ÎCCJ, decizie (scj.ro #81759)

. Prezumții. Putere de lucru judecat. Efecte. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri. Prezumții. Index alfabetic : putere de lucru judecat - prezumție C.civ., art. 1200, art. 1202 Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Cum potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Secția I civilă, decizia nr. 3028 din 4 mai 2012 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamantul M.G. a chemat în judecată Primarul municipiului Iași, solicitând anularea dispoziției nr.2558/2006 emisă de pârât și obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului în suprafață de 226 mp, situat în Iași. La termenul din 02.05.2007, a formulat cerere de intervenție în interes propriu SC G.E. SRL, invocând că este proprietara construcției amplasate pe terenul litigios și solicitând să se constate că are un drept de superficie. Prin încheierea de ședință din 02.05.2007, Tribunalul Iași a respins, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu, iar prin sentința civilă nr.1075/2007 a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că autoarei reclamantului, M.C.O.P., i s-a eliberat titlul de proprietate nr.18xxx/1995, în procedura Legii nr.18/1991, pentru suprafața de 1.194 mp, iar pentru restul suprafeței de până la 1.420 mp, respectiv pentru cei 226 mp în litigiu, reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001. Terenul în litigiu a fost expropriat în anul 1962, în scopul construirii unui complex alimentar, pe el fiind edificată o clădire (spații comerciale), în prezent cumpărată de SC G.E. SRL și care, conform expertizei, ocupă toată suprafața de 226 mp. În raport de această situație, tribunalul a apreciat că reclamantului i se cuvin doar măsuri reparatorii prin echivalent, conform art.10 alin.(2) din Legea nr.10/2001, așa cum i s-au acordat prin dispoziția contestată.

Prin decizia nr.50 din 13.04.2011, Curtea de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus menționate, pentru următoarele considerente: În timpul vieții, autoarei reclamantului i-a fost reconstituit, în temeiul Legii nr.18/1991, dreptul de proprietate asupra terenului de 1.420 mp, sens în care este sentința civilă nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași. De altfel, în temeiul acestei legi, s-a și emis autoarei reclamantului titlul de proprietate nr.18xxx, de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, la data de 05.10.1995. Regimul juridic al terenului de 1.420 mp din Iași, a fost stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind un teren al cărui regim juridic este reglementat prin Legea nr.18/1991.

Ca atare, reclamantul nu mai putea urma, pentru același teren, o altă procedură, cum este cea din cadrul Legii nr.10/2001. Reclamantul avea posibilitatea în procedura prevăzută de Legea nr.18/1991, de a cere autorității competente modificarea titlului în conformitate cu hotărârea judecătorească irevocabilă. Terenul având regimul juridic reglementat de Legea nr.18/1991, erau aplicabile dispozițiile art.37 din această lege. Pe de altă parte, în conformitate cu art.8 din Legea nr.10/2001, nu intră sub incidența acesteia terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997 și Legea nr.1/2000. În consecință, nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr.10/2001.

Întrucât este apelul reclamantului, instanța nu poate anula dispoziția emisă de Primarul municipiului Iași (în cadrul Legii nr.10/2001), deoarece s-ar încălca dispozițiile art.296 teza a II-a C.proc.civ., care instituie principiul neagravării situației în propria cale de atac. Principiul „non reformatio in pejus”, consacrat actualmente în art.296 teza a II-a C.proc.civ., presupune că părții care a declarat apel nu i se poate crea o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, astfel că, față de acest principiu, se va păstra soluția primei instanțe, fără a se mai impune examinarea criticilor formulate în apel de către reclamant. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, de către reclamant, care a invocat, în drept, dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanța de apel a stabilit greșit regimul juridic al terenului litigios, ca fiind cel reglementat de Legea nr.18/1991. Prin Decretul de expropriere nr.440/1962, proprietatea părinților, compusă din teren clădit și neclădit în suprafață de 1.420 mp, situată în Iași, a fost expropriată. Conform Legii nr.18/1991, i-a fost retrocedată numai suprafața de teren de 1.194 mp, pentru care i s-a eliberat titlu de proprietate în anul 1995, diferența de teren fiind ocupată de o clădire care a aparținut statului și apoi SC C., care a deținut-o până la momentul dizolvării ce s-a dispus prin sentința civilă nr.92/E/2003, care a constatat nulitatea înființării acestei societăți.

