ÎCCJ, decizie (scj.ro #158175)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 2.10.2014, sub nr. x/3/2014, reclamanta SC A. SL a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, solicitând constatarea nulității absolute a documentului intitulat tranzacție judiciară, autentificat sub nr. 745/5.03.2010 de către BNP D., încheiat între SC C. SRL și B., cu obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile Codului de procedură civilă și textele legale din materia nulității.

Prin sentința civilă nr. 7374 din 29 octombrie 2015, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei SC A. SL.

Împotriva sentinței civile nr. 7374 din 29 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta SC A. SL, care a fost respins de către Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1909 din 14 noiembrie 2017.

Împotriva deciziei nr. 1909 din 14 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta SC A. SL, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea acestuia și casarea deciziei recurate. În motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept referitoare la puterea lucrului judecat, concluzionând eronat că la momentul încheierii contractului de tranzacție - 5.03.2010 - prezumția de legalitate a H.C.L. nr. 52/2008 nu fusese înlăturată în urma pronunțării sentinței civile nr. 1849 din 15 mai 2009 a Tribunalului București, Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal din dosarul nr. x/3/2008, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului administrativ enunțat. Pentru a conchide astfel, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 377 și 378 C. proc. civ. din 1865 și pe cele ale art. 1199 C. civ. din 1864, acte normative incidente prin raportare la momentul încheierii contractului de tranzacție analizat - 5.03.2010. Concluzia instanței de apel în sensul că o hotărâre judecătorească care nu are caracter irevocabil nu are autoritate de lucru judecat și nu produce efecte juridice este eronată, întrucât și hotărârea definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat relativă, ce durează până la soluția pronunțată în recurs și care depinde de această soluție. Sentința civilă nr. 1849 din 15 mai 2009 a Tribunalului București, Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, avea caracter definitiv la momentul încheierii tranzacției, fiind o hotărâre pronunțată în primă instanță, fără drept de apel, susceptibilă doar de recurs. Așadar, la momentul încheierii tranzacției - 5.03.2010 - H.C.L. nr. 52/2008 nu se mai bucura de prezumția de legalitate, iar raportarea instanțelor de fond la acest act administrativ ca fiind un act valabil este greșită, iar inaplicabilitatea prezumției de legalitate demolează întregul eșafodaj logic al soluției pronunțate de instanțele de fond. O altă critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 948 C. civ. din 1864 privind condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții civile. Astfel, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 948 pct. 4 C. proc. civ., instanța de apel a confundat cauza actului civil cu obiectul acestuia. În analiza caracterului licit sau nelicit al cauzei contractului de tranzacție, instanța de apel a argumentat pornind de la analiza caracterului obiectului acestuia. În hotărârea recurată s-a arătat că pârâtul B. avea posibilitatea de a efectua acte de dispoziție de tipul renunțării la judecată sau la dreptul dedus judecății, drepturi reglementate de art. 246-247 C. proc. civ. din 1865, aplicabil în dosarul nr. x/3/CA/2008, dar și că legea recunoaște posibilitatea părților de a tranzacționa. În acest sens, instanța de apel a apreciat că prin criticile formulate în ceea ce privește scopul urmărit de părți la încheierea tranzacției - repunerea în ființă a valabilității PUD, reclamanta ar fi înțeles să aducă limitări dreptului intimatului B. de a renunța la dreptul dedus judecății în dosarul Tribunalului București. Or, dreptul părților de a tranzacționa sau de a renunța la judecată sau la dreptul pretins nu are nicio legătură cu cauza actului juridic, care trebuie să îndeplinească condiția liceității, independent de eventualul caracter licit al obiectului acestuia. Cauza