ÎCCJ, decizie (scj.ro #153805)

Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de împrumut. Res judicata. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în constatare

nulitate absolută

contract de împrumut

putere de lucru judecat

C. civ. din 1864, art. 1169 și urm., art. 1201, art. 1202 alin. (1)-(2)

C. proc. civ. din 1865, art. 132, art. 167,  art. 268 alin. (4), art. 294

Problema litigioasă care a primit o dezlegare irevocabilă într-un proces anterior nu mai poate fi repusă în discuție, ea opunându-se cu puterea lui res judicata și reclamantei din procesul ulterior, care a fost parte în respectivul proces și nu mai poate contrazice dezlegarea care s-a dat într-un alt proces.

Reclamanta din procesul ulterior ar putea pretinde că este îndrituită să probeze contra celor reținute în hotărârea căzută în puterea de lucru judecat exclusiv în situația în care ar fi fost terț față de primul proces, caz în care hotărârea judecătorească nu i-ar fi fost opozabilă și ar fi fost considerată un fapt juridic contra căruia se poate proba.

Consecința reținerii de către instanță a puterii de lucru judecat în al doilea proces cu privire la același motiv de nulitate absolută a contractului de împrumut încheiat între părți constă, pe de o parte, în faptul că partea în favoarea căreia operează puterea de lucru judecat este dispensată de orice sarcină a probei - art. 1202 alin. (1) C. civ., iar, pe de altă parte, în interdicția de a proba contra prezumțiilor legale - art. 1202 alin. (2) din același cod.

În acest context, prezumția legală izvorând din puterea lucrului judecat este suficientă prin ea însăși să fundamenteze soluția adoptată, administrarea probatoriului propus, precum și examinarea și evaluarea probelor pretins ignorate de către instanța de apel fiind de prisos.

Pe cale de consecință, critica referitoare la nelegalitatea măsurii de respingere a probelor solicitate este neîntemeiată, ea nefiind aptă să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060 din 22 mai 2018

Prin cererea înregistrată la 14 decembrie 2010 în dosarul nr. x/40/2010, aflat pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de constatare a nulității absolute a contractului de împrumut din 26 octombrie 2001, modificat prin actul adițional din 1 noiembrie 2005, încheiat între  SC F.I.A. B. SRL Italia, cu sediul ales în Botoșani, str. Z nr. 20 - în calitate de împrumutatoare și SC B. SRL Italia - Filiala Botoșani, absorbită prin fuziune de debitoarea SC C. SRL Botoșani, în insolvență, prin administrator judiciar Cabinet individual de insolvență D., în calitate de împrumutată,  pentru lipsa cauzei și fraudă la lege.

În drept au fost invocate prevederile art. 969 și art. 968 C. civ., art. 34 din Decretul nr. 31/1954 și O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Prin încheierea de ședință de la 27 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010/a1, judecătorul-sindic a admis excepția invocată și, în consecință, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Tribunalului Botoșani, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reținut, în esență, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare, judecătorului-sindic îi sunt repartizate spre soluționare litigiile de insolvență.

Cererea de față, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de împrumut din 26 octombrie 2001, modificat prin actul adițional din 01 noiembrie 2005, reprezintă o acțiune ce transcende procedurii insolvenței, fiind reglementată prin dispozițiile dreptului comun ca aparținând competenței instanței de fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/40/2010/a1*.

Prin sentința nr. 2577 din 25 octombrie 2011 a fost admisă excepția invocată de pârâți și, în consecință, a fost respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale active.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în sinteză că reclamanta are calitate de terț în contractul de împrumut încheiat între pârâte, a cărui anulare o solicită și că una din condițiile esențiale, obligatorii pentru introducerea unei acțiuni în justiție este calitatea procesuală activă a  persoanei care  formulează cerere de chemare în judecată, care presupune existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății.

A reținut că legitimare procesuală activă are numai partea care poate să justifice că este titularul unui drept sau urmărește valorificarea unui interes legitim, personal și actual, iar reclamanta a precizat că interesul societății de a formula o astfel de acțiune rezultă din calitatea de creditor al pârâtei SC C. SRL Botoșani, societate aflată în insolvență, fiind înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor cu o creanță în sumă de 876.531 lei, stabilită prin sentința comercială nr. 13931 din 8 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2008, irevocabilă.

Tribunalul a reținut că sentința invocată a fost desființată, că societatea reclamantă nu apare înscrisă nici în tabelul definitiv consolidat de creanță al debitoarei SC C. SRL Botoșani, depus la dosar de lichidatorul judiciar, ceea ce confirmă că aceasta nu are calitatea de creditor invocată ca justificare a promovării acțiunii de față.