S-a reținut ca temei al constatării nulității înființării societății, sentința nr.156/2000 a Curții de Apel Suceava, care a pronunțat nulitatea deciziei de înființare a societății, cu nr.20/1991. Recurentul susține că instanțele de fond și apel nu au stabilit natura juridică a terenului din litigiu în funcție de data nașterii dreptului său la acțiune, respectiv a intrării în vigoare a legii, cât și a deținătorului bunului la momentul respectiv. În conformitate cu art.9 din Legea nr.10/2001 și art.9.1.din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr.250/2007, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură indiferent în posesia cui se află în prezent. H.G. nr.250/2007 stabilește că sintagma ”indiferent în posesia cui se află” are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul la intrării în vigoare a legii.

Conform hotărârilor judecătorești sus menționate, prin constatarea nulității actului de înființare a SC C., care a avut în patrimoniu terenul în litigiu, proprietatea de drept a revenit statului, respectiv Consiliului Local Iași care, prin HCL nr. 196/1999, l-a înregistrat în domeniul public al municipiului Iași, la poziția nr.416. 0.1. complex Țicău, cu suprafața de 658 mp. În conformitate cu art.6.1 din HG nr.250/2007, deținătorul imobilului care, la data soluționării notificării este calificat ca fiind bun proprietate publică, are competența de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr.213/1998, modificată și completată.

În legătură cu clădirea care s-a edificat pe terenul în litigiu, recurentul a precizat următoarele: La data de 01.01.1991 s-a înființat SC C. SA, care a preluat în proprietate de la FPS, prin contractul nr.701/1999, mijloacele fixe, printre care și clădirea zidită Complex Țicău, menționată la poziția nr.25. Ca efect al constatării nulității înființării acestei societăți, toate bunurile care au fost preluate de la unitățile deținătoare au revenit de drept acestora, astfel că vânzarea clădirii la așa-zisa licitație publică, efectuată de lichidator la data de 02.07.2007, s-a realizat de un neproprietar. Ca operațiune juridică, licitația nu-i poate fi opusă atât timp cât s-a realizat de o persoană care nu avea calitatea să efectueze această vânzare.

În aceste condiții, clădirea, care s-a aflat în stare de autodemolare și care nu mai prezenta importanță economică pentru unitatea deținătoare, respectiv Complexul Țicău și în final Consiliul Local Iași căruia i-a revenit în proprietate acest bun, urmează regimul prevăzut de art.10 alin.(5) din Legea nr.10/2001. În legătură cu procedura urmată în cadrul Legii nr.18/1991, recurentul a menționat că i s-a eliberat titlu de proprietate doar pentru suprafața de 1.194 mp teren, iar pentru diferența de teren de 226 mp a urmat procedura Legii nr.10/2001, deoarece i s-a respins cererea de punere în posesie cu acest teren, care era ocupat de clădirea unei societăți, situație în care dispozițiile Legii nr.10/2001 sunt aplicabile în cauză.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed: Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a stabilit, în mod legal, regimul juridic al terenului litigios ca fiind cel reglementat de Legea nr.18/1991, prin raportare la sentința civilă nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași. Terenul litigios, de 226 mp, face parte din suprafața de 1.420 mp pentru care s-a reconstituit autoarei reclamantului, dreptul de proprietate în procedura Legii nr.18/1991. Astfel, prin sentința civilă nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă, s-a admis plângerea formulată de petenta M.C.P.