sau scopul actului juridic reprezintă o condiție de fond, esențială de validitate și generală a actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea acestuia. Cauza actului juridic nu trebuie confundată cu obiectul actului juridic. În timp ce obiectul actului juridic arată ce se datorează, cauza arată pentru ce se datorează. Argumentele instanței de apel referitoare la dreptul lui B. de a renunța la judecată sau la drept în motivarea respingerii motivului de nulitate absolută constând în cauza ilicită a tranzacției sunt eronate pentru că se raportează la obiectul tranzacției, și nu la cauza acesteia. Motivul determinant al încheierii tranzacției a constat în realizarea unui mecanism pentru repunerea în ființă a H.C.L. nr. 52/2008 care, așa cum a fost demonstrat, la momentul înțelegerii, nu se mai bucura de prezumția de legalitate, ci fusese declarat nul absolut de către o instanță de judecată, a cărei hotărâre definitivă se bucura de autoritate de lucru judecat și producea efecte juridice. Trecând, însă, peste analiza caracterului licit sau ilicit al scopului mediat urmărit de părți la încheierea tranzacției, ceea ce se desprinde din lecturarea hotărârii instanței de apel este că aceasta, în loc să analizeze caracterul licit sau ilicit al scopului tranzacției, respectiv al momentului determinant, a cauzei impulsive și determinante care a condus la încheierea tranzacției, s-a analizat liceitatea obiectului tranzacției, apreciind că acesta este licit din perspectiva faptului că obligațiile asumate de B. prin tranzacție sunt permise de lege. Or, aceasta este o problemă de interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material. Cea de a treia critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1706 C. civ. Sub acest aspect, s-a arătat că, în cauză, dreptul contestat asupra căruia există îndoială în litigiul stins prin efectul tranzacției era reprezentat de dreptul C. SRL de a edifica o construcție pe proprietatea proprie la regimul de înălțime și apropriere de vecinătăți indicat în actul administrativ reclamat ca nelegal. Însă, asupra acestui drept niciuna dintre părți nu putea dispune întrucât regimul de edificare a construcțiilor este stabilit exclusiv de emitentul Autorizației de Construire și al PUD - ului, iar nu de beneficiarul actului administrativ ori de un alt terț interesat. Deci, actul încheiat nu poate fi apreciat o tranzacție valabilă întrucât tranzacția trebuie să aibă ca obiect un drept îndoielnic, drept asupra căruia părțile să poată dispune. Așadar, părțile nu puteau dispune în legătură cu valabilitatea PUD-ului, iar din cuprinsul tranzacției se desprinde cu claritate faptul că acestea au urmărit să primească, respectiv să plătească o compensație - art. 2.1 - în schimbul efectului de păstrare a valabilității PUD-ului. Cum păstrarea valabilității PUD-ului, singurul drept îndoielnic din cuprinsul tranzacției, este un drept care interesează ordinea publică, părțile nu puteau, în mod valabil, tranzacționa în legătură cu acest drept, convenția astfel încheiată fiind nulă absolut pentru lipsa unui obiect licit asupra căruia părțile să poată dispune. Cea de a patra critică invocată de recurenta-reclamantă vizează eronata interpretare și aplicare greșită a principiului invocării propriei turpitudini din perspectiva inaplicabilității acestuia. Acest principiu prezintă aplicabilitate exclusiv în materia excepțiilor de la restitutio in integrum , ca efect al constatării nulității actului juridic, așadar în etapa ulterioară intervenirii nulității actului juridic pe aspectul restituirii prestațiilor și niciodată în relație cu constatarea nulității înseși. O altă critică se referă la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 50/1991, respectiv a Legii nr. 350/2001. Sub acest aspect, s-a arătat că în legislația incidentă în domeniul construcțiilor nicăieri nu este prevăzută posibilitatea intrării în vigoare a PUD-ului emis nelegal, cu atât mai puțin printr-un act de voință al unor persoane particulare. Cea de a șasea critică se referă la fraudarea legii la încheierea tranzacției, recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept, înlăturând de plano acest motiv de nulitate