Ca urmare, având în vedere considerentele arătate, instanța a reținut că reclamanta nu justifică faptul că este titularul unui drept în raportul juridic dedus judecății și nici că urmărește valorificarea unui interes legitim personal și actual în cauză, așa încât excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți, a fost apreciată ca întemeiată și a fost admisă, cu consecința respingerii acțiunii.

Prin decizia nr. 354 din 12 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/39/2012 Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva hotărârii de primă instanță, pe care  a desființat-o și a reținut cauza pentru judecarea în fond.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1116 din 9 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a statuat în mod irevocabil că reclamanta își justifică interesul promovării prezentei acțiuni în anulare prin urmărirea punerii în executare a sentinței nr. 13932 din 8 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București  în dosarul nr. x/3/2008, executare ce nu poate fi efectuată din cauza deschiderii procedurii insolvenței împotriva SC B. SRL Italia - Filiala Botoșani, în temeiul contractului de împrumut criticat.

A reținut că, întrucât această dezlegare a instanței supreme a intrat în puterea lucrului judecat, existența interesului reclamantei este justificată în mod irefutabil prin însăși decizia anterior menționată, iar în contextul dat nulitatea absolută a contractului poate fi invocată de orice persoană ce justifică un interes (derivând din faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general), iar reclamanta își justifică interesul și, pe cale de consecință, calitatea procesuală, indiferent de înscrierea/neînscrierea în tabelul de creanțe, soluția pronunțată de prima instanță impunându-se a fi desființată.

Prin decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2018, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, evocând fondul, a reținut că reclamanta a invocat două motive de nulitate absolută: suma de 230.000 de euro nu a fost în realitate împrumutată debitoarei, fiind vorba despre un contract fictiv, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei; frauda la lege, rezultând din acordarea inițială a pretinsului împrumut fără dobândă, ceea ce contravine scopului lucrativ și principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Curtea de apel a apreciat că trebuie să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată strict în baza celor două motive de nulitate invocate în fața primei instanțe, fără a analiza motivele invocate direct în fața instanței de apel, întrucât acestea reprezintă o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de dispozițiile art. 294 alin. 2 C. proc. civ. de la 1865.

Cu privire la primul motiv de nulitate, respectiv caracterul fictiv al contractului de împrumut, instanța de apel a constatat că prin sentința nr. 354/24 iunie 2015 a Tribunalului Botoșani s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că debitoarea SC B. SRL - Filiala Botoșani a încasat de la B. Italia suma de 229.804,82 euro, documentul care confirmă această operațiune fiind extrasul de cont atașat raportului de expertiză întocmit în cauză.

A notat că recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 271 din 19 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/40/2010/a4***, irevocabilă, în motivarea căreia se reține că, potrivit raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, se atestă intrarea în contul debitoarei a sumei ce face obiectul contractului de împrumut.

A apreciat instanța de apel că aceste două hotărâri judecătorești au efect pozitiv în prezenta cauză, în sensul că instanța nu mai poate pune în discuție cele reținute, respectiv realitatea contractului de împrumut, astfel că primul motiv de nulitate, legat de lipsa cauzei, nu poate fi primit.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de nulitate invocat, curtea de apel a apreciat că încheierea inițială a contractului de împrumut fără stabilirea unei dobânzi nu se încadrează la noțiunea de „fraudă la lege”, că atât în doctrină, cât și în practica judiciară s-a arătat că „frauda la lege” reprezintă acea operațiune prin care, la întocmirea unui act juridic, în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urmă de la scopul în care au fost edictate de legiuitor, prin fraudarea legii nefiind încălcată litera legii de ordine publică, dar fiind nesocotit spiritul acesteia.

Din această perspectivă, a reținut că încălcarea dispozițiilor art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, aplicabile în cauză, nu poate constitui o „fraudă la lege”, din moment ce textul prevede expres sancțiunea nulității pentru actele juridice ce nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice stabilit prin lege, act de înființare sau statut și că, de altfel, încheierea unui contract de împrumut fără dobândă între două persoane juridice nu încalcă, prin el însuși, nici dispozițiile art. 34 alin. 2 din Decretul  nr. 31/1954 și nici principiul scopului lucrativ al societăților comerciale (obținerea de profit).