împotriva hotărârii nr.108xx/1991 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Prefectura județului Iași, s-a desființat această hotărâre și s-a dispus reconstituirea, în favoarea petentei, a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1.420 mp teren situat în Iași, temeiul reconstituirii, reținut în considerentele sentinței, fiind dispozițiile art.8 și 35 din Legea nr.18/1991. Rezultă că, prin această hotărâre judecătorească, opozabilă reclamantului, în calitate de succesor în drepturi (moștenitor legal) al părții care a inițiat procesul soluționat prin respectiva hotărâre, s-a tranșat regimul juridic al terenului proprietatea autoarei reclamantului, din care face parte și cel litigios, ca fiind reglementat de Legea nr.18/1991.

Ca hotărâre irevocabilă, sentința civilă nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași se bucură de putere de lucru judecat, conform art.377 alin.(2) pct.1 C.proc.civ. cu referire la art.1200 pct.4 și art.1202 alin.(2) C.civ., așa încât dezlegarea dată, prin această sentință, problemei de drept referitoare la regimul juridic al terenului proprietatea autoarei reclamantului, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art.1200 pct.4, cu referire la art.1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Este ceea ce, în mod corect, a făcut și instanța de apel, care a dat eficiență prezumției de lucru judecat atunci când a reținut că regimul juridic al terenului litigios este cel reglementat de Legea nr.18/1991, raportându-se la sentința civilă nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași, prin care s-a stabilit incidența Legii nr.18/1991 pentru întreaga suprafață de teren ce a aparținut autoarei recurentului, respectiv pentru suprafața de 1.420 mp, din care face parte și cea în litigiu, de 226 mp.

Întrucât prezumția de lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurentul nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de autoarea sa în litigiul anterior, cu privire la regimul juridic al terenului litigios, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenționate. Împrejurarea că autoarei i s-a emis titlu de proprietate numai pentru 1.194 mp (titlul nr.18xxx/1995), nu pentru întreaga suprafață de 1.420 mp pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate în baza Legii nr.18/1991, prin sentința civilă nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași, nu îl îndreptățea pe recurent să recurgă la procedura Legii nr.10/2001 pentru a obține diferența de 226 mp, necuprinsă în titlul de proprietate emis în procedura Legii nr.18/1991.

Regimul juridic reglementat de Legea nr.18/1991 fiind stabilit pentru întregul teren al autoarei, recurentul trebuia să uzeze de dispozițiile acestei legi pentru a obține modificarea titlului de proprietate emis cu nerespectarea hotărârii judecătorești irevocabile, în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren pentru care s-a dispus reconstituirea.

Pentru terenul litigios, parte din cel pentru care s-a dispus reconstituirea în procedura Legii nr.18/1991, incidența Legii nr.10/2001 este exclusă ca efect al puterii de lucru judecat a sentinței civile nr.4464/1992 a Judecătoriei Iași, raportat la dispozițiile art.8 alin.(1) din Legea nr.10/2001, potrivit cărora nu intră sub incidența acestei din urmă legi terenurile „al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (…), solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, cu modificările și completările ulterioare.” În consecință, apartenența terenului litigios la domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 fiind înlăturată de dispozițiile art.8 alin.(1) din acest act normativ, sunt lipsite de relevanță trimiterile făcute de recurent la prevederile art.9 din Legea nr.10/2001 și ale pct.9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr.250/2007, întrucât condițiile pe care acestea le impun pentru restituirea în natură - din punctul de vedere al calității deținătorului și momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare - pot fi verificate numai pentru imobile preluate în mod abuziv ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001. Cum potrivit celor mai-sus arătate, terenul litigios nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, reclamantul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza acestui act normativ, dar pentru că dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut prin dispoziția nr.2558/2006 emisă de Primarul municipiului Iași, acest drept nu poate fi înlăturat în propria contestație formulată de reclamant împotriva dispoziției de primar menționată, motiv pentru care soluția de respingere a contestației, pronunțată la fond și confirmată în apel, se impune a fi menținută.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte a constatat că, sub aspectul stabilirii regimului juridic al terenului litigios, decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materia puterii de lucru judecat – art.1200 pct.4 și 1202 alin.(2) C.civ., precum și a dispozițiilor incidente din Legea nr.10/2001 - art.8 alin.(1) astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., a fost respins recursul reclamantului, ca nefondat, conform art.312 alin.(1) C.proc.civ.