cu singura explicație că H.C.L. nr. 52/2008 nu a fost irevocabil anulată. Instanța de apel era datoare să analizeze scopul actului din perspectiva eludării normelor legale, tranzacția fiind încheiată în scopul eludării prevederilor legale imperative în domeniul edificării construcțiilor, ale Legii nr. 50/1991, OMS nr. 536/1997, OMPLPAT nr. 37/2000 și ale Legii nr. 350/2001. Tranzacția a avut drept scop asigurarea unei aparențe de legalitate a edificării unei construcții cu încălcarea normelor legale aplicabile și, practic, în absența unor acte legale valabile de autorizare necesar a fi emise de autoritățile publice competente. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. SRL prin administrator judiciar E. SPRL a susținut poziția reprezentantului legal al societății, F., exprimată în fața instanțelor anterioare, în sensul acordului privind admiterea acțiunii reclamantei A. SL și exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât B., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului reclamantei A. SL și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. În combaterea recursului, s-a arătat că instanțele de fond în mod corect au reținut că reclamanta a invocat propria turpitudine în susținerea acțiunii și că motivele de nulitate sunt nelegale și netemeinice. Cu privire la primul motiv de recurs vizând prezumția de legalitate a H.C.L. nr. 52/2008 s-a arătat că acesta a fost invocată omisso medio, cu încălcarea art. 489 alin. 2 C. proc. civ. Totodată, au fost invocate prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 în susținerea lipsei puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 1849/2009 a Tribunalului București, fiind nelegală susținerea că această hotărâre a avut autoritate de lucru judecat relativă. S-a mai arătat că sentința civilă nr. 1849/2009 a Tribunalului București nu a produs niciun efect, deoarece toate efectele sale erau suspendate până la soluționarea recursului, iar la momentul încheierii tranzacției recursul nu era soluționat. Art. 378 C. proc. civ. din 1865 a fost prezentat în mod trunchiat de către recurenta-reclamantă, deoarece prevede situația unei hotărâri definitive atacate cu contestație în anulare sau revizuire, nu cu recurs. Motivele de nulitate invocate de către reclamantă pornesc de la premisa falsă că H.C.L. nr. 52/2008 este nulă absolut, potrivit sentinței nr. 1849/2009 a Tribunalului București. Instanța de apel nu a confundat noțiunile juridice de cauză și obiect atunci când a analizat caracterul licit sau nelicit al cauzei actului juridic. Intimatul-pârât B. a mai susținut că a acționat cu bună-credință pentru protejarea unui interes legitim, acoperirea daunei aduse imobilului său, astfel că nu poate fi sancționat pentru o pretinsă fraudă la lege și caracterul ilicit sau imoral al reclamantei. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului invocării propriei turpitudini, constatând că recurenta-reclamantă urmărește restituirea prestațiilor executate silit de către pârâtul B., nu apărarea vreunei atingeri aduse interesului general. De asemenea, nu poate fi reținut nici motivul de recurs referitor la interesul ocrotit prin PUD, întrucât litigiul de contencios administrativ a avut ca obiect apărarea intereselor legitime ale pârâtului B. de a nu-i fi afectată locuința, și nu apărarea unui interes general. Renunțarea la judecată s-a făcut în schimbul promisiunii de către C. SRL de a-i transmite pârâtului B. dreptul de proprietate asupra a două apartamente. Intimatul-pârât B. a mai susținut că nu a solicitat în niciun fel ca pârâta C. SRL să fie obligată să edifice construcția și să îi predea apartamentele, ci a solicitat doar daune-interese convenționale. În final, s-a arătat că și motivul de recurs referitor la frauda la lege este nelegal, instanța de apel reținând în mod corect că posibilitatea tranzacționării și renunțării la drept este dată de lege și că H.C.L. nr. 52/2008 era în vigoare și producea efecte. Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și art. 1733 C. civ. din 1864 este neîntemeiată susținerea potrivit căreia tranzacția este nulă deoarece ar fi un act de confirmare a unui act nul absolut. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B., recurenta-reclamantă A. SL a combătut argumentele acestuia, solicitând respingerea apărărilor invocate de acesta.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din camera de consiliu din 13 noiembrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport. Prin încheierea de ședință din 2 aprilie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată pentru 17 septembrie 2019, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte l-a respins pentru următoarele considerente: Un prim motiv al recursului vizează aprecierea greșită a puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 1849/15.05.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a constatat nulitatea absolută a Hotărârii de Consiliu Local nr. 52/2008, hotărâre definitivă, conform art. 378 C. proc. civ., căreia legea îi atașează puterea lucrului judecat. Plecând de la ignorarea valorii jurisdicționale, în acest proces, a puterii lucrului judecat, instanța de apel a considerat că la data încheierii tranzacției, 05.03.2010, nu fusese înlăturată prezumția de legalitate a actului administrativ, consolidând valabilitatea acestui act, chiar dacă fusese anulat prin hotărârea tribunalului. Deși intimatul B. s-a apărat cu privire la acest motiv, arătând că este invocat omisso medio , astfel că nu poate fi analizat, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., apărarea nu este fondată, deoarece instanța de apel s-a raportat la sentința civilă nr. 1849/15.05.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția de contencios administrativ și fiscal. Instanța de apel a arătat, însă, că nefiind irevocabilă - deoarece fusese declarat recursul împotriva acesteia - deci, pentru că nu exista autoritate de lucru judecat în sensul ca actul administrativ este nul, nu se justifică motivul de apel care critică împrejurarea că prin încheierea tranzacției s-a urmărit repunerea în ființă a H.C.L. nr. 52/2008. Astfel, chestiunea de drept a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1849/15.05.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția de contencios administrativ și fiscal a fost analizată de instanța de apel și reprezintă un considerent decizoriu al hotărârii, astfel încât acest aspect poate fi criticat în recurs, nefiind un motiv de nelegalitate invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac. Cu privire la temeinicia acestui motiv, deși art. 377 alin. (1) pct. 1 coroborat cu art. 378 C. proc. civ. din 1865 la care se raportează calitatea actului de jurisdicție analizat, recunoaște hotărârilor definitive atacate cu revizuire ori contestație în anulare puterea de lucru judecat până la înlocuirea lor printr-o altă hotărâre, aceste dispoziții legale nu trebuie desprinse de contextul materiei în care reglementează, cel al executării silite. Aceste dispoziții legale sunt precedate de art. 376 din același cod, norme în care se stabilește că o hotărâre definitivă este executorie și poate constitui fundamentul declanșării procedurii de executare silită. Pe când aceste dispoziții constituie dreptul general cu privire la caracterul executoriu al hotărârii definitive, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data pronunțării sentinței civile nr. 1849/15.05.2009, act normativ cu caracter special, stabileau că recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ, definitivă în primă instanță, suspendă executarea. Prin prevalența normei speciale, rezultă că hotărârii de primă instanță pronunțate în jurisdicția specială a contenciosului administrativ, legiuitorul nu îi recunoaște efect în planul executării anterior rămânerii irevocabile. În alte cuvinte, părțile nu se puteau prevala la data tranzacției lor, 05.03.2010, de împrejurarea că H.C.L. nr. 22/2010 era scoasă din circuitul civil ori administrativ, fiind nulă, deoarece sentința prin care se declarase nulitatea actului administrativ fusese atacată cu recurs, deci efectele sale nu se produceau. De aceea instanța de apel s-a raportat la împrejurarea că hotărârea evocată de apelant nu devenise irevocabilă, subliniind corect că, la data tranzacției, hotărârea consiliului local își producea încă efectele și opera încă prezumția de legalitate a actului administrativ. De vreme ce legiuitorul nu a atașat niciun efect hotărârii de primă instanță în materia contenciosului administrativ care a fost recurată, este evident că până la rămânerea sa irevocabilă, aceasta nu înglobează puterea de lucru judecat recunoscută, în general hotărârilor definitive. Pentru aceste motive, primul motiv de recurs este considerat nefondat și va fi înlăturat. Într-un al doilea motiv de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 948 C. civ. din 1864, confundând cauza actului juridic civil cu obiectul acestuia. Astfel, în analiza caracterului nelicit al cauzei contractului de tranzacție, instanța de apel a analizat, de fapt, obiectul acesteia. Recurentul a argumentat că instanța de apel, arătând că părțile manifestă disponibilitate asupra procesului prin renunțări ori tranzacții, s-a îndepărtat de la teza apelantului, care a subliniat că intimatul B. urmărea repunerea în ființă a unui PUD nevalabil, și a argumentat respingerea apelului confundând cauza cu obiectul contractului de tranzacție. Or cauza actului atacat a fost ilicită, deoarece motivul determinant al încheierii tranzacției a constat în realizarea unui mecanism pentru repunerea în ființă a H.C.L. nr. 52/2008, care, la data tranzacției reprezenta un act nul, pe baza unei hotărâri care avea putere de lucru judecat. A mai arătat recurentul că acest lucru se integrează caracterului ilicit al cauzei, deoarece nu este în resortul particularilor să tranzacționeze, direct ori indirect, asupra unor atribute care țin de domeniul puterii publice. Cu privire la cauza ilicită, instanța de apel a reținut că părțile au dreptul de a dispune asupra drepturilor lor civile puse în judecată, că pot renunța la proces ori pot încheia tranzacții. Dincolo de acest aspect, la încheierea tranzacției, scopul urmărit de pârâtul persoană fizică a fost acela de a permite ridicarea unei construcții pentru edificarea căreia fuseseră emise acte administrative cu ignorarea unor reguli de vecinătate și urbanism care îi vătămau interesele directe ca proprietar al imobilului alăturat. A mai reținut instanța că la data încheierii contestatei tranzacții, beneficiarul proiectului, Societatea C., a avut în vedere aceleași interese, de aceea, în măsura în care cauza contractului a avut caracter ilicit, cocontractantul s-a plasat în aceiași ilicitate. Înalta Curte înlătură argumentele referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care actul administrativ a fost anulat, pentru considerentele deja exprimate, care nu vor mai fi repetate. De asemenea, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a prezentat semnificația juridică a noțiunii de cauză a actului juridic civil, fără a caracteriza eroarea de judecată a instanței de apel. Limitându-se a arăta că în apel s-a creat o confuzie între cauza și obiectul actului juridic, recurentul nu a evidențiat de ce considerentele prezentate de curtea de apel referitoare la scopul contractului de tranzacție reprezintă, de fapt, analiza exclusivă a obiectului, iar nu și a cauzei acestui contract. În mod corect instanța de apel, analizând cauza actului juridic, s-a raportat la scopul urmărit de parte, intimatul B., la încheierea tranzacției, arătând, pe de-o parte, că în procesul civil reclamantul are un drept de a dispune asupra pornirii sau încheierii procesului judiciar și că acesta a acționat exclusiv în limitele dreptului protejat prin acțiunea judiciară, acela de a conserva caracteristicile urbane ale propriului său bun. Cauza contractului de tranzacție este, conform art. 1704 C. civ., terminarea unui proces început sau preîntâmpinarea unui proces care se poate naște. Așadar, scopul contractului se îndreaptă spre încetarea conflictului litigios, din acest punct de vedere cauza contractului de tranzacție neputând fi considerată ilicită, de vreme ce este, ca atare, reglementată în lege. Deși nu detaliază în mod precis, totuși, prin dezvoltarea motivului de recurs, reclamanta susține caracterul ilicit al tranzacției arătând, în esență, că s-a intenționat fraudarea legii prin tranzacționarea, de fapt, asupra legalității H.C.L. nr. 52/2008, care exceda dreptului legitim recunoscut particularilor. De aceea a fost necesară în apel o abordare a obiectului tranzacției, arătându-se că dreptul asupra căruia intimatul B. a tranzacționat a fost acela de a înlătura vătămarea proprie produsă prin posibila ridicare a unei construcții care i-ar fi afectat în mod direct proprietatea, edificare care era mijlocită prin adoptarea H.C.L. nr. 52/2008 de aprobare a PUD în zona respectivă cu ignorarea unor reguli de urbanism. Acest drept se configurează ca drept subiectiv civil, al cărui titular era o persoană fizică, drept asupra căruia titularul putea tranzacționa, chiar dacă efectul acestei tranzacționări s-a repercutat în planul procesului de contencios administrativ în sensul stingerii litigiului. Din acest punct de vedere nu se poate considera că părțile au tranzacționat, nici cel puțin implicit, asupra valabilității actului administrativ și nu se poate identifica, așadar, o fraudare a legii prin depășirea limitelor obiectului licit al tranzacției, considerentele instanței de apel fiind în același sens. De aceea, și acest motiv de recurs este nefondat și va fi înlăturat. Același este răspunsul instanței de recurs și la ultimul motiv al recursului, în ordinea dezvoltării lor în memoriul de recurs, care a dedus explicit controlului de legalitate greșita aplicare a legii prin înlăturarea de plano a motivului de nulitate reprezentat de fraudarea legii la încheierea tranzacției. Frauda la lege, în sine, se repercutează tot asupra liceității cauzei contractului, iar considerentele dezvoltate mai sus constituie un deplin răspuns și pentru această critică. Cauza tranzacției s-a circumstanțiat la interesul părților de a soluționa amiabil o dispută litigioasă, fiind indiferent dacă litigiul era dedus spre judecată instanței de contencios administrativ. Părțile nu au tranzacționat asupra nulității actului administrativ și nu au asumat drepturi sau obligații care intră în domeniul competențelor de drept public ale autorității administrativ-teritoriale, concluzie care se fundamentează pe circumstanțierea obiectului contractului de tranzacție, astfel cum acesta este detaliat în preambulul actului și în art. 2. Intimatul a renunțat la judecata unui litigiu în care, deși s-a pus în dezbatere legalitatea H.C.L. nr. 52/2008 pentru aprobarea PUD pentru terenul situat în București, str. X nr. 39, își valorifica atributele dreptului de proprietate asupra propriului imobil, pe când C. SRL a consimțit la cedarea a 2 unități locative din construcția pe care urma să o edifice. Această tranzacție nu a impus autorității publice menținerea unui act administrativ și nu a paralizat în mod general demersurile legale de contestare a actului; încetarea procesului prin actul de renunțare al părții nu a avut altă semnificație decât împrejurarea că, economic, autorul acțiunii formulate în fața jurisdicției de contencios administrativ își realizase interesul urmărit prin acțiune. Aceeași este și situația celui de-al treilea motiv de casare, prin care recurenta a criticat greșita aplicare a dipozițiilor art. 1706 C. civ., susținând că s-a apreciat greșit în apel că obiectul tranzacției analizate este unul licit. Recurenta a arătat că dreptul tranzacționat are, după natura contractului de tranzacție, un caracter îndoielnic, în speță, acesta fiind dreptul C. SRL de a ridica o construcție în anumiți parametri. Or, a susținut reclamanta, asupra acestui drept niciuna dintre părți nu putea dispune, regimul de edificare a unei construcții fiind stabilit numai de emitentul unei autorizații de construire emise de autoritatea publică competentă. Așadar, obiectul tranzacției nu era licit, deoarece nu făcea parte din categoria celor pentru care părțile puteau tranzacționa civil. Fără a relua considerentele anterior exprimate, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că potrivit art. 1706 C. civ., „tranzacție pot face numai acei care pot dispune de obiectul cuprins în ea”. Reamintind doar că obiectul tranzacției este reprezentat de concesiile pe care părțile și le fac reciproc în vederea încheierii sau preîntâmpinării unui litigiu. În contractul de tranzacție încheiat, renunțarea intimatului la dreptul la acțiunea demarată în fața instanței de contencios administrativ a avut drept contraprestație procurarea unui folos patrimonial la care se obliga intimata C. SRL, constând în predarea a două unități locative din ansamblul pe care aceasta urma să îl edifice pe terenul învecinat cu terenul intimatului, iar prin nicio clauză părțile nu hotărau valabilitatea actului administrativ. Aceste drepturi, privite ca parte a obiectului tranzacției, se află în comerț și pot face obiectul contractelor civile, în temeiul art. 963 C. civ., deci obiectul contractului este licit, câtă vreme nu există nicio dispoziție legală de inalienabilitate ori vreo incapacitate legală a subiectelor de drept de a dispune de acestea. Nu face parte din obiectul tranzacției dreptul C. de a construi, drept pe care aceasta l-a obținut în baza unor acte cu caracter administrativ, chiar dacă, prin concesiile pe care părțile și le-au făcut conform obiectului tranzacției, litigiul care punea în discuție legalitatea actelor administrative necesare construirii s-a stins. Următorul motiv de recurs vizează aplicarea greșită a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudine allegans . S-a arătat că instanța de apel nu putea cenzura efectul nulității actului juridic determinat de obiectul și cauza ilicite, reținând culpa concurentă a tuturor părților actului și că, procedând astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 1238 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască”. Nulitatea absolută ocrotește un interes general, de aceea cele reținute de instanța de apel au ca fundament greșita aplicare a legii. Deși este adevărat că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei pronunțate că reclamanta afirmă implicit caracterul ilicit al propriei conduite atâta vreme cât, însăși, ca asociat al pârâtei C. SRL, a consimțit la încheierea tranzacției contestate, aceste aprecieri nu au avut decât un caracter circumstanțial și nu au reprezentat fundamentul hotărârii pronunțate. În mod decisiv, instanța de apel a întemeiat soluția pronunțată pe baza constatărilor prin care s-au înlăturat toate celelalte motive de apel, constatări prin care motivele de nulitate fundamentate pe caracterul ilicit și imoral al cauzei și obiectului tranzacției au fost apreciate ca neîntemeiate. Prin urmare, recurentul critică aspecte cu caracter nerelevant care nu pot fi reținute ca fiind greșeli de judecată în apel, acest motiv de recurs urmând să fie înlăturat. În fine, recurenta a criticat aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, respectiv ale Legii nr. 350/2002 privind amenajarea teritoriului. Recurenta a subliniat că un plan urbanistic de detaliu nu reprezintă un document de tip privat, ci vizează un interes public. De aceea, în acord cu doctrina și jurisprudența în materie, în domeniul contenciosului administrativ nulitățile nu suportă clasificare, deoarece întotdeauna încălcarea legii corespunde încălcării unui interes general. Așadar, în acest domeniu toate nulitățile au regim absolut și legislația din domeniu nu prevede posibilitatea intrării în legalitate a unui act afectat de nulitate, cu atât mai mult prin învoirea unor particulari. Pentru a răspunde acestui motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție arată, în primul rând, că prin niciun considerent propriu deciziei de apel nu se identifică aplicarea directă în cauză a actelor normative evocate de recurentă. În măsura în care recurenta a considerat că încălcarea este implicită, deoarece instanța de apel a confirmat, prin menținerea tranzacției, un act administrativ lovit de nulitate absolută, Curtea arată că partea a ignorat distincțiile legate de obiectul și cauza contractului de tranzacție în raport cu obiectul și cauza litigiului stins prin renunțare, care au fost explicate de instanța de apel și reverificate în recurs, potrivit considerentelor de mai sus. Întrucât considerentele prezentate reprezintă deja un răspuns și asupra acestei critici de nelegalitate, ele reprezintă deopotrivă temeiul înlăturării motivului de recurs. Pe cale de consecință, găsind toate motivele de recurs neîntemeiate, recursul fundamentat de parte pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost respins.