A evidențiat faptul că relațiile comerciale între două societăți, ca în speță, care aveau același administrator, iar una dintre societăți e asociatul celeilalte trebuie interpretate în ansamblul lor, nu punctual, cu privire la fiecare contract în parte, acest lucru însemnând că, deși împrumutătorul nu obține un profit imediat din contractul de împrumut, care nu prevedea inițial o dobândă, poate avea interes și profit din simpla sprijinire a împrumutatului să-și continue sau să-și dezvolte activitatea, prin prisma ansamblului relațiilor comerciale dintre ei.

Conchizând, instanța de apel a apreciat că, în lipsa dovedirii clare a unor elemente intenționale din care să rezulte urmărirea altui scop decât cel stabilit prin lege, act de înființare sau statut, simpla încheiere a unui contract de împrumut între societățile în cauză fără a prevedea inițial o dobândă nu constituie o încălcare a dispozițiilor art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care să atragă sancțiunea nulității prevăzute de art. 34 alin. 2 din același text.

Pentru toate aceste motive, instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva acestei din urmă decizii reclamanta a declarat, în termen legal, recurs motivat, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 19 martie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a fost criticată decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Primul motiv de recurs vizează lipsa de temei legal a deciziei recurate, autorul căii de atac susținând că în mod nelegal instanța de apel a calificat argumentele invocate în concluzii drept o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, în condițiile în care acestea erau apărări și susțineri pe fondul cererii, care erau circumscrise primului motiv de nulitate, legat de caracterul fictiv al contractului de împrumut.

Recurenta-reclamantă a inventariat astfel aceste argumente la care a făcut referire: lipsa semnăturii împrumutatului; existența a două fotocopii ale aceluiași pretins contract, diferite ca scriere și ca acord al părților; lipsa calității numitului E. de a încheia în nume propriu acest pretins contract, întrucât nu avea calitatea de unic asociat al SC B. - Filiala Botoșani; diferența dintre semnăturile existente pe actele a căror nulitate se invocă față de specimenul de semnătură al numitului E., dat la Notariatul din Botoșani la 11 octombrie 2004; lipsa motivației transferului pe viramentul bancar din 26 octombrie 2001; menționarea în evidențele contabile ale SC B. - Filiala Botoșani și în cele de după fuziune ale SC C. a viramentului bancar ca „aport asociat”, fără vreo actualizare a sumei ca urmare a diferențelor de curs valutar și fără dobândă pentru sumele restante; existența în dosar a adreselor B.N.R. prin care se precizează că „transferul în euro din 26.10.2001 s-a efectuat fără respectarea normelor BNR”.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susținerea că în mod nelegal a reținut instanța de apel efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/40/2010/a4**, având în vedere că între acestea și cauza de față nu există identitate.

A subliniat recurenta-reclamantă că în raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/40/2010/a4** s-a constatat că în contabilitatea SC C. SRL nu apare nicio sumă împrumutată în euro.

A arătat și că în cele două dosare cauza juridică este diferită și a reiterat susținerea despre faptul că semnăturile de pe contractul de împrumut nu provin de la autorul lor aparent E.

În legătură cu acest din urmă aspect, recurenta-reclamantă a susținut că acesta a fost motivul pentru care a defăimat înscrisul, dar instanța de apel i-a respins solicitarea fără nicio justificare.

În cadrul aceleiași critici, recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel a confundat contractul de împrumut din 26 octombrie 2001, a cărui nulitate absolută este invocată în cauză, cu contractul încheiat ulterior în formă autentică, sub nr. 13/8657 din 29 octombrie 2001, analizat în cadrul dosarului nr. x/40/2010/a4**, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe susținerea că decizia recurată nu este motivată, atâta timp cât instanța de apel nu a administrat nicio probă propusă și nici nu a motivat de ce probele nu ar fi utile. De asemenea, s-a criticat decizia recurată și din perspectiva faptului că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la corespondența purtată cu B.N.R. , cu privire la raportul nr. 47001223907 din 23 octombrie 2001, care pare a fi emis de Banca din Napoli, cu privire la copiile contractului încheiat între intimatele-pârâte la 16 ianuarie 2008, la datele oficiale ale Băncii Centrale Europene privitoare la data introducerii monedei euro și nici cu privire la bilanțul SC B. - Filiala Botoșani la 31 decembrie 2001.

Al patrulea motiv de recurs se întemeiază pe susținerea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinări, prin care s-au apărat față de criticile dezvoltate, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, Înalta Curte apreciază că dezvoltarea acestei critici face posibilă încadrarea ei în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurenta-reclamantă contestă aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., normă de procedură în esența ei.

