubiri în situația constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5

din Legea nr. 10/2001.

Intimata-reclamantă a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Mai întâi, este de observat că

aserțiunile din recurs întemeiate pe dispozițiile art. 24 și art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 nu se constituie în critici propriu-zise la adresa

hotărârii din apel, care face obiectul recursului, partea limitându-se la a

prezenta ceea ce, în opinia sa, ar reprezenta conținutul respectivelor

dispoziții legale, fără a arăta care este legătura lor cu soluția pronunțată în

apel.

În speță, prin decizia recurată s-a

menținut soluția fondului de obligare a pârâtului să emită dispoziție motivată

prin care să acorde reclamantei în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul

preluat abuziv de stat, imposibil de restituit în natură.

O atare obligație se circumscrie

sferei de aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, în conformitate cu care „dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să

acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată către persoana îndreptățită".

În legătură cu această soluție,

recurentul-pârât a invocat, cu trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

obligația instanței de judecată de a soluționa contestația la Legea nr. 10/2001

numai prin raportare la actele doveditoare depuse la dosarul administrativ.

În felul acesta se contestă practic,

în mod indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației

de a verifica legalitatea și temeinicia dispoziției de respingere a notificării

prin raportare la alte acte decât cele prezentate de notificator Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Aceste critici nu sunt întemeiate, cu

consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Sintagma „până la data soluționării

notificării" trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității

notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată,

deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr.

10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a

considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces

la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la

verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a

notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o

bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001,

care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în

justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru

nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către

titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de

proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de

moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea

drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza

actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum

imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor

în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare

din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o

acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi

practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența

căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea

conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra

probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective

deduse judecății. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul

esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație

împotriva dispoziției de respingere a notificării să administreze probe noi

față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța

să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară

dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, recurentul-pârât a

invocat faptul că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin

echivalent în absența unei declarații pe proprie răspundere în sensul că nu

s-au primit despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului,

respectiv că nici ea și nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile

internaționale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și că,

totodată, se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de

despăgubiri în situația constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5

din Legea nr. 10/2001.

Aceste critici nu au fost valorificate

de pârât în apel, ci direct în recurs, or recursul nu se poate exercita trecând

peste apel, orrisso medio, așa încât respectivele critici nu pot fi analizate

de instanța de recurs.

Față de considerentele expuse, urmează

a se reține că recursul pârâtului este nefondat și va fi respins în consecință,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

Deciziei civile nr. 72/ A din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

12 noiembrie 2010.