Din examinarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată în fața judecătorului-sindic în dosarul de insolvență nr. x/40/2010/a1, se constată că recurenta-reclamantă a învestit instanțele cu examinarea a două motive de nulitate a contractului de împrumut încheiat de intimatele-pârâte la 26 octombrie 2001: lipsa cauzei, fundamentată pe faptul că suma de 230.000 euro nu a fost niciodată remisă împrumutatei și că nu există niciun înscris cu dată certă care să ateste realitatea operațiunii de împrumut; frauda la lege, fundamentată pe susținerea că împrumutul a fost acordat fără dobândă, ceea ce încalcă principiul specialității capacității de folosință, dispozițiile art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 și dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006.

Această cerere de chemare în judecată nu a fost precizată decât sub aspectul echivalentului în lei al câtimii obiectului și nici nu a fost completată sau modificată sub aspectul temeiurilor de fapt sau de drept, cu respectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, totodată, că în motivele de apel au fost dezvoltate aceleași susțineri legate de motivele de nulitate absolută invocate, dar motivele de nulitate au fost prezentate detaliat și cu completări în cuvântul pe fond al recurentei-reclamante, de la termenul din 11 ianuarie 2018, precum și în completările la concluziile scrise depuse tot în ședința de la 11 ianuarie 2018.

Instanța supremă apreciază, în consens cu instanța de apel, că dezvoltările primului motiv de nulitate a actului juridic dedus judecății nu pot fi considerate, așa cum susține recurenta-reclamantă, drept apărări pe fondul cererii de chemare în judecată, ci o veritabilă schimbare a temeiurilor de fapt și de drept ale acțiunii, întrucât partea reclamantă adaugă la temeiurile inițiale temeiuri noi, cu nesocotirea atât a dispozițiilor art. 132, cât și ale art. 294 alin. 1 C. proc. civ.

Aceste noi temeiuri invocate direct în apel, în rejudecarea fondului privesc, în esență, lipsa acordului de voință al părților contractante, lipsa consimțământului împrumutatei, lipsa/caracterul fictiv al destinației sumei împrumutate, caracterul simulat al împrumutului, imposibilitatea obiectivă de a acorda la 26 octombrie 2001 un împrumut în euro, existența unui contract cu sine însuși sau cu dublă reprezentare etc.

Toate aceste aspecte exced limitelor învestirii instanței și în mod corect au fost calificate drept modificări ale cererii de chemare în judecată de către instanța de apel, care a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. și le-a exclus de la analiză, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte încadrează criticile referitoare la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1201 C. civ. de la 1864 (autoritatea de lucru judecat fiind o excepție de fond), pe cele referitoare la refuzul nejustificat de încuviințare a unor probe în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 1169 și urm. C. civ. de la 1864, la art. 167 și urm. și la art. 268 alin. 4 C. proc. civ., iar pe cele referitoare la pretinsa confundare a actului juridic dedus judecății în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. 6 C. proc. civ. și la principiul disponibilității.

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1201 C. civ. de la 1864 este nefondată. Instanța de apel nu a invocat efectul negativ al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/40/2010/a4**, astfel încât nu avea obligația de a verifica dacă între respectivul dosar și cauza de față există tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Dimpotrivă, instanța de apel a invocat efectul pozitiv al celor două hotărâri sub aspectul existenței și validității contractului de împrumut încheiat între intimatele-pârâte la 26 octombrie 2001 (fila 251 a volumului II din dosarul Curții de Apel Suceava, unde în paragraful al treilea se face referire la contractul din această dată), reținând cu just temei că în procedura insolvenței s-a statuat în mod irevocabil asupra existenței unui contract cu titlu de contract de împrumut, a intenției părților contractante de a încheia un contract de împrumut și a intrării în contul societății împrumutate a sumei din contract, instanța supremă constatând că examenul instanțelor a vizat în detaliu aspectele de nulitate invocate de recurenta-reclamantă și în cauza de față.

Înalta Curte constată, astfel, că instanța de apel a făcut o riguroasă aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., reținând în mod judicios că în cauza de față problema litigioasă care a primit o dezlegare irevocabilă în procesul anterior nu mai poate fi repusă în discuție, ea opunându-se cu puterea lui

res judicata

și recurentei-reclamante din cauza de față, care a fost parte în respectivul proces și nu mai poate contrazice dezlegarea care s-a dat într-un alt proces.

Ca atare, nu poate fi reținută în cauză incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica subsumată  art. 304 pct. 5, raportat la art. 1169 și urm. C. civ. de la 1864, precum și la art. 167 și urm. și la art. 268 alin. 4 C. proc. civ. este nefondată.

Consecința reținerii puterii de lucru judecat în acest al doilea proces cu privire la același motiv de nulitate absolută a contractului de împrumut constă, pe de o parte, în faptul că partea în favoarea căreia operează puterea de lucru judecat este dispensată de orice sarcină a probei (art. 1202 alin. 1 C. civ. de la 1864), iar, pe de altă parte, în interdicția de a proba contra prezumțiilor legale (art. 1202 alin. 2 din același cod).

Recurenta-reclamantă ar fi putut pretinde că este îndrituită să probeze contra celor reținute în hotărârea căzută în puterea de lucru judecat exclusiv în situația în care ar fi fost terț față de primul proces, caz în care hotărârea judecătorească nu i-ar fi fost opozabilă și ar fi fost considerată un fapt juridic contra căruia se poate proba.

Nu aceasta este, însă, situația în speță, recurenta-reclamantă fiind parte în procesul anterior, recurentă în calea de atac și având, în plus, posibilitatea de a cere și obține examinarea în recurs a cauzei respective sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

Pe cale de consecință, critica referitoare la nelegalitatea măsurii de respingere a probelor solicitate este, din perspectiva celor reținute anterior, neîntemeiată, ea nefiind aptă să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. 6 C. proc. civ. și la principiul disponibilității este nefondată.

Instanța supremă apreciază că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt incidente ori de câte ori instanța, raportându-se la actul juridic dedus judecății (nu la un altul), pe cale de interpretare i-a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Acest text legal nu poate fi aplicat la ipoteza propusă de recurenta-reclamantă, care se referă la o confuzie făcută de instanța de apel între două acte juridice diferite, această situație reprezentând clar un caz de nesocotire a limitelor învestirii, ceea ce a dus la calificarea în drept dată în precedent.

Critica este nefondată, întrucât nici atunci când a reținut puterea de lucru judecat și nici atunci când a procedat la analiza contractului de împrumut instanța de apel nu a avut în vedere un alt contract decât cel defăimat de reclamant, anume contractul din 26 octombrie 2001, acesta fiind analizat în detaliu și distinct de alte contracte încheiate între aceleași părți și în dosarul nr. x/40/2010/a4**.

Pe cale de consecință, nu este atrasă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nici din perspectiva acestor critici.

Al treilea motiv de recurs nu este fondat.

Prealabil, instanța supremă apreciază ca fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile referitoare la nemotivarea deciziei recurate și motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 1169 și urm. C. civ. de la 1864, precum și la art. 167 și urm. și la art. 268 alin. 4 C. proc. civ. criticile referitoare la modalitatea în care au fost încuviințate probatoriile solicitate.

Criticile referitoare la modalitatea de evaluare a probelor deja administrate nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie, iar pe calea recursului se cenzurează doar aspecte de legalitate a hotărârii judecătorești.

Înalta Curte reiterează considerentele în care a reținut, în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, că nici părțile și cu atât mai puțin instanța nu puteau proba în contra celor statuate prin hotărârile judecătorești irevocabile prin care a fost dezlegată problema de drept ce face și obiectul prezentei cauze.

În acest context, administrarea probatoriului propus, precum și examinarea și evaluarea probelor pretins ignorate de către instanța de apel erau de prisos, prezumția legală izvorând din puterea lucrului judecată fiind suficientă prin ea însăși să fundamenteze soluția adoptată.

Conchizând, criticile din cadrul acestui motiv de recurs nu sunt apte să antreneze incidența art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte remarcă faptul că recurenta-reclamantă se limitează să enunțe lipsa de motivare a instanței de apel, fără să detalieze care sunt aspectele neargumentate din economia raționamentului judiciar. Această lipsă de substanță, de consistență a criticii conduce la concluzia indubitabilă că partea a invocat acest motiv de recurs strict formal și că acestei critici nu i se poate da curs și în considerarea faptului că instanța de recurs, parcurgând considerentele hotărârii recurate, a fost în măsură să urmărească silogismul expus, să constate că acesta este corect și complet și să aprecieze în cadrul controlului judiciar că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente la o situație de fapt pe deplin stabilită.

Considerentele ce preced au fundamentat convingerea Înaltei Curți că toate criticile formulate sunt lipsite de temei, că decizia recurată este la adăpost de orice critică și se cuvine a fi menținută, recursul fiind respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ.