ÎCCJ, decizie (scj.ro #87028)

A. Limite ale rolului activ al judecătorului în raport cu principiul

res judicata pro veritate habetur

B. Acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare. Cerere de suspendare a judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1

din Codul de procedură civilă de la 1865. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

- contract de vânzare-cumpărare

- suspendarea judecății

- rol activ

- principiul

res judicata pro veritate habetur

C. proc. civ., art. 129 alin. (5), art. 244 alin. (1) pct. 1

A.

Obligația de a avea rol activ și de a descoperi adevărul în cauză nu îl legitimează pe judecător să treacă dincolo de sau chiar să contrazică aspectele de fapt sau problemele de drept dezlegate printr-o primă hotărâre și căzute în puterea lucrului judecat întrucât s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nepermițând expres această derogare.

O atare derogare ar putea opera numai în cazul în care puterea de lucru judecat este opusă de un litigant adversarului său, care este terț față de prima hotărâre, caz în care hotărârea are valoare de mijloc de probă și poate fi contrazisă prin administrarea altor probe, nu și în situația în care pârâta a fost parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea invocată cu putere de lucru judecat, hotărâre care îi este opozabilă pe deplin și care nu mai poate fi contrazisă într-o altă cauză.

B.

Incidentul procedural al suspendării judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi invocat în considerarea efectelor pe care partea preconizează a le avea hotărârea din cauza pendinte asupra hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea, textul de lege precitat impunând, dimpotrivă, demersul invers, respectiv a stabili influența hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea asupra hotărârii din dosarul pendinte în care se solicită suspendarea.

Prin urmare, este legală soluția instanței de respingere a cererii de suspendare în cazul în care în dosarul pendinte se ia în analiză respectarea unor dispoziții legale imperative la momentul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, întrucât respectarea cerințelor impuse de anumite norme legale imperative nu are cum să fie influențată de pronunțarea unei soluții de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate, chiar vizând același bun, radierea întemeindu-se pe alte motive, ulterioare momentului încheierii contractului în litigiu.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 554 din 14 februarie 2014

Prin cererea înregistrată la nr. xx25/1285/2006 la 4 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC P.T.C.I. SA și a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către B.N.P. V.B., contract încheiat între părți și având ca obiect terenul situat în intravilanul localității Florești, în suprafață de 347.678 mp, înscris în C.F. 4532 Florești sub A+1.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat în esență ca motiv de nulitate absolută nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii în vigoare la momentul  încheierii contractului, respectiv două categorii de condiții: cele generale - impuse oricărei persoane juridice pentru vânzarea de active și cele speciale - impuse persoanelor juridice în care statul era acționar majoritar, ca în cazul reclamantei.

În ceea ce privește condițiile generale, reclamanta a susținut că este pusă la îndoială și trebuie cercetată legalitatea hotărârii AGA din 28 mai 1999, prin care s-a hotărât vânzarea terenului de 34,7 ha, întrucât nu a existat o convocare legală a adunării generale, nu a existat un mandat special din partea F.P.S. pentru aprobarea vânzării în adunarea generală, iar hotărârea AGA este incompletă, nefiind stabilit prețul de vânzare.

În cadrul acelorași condiții generale, reclamanta a susținut că trebuie analizată și legalitatea hotărârii consiliului de administrație din 2 iunie 1999, întrucât stabilirea prețului de vânzare era atributul adunării generale, nu al consiliului de administrație, iar ștampila aplicată pe procesul-verbal al ședinței din 2 iunie 1999 era falsă.

În ceea ce privește condițiile speciale, reclamanta a invocat prevederile art. 214 și ale art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, a susținut că în speță se verifică existența unui contract de asociere în participațiune, însă acesta este antedatat, purtând data 25 septembrie 1998, dar nu se verifică și cerința existenței unor investiții asupra activelor, astfel că la baza determinării prețului vânzării nu a stat un raport de evaluare a acestor investiții, raportul fiind singura probă admisă pentru a dovedi aceste investiții.

Raportat tot la prevederile O.U.G. nr. 88/1997, reclamanta a subliniat și inexistența unui aviz din partea Fondului Proprietății de Stat (numit în continuare F.P.S.), acest aviz fiind distinct și neputând fi suplinit de procura dată reprezentantului F.P.S. în adunarea generală.

Tot în legătură cu condițiile speciale, reclamanta a invocat și dispozițiile art. 15 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și a susținut  că înstrăinarea terenului este lovită de nulitate absolută întrucât la data perfectării contractului exista pe rolul instanțelor judecătorești litigiul prin care Universitatea Ș.A.M.V. Cluj a contestat hotărârea nr. 32 din 30 aprilie 1998, pronunțată în dosarul nr. xx23/1998, hotărâre anulată după un ciclu procesual în care s-au exercitat trei căi de atac extraordinare.

A subliniat reclamanta și faptul că sus-amintita hotărâre a stat la baza intabulării terenului în cartea funciară pe numele său.

La termenul din 31 ianuarie 2007, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal al reclamantei și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant convențional al reclamantei. În subsidiar, pârâta  a formulat apărări și pe fondul cauzei, solicitând respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La 9 februarie 2011, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a „actului de parcelare și Contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către B.N.P. V.B., având ca obiect terenul situat în intravilanul localității Florești, în suprafață de 347.678 mp, înscris inițial în C.F. 4532 Florești sub A+1, transcris la 16 iunie 1999 în baza actului de parcelare și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1517 din 16 iunie 1999 în CF 4620 Florești, CF 4621 Florești și CF 4828 Florești și înscris în prezent parțial în CF nr. 51666 Florești (provenită din conversia  de pe hârtie a CF 8900 Florești), având nr. cadastral 4622/2 și suprafața de 5.774 mp, parțial în CF nr. 51704 Florești (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8899 Florești), având număr cadastral 4622/1 și suprafața de 6393 mp, parțial în CF nr. 51726 Florești, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 Florești), având număr cadastral 4622/1 și suprafața de 6393 mp, parțial în CF nr. 51.726 Florești (provenită din conversia de pe  hârtie a CF nr. 8901 Florești), având număr cadastral 4622/3/2 și suprafața de 58-500 mp și parțial în CF nr. 50336 Florești (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9411 Florești), având număr cadastral 4622/3/1 și suprafața de 277.011 mp. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a invocat decizia nr. 4150 din 25 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj, având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a „Actului de parcelare și contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 1517 la 16 iunie 1999 de  BNP V.B., pentru suprafața de 21 de ha.

A precizat reclamanta că motivele de nulitate absolută pe care le susține sunt cele deja reținute în considerentele sentinței comerciale nr. 6477 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj și în considerentele deciziei comerciale nr. 74 din 27 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, temeiuri care se impun  cu putere de lucru judecat, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 88/1997 și a dispozițiilor art. 15 din Legea  nr. 54/1998.

Celelalte motive de nulitate invocate în cererea introductivă de instanță au fost apreciate de reclamantă ca inutile.

La 16 februarie 2011, pârâta a depus întâmpinare la precizarea de acțiune, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări și excepția lipsei de interes, formulând ample apărări și pe fondul cauzei.

La același termen de judecată, pârâta a invocat excepția de garanție, întemeiată pe împrejurarea că reclamanta este chiar vânzătoarea din contract, iar acesteia trebuie să i se opună principiul de drept cine datorează garanția nu poate evinge, ca și dispozițiile art. 1337 C. civ.

La același termen de judecată pârâta a invocat și excepția de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 55/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active, solicitând sesizarea Curții de Apel Cluj cu soluționarea acestei excepții și suspendarea judecății până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin încheierea de ședință  de la 16 februarie 2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția insuficientei timbrări. A unit cu fondul excepția lipsei de interes. A recalificat excepția de garanție drept apărare de fond, dispunând că aceasta va fi finalizată cu ocazia deliberării asupra fondului. A dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 și a respins cererea de suspendare a judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. A respins cererea pârâtei de sesizare a Curții de apel Cluj cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 55/1997, ca și cererea de suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de nelegalitate.

La termenul din 23 februarie 2011, tribunalul a invocat

ex officio

excepția autorității de lucru judecat pentru terenul în suprafață de 21 ha față de sentința comercială nr. 6477/C/2006 și de decizia nr. 74/A/2010 a Curții de Apel Cluj.

Prin sentința comercială nr. 1453/2011 din 9 martie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește suprafața de 21 ha., invocată din oficiu.

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, excepție invocată de pârâtă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantă.

A constatat nulitatea absolută a înscrisului „Act de parcelare și Contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de B.N.P. V.B. pentru diferența de 137.678 mp., situat în extravilanul localității Florești, în locul numit „Șesul de jos” sau „Șapca verde”, înscris inițial în CF nr. 4620 Florești și CF nr. 4621 Florești și reînscris în urma parcelării anterioare în CF nr. 4532, sub A – 2+3, menționat ca fiind situat în extravilanul localității Florești, str. DN1 – E60 – SUD, nr. F.N., jud. Cluj și actualmente înscris în CF nr. 51704 Florești, provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 8899 Florești, sub nr. cad. 4622/1, CF nr. 50336 Florești, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9411 Florești, sub nr. cad. 4622/3/1, CF nr. 51726 Florești, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 Florești, sub nr. cad. 4622/3/2, CF nr. 51666 Florești, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8900  Florești, sub nr. cad. 4622/2, cu privire la imobilul situat administrativ în Florești, str. A.I., nr. 492-500.

A respins cererea reclamantei pentru constatarea nulității absolute a aceluiași înscris pentru suprafața de 210.000 mp, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a  trecut în revistă obiectul convenției numită „Act de parcelare și Contract de vânzare-cumpărare”, autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de B.N.P. S.V.B. și a prezentat în sinteză parcursul dosarului nr. xx9/1285/2005, de la  hotărârea primei instanțe – sentința civilă nr. 6477/C/2006 a Tribunalului Comercial Cluj, la decizia de apel – decizia civilă nr. 74/2010 a Curții de Apel Cluj și la decizia de  recurs – decizia nr. 4190/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială.

A evocat prevederile art. 1201 C. civ. și le-a apreciat incidente în speță cu privire la suprafața de 21 ha, a cărei nulitate s-a constatat în mod irevocabil în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj și care face parte din suprafața de teren a cărei  nulitate absolută se solicită a se constata și în cauza de față.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă, a apreciat-o ca neîntemeiată, reținând în esență că în cauză  interesul este legitim, fiind în legătură cu pretenția formulată.

A reținut că din sentința penală nr. 1432/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca reiese că prin acțiunea infracțională a reprezentantului pârâtei a fost posibilă autentificarea actului a cărui nulitate se cere a se constata și că, prin interpretarea

per a contrario

a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 51/1934, nu se poate reține că actele acestei persoane sunt actele persoanei juridice reclamante.

A înlăturat susținerea pârâtei despre faptul că numai Statul Român avea interes și legitimare într-o acțiune în constatarea nulității absolute, reținând că Statul era unul dintre acționarii societății reclamate și nu beneficia de un regim legal de favoare, susținerea pârâtei fiind invalidată chiar de hotărârile pronunțate în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj.

Tot sub aspectul interesului, tribunalul a apreciat că promovarea acțiunii de față nu reprezintă un abuz de drept, câtă vreme reclamanta are interesul de a clarifica situația juridică a convenției contestate, în condițiile în care aceasta a fost deja constatată nulă pentru 21 de ha și în condițiile în care se invocă frauda la lege.

A apreciat ca lipsit de eficiență principiul de drept

nemo auditur propriam turpitudinem allegans ,

întrucât acesta este aplicabil în cazul nulității relative.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că în dosarul nr. xx9/1285/2005 al Tribunalului Comercial Cluj s-au analizat tocmai motivele de nulitate invocate de reclamantă cu privire la același act juridic, obiectul material fiind însă diferit.

A reținut, în sinteză, că în sus-evocatul dosar s-a reținut încheierea convenției cu nesocotirea dispozițiilor art. 27 și 24 din O.U.G. nr. 88/1997, ca și a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998, întrucât la data încheierii contractului era notat în cartea funciară un litigiu asupra unei părți din teren. Sub acest aspect, a considerat că dispozițiile legale precitate nu definesc natura și regimul titlului la care se referă dispozițiile art. 15 din Legea nr. 54/1998, ca atare nici interpretul nu poate face vreo distincție, după cum nu poate ignora o sancțiune legală pentru că o apreciază excesivă.

A apreciat, prin prisma obligațiilor de garanție pentru evicțiune, invocată de pârâtă, că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii, câtă vreme obligația de garanție derivă dintr-un contract valid, iar în cauza de față validitatea contractului este cea care se tăgăduiește.

A înlăturat susținerea pârâtei despre existența în cauză a unui abuz de drept, reținând că pârâta, deși era ținută potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., nu a făcut dovada relei-credințe, nerăsturnând prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

A apreciat cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare ca întemeiată și a admis-o în parte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 88/1997, raportat la art. 948 C. civ., la art. 15 din Legea nr. 54/1998 și la art. 111 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 238/2011 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 1453/2011, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj. A admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes.

Prin decizia nr. 3644 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă. A casat decizia civilă nr. 238 din 21 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență că, aplicând teza curții de apel, ar urma să se stabilească în ce măsură interesul afirmat de recurentă este contrar legii sau bunelor moravuri, dar că din decizia recurată nu reiese contrarietatea între interesul reclamantei și lege.

Instanța supremă a presupus că intenția instanței de apel a fost de a pune în opoziție interesul afirmat cu principiul de drept

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

și fără a considera că dosarul penal are vreo legătură cu motivele de nulitate și a apreciat că această teză conduce la o greșită aplicare a acestui principiu, în dezacord cu doctrina și cu jurisprudența în materie.

A apreciat că instanța de recurs nu poate face decât o presupunere, că decizia instanței de apel este deficitar motivată, ceea ce face imposibilă determinarea argumentelor care au condus la soluția pronunțată, iar pentru lipsa motivării, expres prevăzută de art. 261 C. proc. civ., hotărârea este lovită de nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., impunându-se casarea  acesteia în scopul pronunțării unei hotărâri care să respecte întocmai exigențele art. 261 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 par. 1 CEDO.

Cauza a fost înregistrată la nr. xx25/1285/2006* la 7 februarie 2013 pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 52/2013 din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul promovat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1453 din 9 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, pe care a menținut-o în întregime. A constatat că reclamanta a renunțat la judecata apelului declarat împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în rejudecare că în privința apelului declarat de reclamantă sunt incidente prevederile art. 246 C. proc. civ., urmând a se lua act de renunțarea la judecată.

În privința apelului declarat de pârâtă, instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și, plecând de la îndrumările date prin decizia de casare, a apreciat că analiza cerinței interesului legitim în promovarea acțiunii trebuie să plece de la verificarea motivelor de nulitate absolută, respectiv a  măsurii în care motivele de nulitate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantei ca parte semnatară a contractului.

A reținut instanța de apel că pârâta își construiește strategia în jurul ideii conform căreia în mod paradoxal reclamanta invocă în susținerea cererii de chemare în judecată neîndeplinirea propriilor sale obligații care îi reveneau în temeiul O.U.G. nr. 88/1997, fiind astfel în situația în care interesul invocat este mai mult decât nelegitim. Se arată că, în cazul de față, toate motivele invocate în susținerea acțiunii introductive constituie de fapt nereguli imputabile chiar acesteia, inclusiv din perspectiva Legii nr. 54/1998.

Instanța de apel a achiesat la apărările formulate de reclamantă, în sensul că, raportat la motivele de nulitate susținute, se  poate constata că aceasta nu este responsabilă de nulitatea contractului, iar nedeclararea unui litigiu privind terenul către reprezentantul reclamantei nu are relevanță în stabilirea responsabilității reclamantei cu privire la nulitatea contractului.

S-a raportat la motivele de nulitate stabilite în mod irevocabil prin hotărârea prin care s-a constatat nulitatea parțială pentru 21 ha teren, motive însușite de reclamantă prin precizarea la acțiune și a reținut că reclamanta nu poate fi ținută exclusiv responsabilă, în maniera previzionată de pârâtă, de încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 54/1998 și a prevederilor art. 24 și 27 din O.U.G nr. 88/1997.

În ceea ce privește condamnarea aplicată reprezentantului reclamantei pentru nedeclararea unui litigiu, s-a apreciat că aceasta nu are nicio relevanță, întrucât nu are legătură cu niciunul din motivele de nulitate absolută reținute în hotărârile judecătorești, însușite ca atare prin precizarea de acțiune și invocate  cu putere de lucru judecat, aceasta întrucât litigiul nedeclarat și pentru care s-a decis condamnarea penală este altul decât cel invocat în legătură cu motivul de nulitate întemeiat pe încălcarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998.

A apreciat instanța de apel că reprezentantul reclamantei de la acea vreme a acționat fără aprobări statutare, conform art. 130 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, de aceea actele acestuia nu sunt actele societății, iar societatea nu poate fi considerată a fi fost în culpă.

Instanța de apel a expus în ample și consistente considerente statutul administratorului, obligațiile care îi incumbă acestuia și a conchis că o analiză punctuală a motivelor de nulitate invocate conduce la concluzia că a avut loc o exercitare abuzivă a atribuțiilor conferite administratorului, existând o contrarietate între interesul social și modul în care administratorul a acționat.

Referitor la prevederile art. 15 din Legea nr. 54/1998, s-a reținut că și pârâta a acționat în cunoștință de cauză, că și-a asumat riscurile încheierii contractului în condițiile în care erau înregistrate mențiuni în cartea funciară și că, din acest motiv, nu se poate vorbi despre o culpă exclusivă a reclamantei.

S-a mai subliniat și faptul că prima instanță a validat în mod corect susținerile reclamantei despre existența unui interes moral, și nu patrimonial, recunoscut jurisprudențial și doctrinar, justificat în esență de restabilirea legalității prin suprimarea efectelor care contrazic dispozițiile legale încălcate la încheierea actului.

Totodată, s-a apreciat că principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

este aplicabil doar în ipoteza nulității relative, nu și în ipoteza nulității absolute, unde primează funcția sancționatoare.

Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei întemeiată pe schimbarea de statut juridic care a intervenit în cazul reclamantei (care s-a transformat din societate comercială cu capital majoritar de stat în societate comercială cu  capital integral privat), apreciind că nu structura capitalului social interesează, ci entitatea juridică în patrimoniul căreia există dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute. În aceeași ordine de idei, s-a reținut și că atitudinea oscilantă a reclamantei nu i se poate imputa acesteia, întrucât ea este expresia viziunii de moment a organului executiv, nu a unui abuz de drept.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii că nu poate fi primită propunerea pârâtei de menținere a contractului, pe de o parte, pentru că nu este posibilă confirmarea nulității absolute și, pe de altă parte, pentru că „folosul” urmărit de reclamantă transpare și din hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută parțială a aceluiași contract, hotărâre care se impune cu putere de lucru judecat și care împiedică o analiză a nulității absolute exclusiv pe baza probelor administrate în cauza de față.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a respins apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 5 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Memoriul de recurs inițial

S-a solicitat în principal casarea încheierii de ședință de la 22 martie 2013 și a deciziei nr. 52/2013, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, cu îndrumarea de a se dispune suspendarea judecății până la soluționarea dosarului nr. xx2/211/2004, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj - Napoca. Într-un prim subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar într-un subsidiar secund s-a solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de pârâtă și modificarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii precizate. Recurenta-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 312 alin. (6) C. proc. civ., care interzic pronunțarea  unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare, întrucât aceste dispoziții  legale se aplică, potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

În ceea ce privește încheierea de la 22 martie 2013

, prin care s-a respins cererea de suspendare formulată de pârâta în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că aceasta este nelegală, fiind incidente prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că în dosarul nr. xx2/211/2004 se solicită de către reclamantul C. și alții rectificarea de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate atât al recurentei-pârâte, cât și al intimatei-reclamante; radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al intimatei-reclamante ar avea drept consecință – susține recurenta-pârâtă – admiterea excepției lipsei de interes al acesteia în a obține desființarea contractului de vânzare-cumpărare atacat, întrucât interesul nu ar fi actual, iar din acest punct de vedere al consecinței pe care soluția pronunțată în  dosarul nr. xx2/211/2004 o are asupra soluției din cauza de față, se poate aprecia că sunt incidente dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., soluția instanței de apel fiind greșită.

În ceea ce privește decizia nr. 52/2013

, recurenta-pârâtă a apreciat că este criticabilă prin prisma prevederilor art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs

se întemeiază pe susținerea că instanța de apel a analizat în mod greșit caracterul legitim al interesului intimatei-reclamante fără a ține cont de acțiunile reprezentantului legal al acesteia, I.C.C.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că delimitarea pe care instanța de apel a făcut-o între comportamentul reprezentantului legal și cel al societății contravine prevederilor Decretului nr. 31/1954, mai precis prevederilor art. 35 și 36 din decret.

Recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 35 alin. (1)-(4) și pe cele ale art. 36 din Decretul nr. 31/1954 și a arătat, în esență, că există identitate între voința exprimată de persoana care îndeplinește funcția de organ al persoanei juridice și voința acesteia din urmă, că identitatea se exprimă în raporturile cu terții, atrăgând răspunderea proprie a persoanei juridice pentru delictele săvârșite din culpa organelor sale.

Față de aceste argumente, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel nu putea să analizeze caracterul legitim al interesului unei persoane juridice excluzând acțiunile întreprinse chiar de reprezentantul legal al acesteia.

În cadrul acestei prime critici, recurenta-pârâtă a subliniat și faptul că  societatea reclamată nu a formulat nicio acțiune împotriva numitului I.C.C. pe motive de depășire a limitelor mandatului, că s-a opus în nenumărate rânduri la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului în discuție și că plângerea penală împotriva sus-numitului a fost formulată de Universitatea Ș.A.M.V. Cluj, nu de către intimata-reclamantă.

Tot în cadrul acestei critici a arătat recurenta-pârâtă că numitul I.C.C. a acționat în baza deciziilor luate în adunarea generală a SC A. SA, cu participarea consiliului de administrație al societății, ceea ce confirmă încă o dată ideea că voința reprezentantului legal a fost voința societății.

A subliniat și faptul că soluția instanței de apel, întemeiată pe susținerea că reprezentantul societății a acționat în contra intereselor acționarilor, este cu atât mai surprinzătoare cu cât în compunerea completului a intrat și magistratul care a pronunțat în contradictoriu cu SC A. SA sentința nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care a desființat hotărârea nr. 32/1998, care a stat la baza intabulării dreptului SC A. SA.

A arătat, în plus, că la toate acestea se adaugă și procesul inițiat tot împotriva SC A. SA, la capătul căruia s-a dispus anularea și a anexei la Hotărârea nr. 32/1998, toate aceste argumente conducând la concluzia că nu se poate susține că interesul reclamantei de la momentul actului atacat era altul decât cel al reprezentantului acesteia, reclamanta fiind parte în dosarul sus-menționat.

Al doilea motiv de recurs

se întemeiază pe susținerea că instanța de apel, analizând legitimitatea interesului, nu a respectat îndrumările date în decizia de casare.

În esență, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a greșit atunci când a răspuns excepției lipsei de interes printr-o analiză exhaustivă a temeiniciei motivelor de nulitate și, în acest fel, a încălcat îndrumările din decizia de casare, contravenind dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie lovită de nulitate.

Al treilea motiv de recurs

vizează greșita apreciere făcută de instanța de apel în legătură cu existența unui interes moral al intimatei-reclamante, constând în necesitatea de a clarifica situația juridică a terenului în cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că interesul intimatei-reclamante nu este legitim, iar instanța de judecată nu putea să facă abstracție de conduita oscilantă a acestei părți încă de la data încheierii contractului și până în prezent și nici de recunoașterea inițială făcută de intimata-reclamantă cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește recunoașterea validității contractului de vânzare-cumpărare, a susținut că aceasta are  caracterul unei mărturisiri, care este un act unilateral de voință, definitiv și irevocabil, retractabil doar în condițiile art. 1206 alin. (2) C. civ.

A susținut recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă și-a exprimat opinia în dosarul nr. xx32/Cv/2005 al Tribunalului Argeș, în dosarul nr. xx6/2005 al Tribunalului Comercial Cluj și în dosarul nr. xx2/211/2004 al Judecătoriei Cluj și că poziția oscilantă a acesteia contrazice concluzia că în cauză există un interes legitim în promovarea acțiunii, în realitate scopul urmărit fiind unul pur economic.

Al patrulea motiv de recurs

se întemeiază pe afirmația că instanța de apel se contrazice cu ocazia analizării intereselor ce urmau a fi protejate la momentul încheierii contractului a cărui nulitate se invocă.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că instanța de apel a definit interesul ca interes comun al asociaților de a-și spori patrimoniul personal prin prisma prosperității întreprinderii căreia i-au pus bazele, iar din examinarea acestei definiții date chiar de instanța de apel se poate conchide că ceea ce se urmărește este interesul social la momentul încheierii contractului.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă afirmă că instanța de apel se contrazice în motivare, întrucât, în ciuda definiției date, înlătură apărarea recurentei-pârâte despre faptul că singura persoană care putea justifica un interes legitim era Statul român, care deținea 90,38 din acțiunile SC A. SA la momentul încheierii contractului.

A conchis recurenta-pârâtă sub acest aspect susținând că instanța de apel a greșit atunci când a analizat interesul social al acționarilor de la momentul promovării acțiunii, pentru că trebuia să analizeze interesul social existent la momentul  încheierii contractului.

Al cincilea motiv de recurs

vizează soluționarea cauzei pe baza prezumției puterii de lucru judecat, fără a permite recurentei-pârâte administrarea de probe în combaterea motivelor de nulitate invocate.

Recurenta-pârâtă a invocat doctrina în care s-a exprimat opinia că judecătorul trebuia să dea dovadă de rol activ în soluționarea pricinilor, aprecierea fiind liberă, iar evaluarea probelor urmând a se face potrivit propriei convingeri.

A arătat și că, de vreme ce printre cazurile de revizuire se numără și situația hotărârilor potrivnice, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a da prioritate puterii de lucru judecat, ci aceea de a lăsa judecătorului posibilitatea de a analiza fondul cauzei cu care a fost învestit.

A opinat în sensul că efectul pozitiv al lucrului judecat nu presupune obligația ca instanța să țină cont de dezlegările date unei probleme de drept de prima instanță, întrucât menirea judecătorului este de a stabili adevărul judiciar, care nu este un adevăr logic absolut, ci reprezintă cea mai probabilă soluție dintr-o serie de soluții posibile.

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă a susținut că măsura de respingere a probelor propuse este nelegală, cu atât mai mult cu cât efectul principal al casării cu trimitere spre rejudecare este tocmai repunerea părților în situația anterioară.

La 6 noiembrie 2013, recurenta-pârâtă a depus un memoriu în care a invocat și dezvoltat următoarele motive de recurs de ordine publică.

Memoriul de recurs suplimentar

Primul motiv de recurs

vizează soluționarea motivului de apel privind greșita dezlegare dată excepției lipsei de interes pe baza efectului pozitiv al puterii  lucrului judecat, încălcând îndrumările obligatorii ale instanței de casare și fără ca acest aspect să fi fost pus în discuția părților, motivul de recurs fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și impunând casarea cu trimitere.

Recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 315 C. proc. civ., a susținut că nerespectarea acestor dispoziții legale atrage nulitatea hotărârii pronunțate în astfel de condiții și a susținut, în esență, că instanța supremă a casat prima decizie pronunțată în apel în scopul ca instanța de trimitere să procedeze la verificarea legitimității interesului din perspectiva măsurii în care motivele de nulitate invocate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantei-vânzătoare, fără ca această verificare să antameze temeinicia motivelor printr-o analiză pe fond.

S-a subliniat faptul că, în cauză, nu s-a dispus și nici nu s-ar fi justificat unirea excepției lipsei de interes cu fondul cauzei, în condițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a nesocotit îndrumările obligatorii date de instanța de casare, s-au citat considerentele apreciate ca relevante sub acest aspect și s-a tras concluzia că instanța de apel, reținând că este ilogică menținerea contractului în ființă pentru o parte a obiectului său material (câtă vreme a fost constatat nul pentru cealaltă parte), a extins efectele puterii de lucru judecat asupra litigiului de față fără a proceda la o veritabilă rejudecare în limitele casării și fără a analiza și caracterul născut, actual, direct și personal al interesului, așa cum era obligată prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă a conchis că instanța de apel a încălcat nu numai dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ci a făcut și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că a fost încălcat principiul contradictorialității, întrucât instanța de apel nu a pus în discuția părților efectul pozitiv al lucrului judecat și că instanța de apel  a reținut în mod nereal că intimata-reclamantă a înțeles să se prevaleze de principiul imutabilității actului jurisdicțional, aspect care nu rezultă din actele dosarului.

Al doilea motiv de recurs

se întemeiază pe susținerea că motivul de nulitate avut în vedere de instanța de apel, relativ la încălcarea interesului social la autentificare, a fost invocat

ex officio

și nepus în discuția părților, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut pe de o parte că respingerea excepției lipsei de interes s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât s-a încălcat îndrumarea instanței de casare de a nu se antama fondul cauzei.

Pe de altă parte, a susținut că instanța de apel a reținut că încălcarea interesului social lipsește actul de cauză și duce la nulitatea actului astfel încheiat, dar că intimata-reclamantă nu a invocat în acțiune nulitatea pentru lipsa cauzei, legat de încălcarea interesului social, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Al treilea motiv de recurs

vizează extinderea nelegală de către instanța de apel de rejudecare a efectelor prezumției puterii de lucru judecat asupra unor acte ce nu intrau sub incidența deciziei civile nr. 74/2010, fiind încălcat totodată principiul nemijlocirii, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în ceea ce privește fondul cauzei prezumția de lucru judecat de care beneficiază decizia civilă nr. 74/2010 a Curții de Apel Cluj, că nu a mai realizat o cercetare judecătorească nemijlocită și o analiză proprie a motivelor de nulitate invocate de intimata-reclamantă, ignorând că identitatea de obiect este doar parțială, întrucât înscrisul intitulat „Act de parcelare și Contract de vânzare-cumpărare” încorporează și alte acte juridice și operațiuni în afara contractului de vânzare-cumpărare asupra căruia s-a pronunțat anterior instanța, acte juridice și operațiuni nevizate de către hotărârea anterioară.

În acest fel, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel a extins efectele prezumției absolute

res judicata pro veritate habetur

și asupra unor acte juridice care nu intră sub incidența lucrului judecat și a încălcat principiul nemijlocirii, întrucât s-a pronunțat asupra acestor acte juridice fără o cercetare  proprie asupra fondului, atrăgând incidența dispozițiilor art. 105 alin. (2) și ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al patrulea motiv de recurs

se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 88/1997 atunci când a considerat că încălcarea acestor norme legale atrage nulitatea absolută a contractului.

Dezvoltând această critică, recurenta-pârâtă a arătat în primul rând că instanța de apel a adus argumente contradictorii referitoare la inopozabilitatea contractului și la lipsa cauzei contractului și că această contradicție a făcut ca dispozițiile art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, să fie greșit aplicate, întrucât orice discuție legată de incidența dispozițiilor art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 88/1997 presupune ca actul juridic a cărui nulitate este invocată să oblige persoana juridică, în caz contrar remediul pe care aceasta îl are la îndemână este acțiunea întemeiată pe lipsa  consimțământului, bazată pe dispozițiile art. 948 C. civ. și pe dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat și că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997 ca instituind un caz de nulitate virtuală a contractului, întrucât textul de lege nu instituie o condiție specială de validitate a contractului, ci conține prevederi legate de modul în care se formează voința juridică a persoanei juridice vânzătoare, respectiv de inițiativa încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, arată recurenta-pârâtă, eventuala nulitate a contractului putea interveni doar subsecvent anulării actelor de drept societar prin care s-a aprobat vânzarea, anulare care nu a fost dovedită, intimatul-reclamant renunțând prin cererea precizatoare la criticile vizând actele de drept societar.

Recurenta-pârâtă a susținut că și dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost greșit interpretate, întrucât existența investițiilor reprezintă o condiție specială de validitate a actului, în timp ce raportul de evaluare acceptat de părți are drept scop nu determinarea prețului, ci doar a părții din preț care trebuie achitată.

În consecință, arată recurenta-pârâtă, lipsa raportului de evaluare nu permite instituirea unei nulități virtuale legate de contract, având doar rolul de a crea premisele unei  compensări între părți.

În ceea ce privește alineatul 2 al articolului precitat, recurenta-pârâtă a afirmat că avizul la care acesta face referire nu este definit ca natură juridică, iar textul legal nu prevede sancțiunea nulității în cazul în care avizul lipsește și, în plus, F.P.S., prin reprezentant, și-a exprimat acordul la încheierea contractului, conform proceselor verbale din 2 iunie 1999 și din 18 mai 1999, fiind astfel acoperită cerința legală conform principiului

ad majorem ad minus

, chiar dacă acordul nu a fost denumit aviz.

Al cincilea motiv de recurs

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că instanța de apel nu a observat că intimata-reclamantă nu are un interes personal și direct în promovarea cererii introductive de instanță.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că titlul intimatei-reclamante a fost anulat prin sentința civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, că terțul care a obținut anularea titlului înstrăinătorului poate cere și anularea titlului subdobânditorului, iar dacă acțiunea în anularea actului subsecvent este promovată de vânzător, acesta trebuie să exhibe un interes particular, interes care nu subzistă câtă vreme vânzătorul nu mai este proprietarul bunului vândut.

A precizat recurenta-pârâtă că în momentul de față disputa juridică se poate purta cel mult între Universitatea Ș.A.M.V. Cluj-Napoca și recurenta-pârâtă, acțiunea promovată de intimatul-reclamant reprezentând doar un mijloc nespecific de protecție a dreptului de proprietate.

Recurenta-reclamantă nu a depus întâmpinare.

La termenul din 8 noiembrie 2013, intimata-reclamantă a invocat excepția tardivității motivelor de recurs depuse la 6 noiembrie 2013, excepție respinsă cu motivarea care reiese din încheierea de ședință de la termen.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Memoriul  de recurs inițial

Recursul declarat împotriva încheierii de la 22 martie 2013

este nefondat.

Se cuvine subliniat faptul că recurenta-pârâtă afirmă

in terminis

că invocă incidentul procedural al suspendării judecății, întemeiat pe prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în scopul obținerii unei soluții favorabile asupra excepției lipsei de interes, pe care i-a opus-o intimatei-reclamante.

De asemenea, combătând argumentele aduse de instanța de apel pentru respingerea cererii sale, recurenta-pârâtă afirmă și că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că, odată desființat contractul de vânzare-cumpărare, hotărârea judecătorească prin care se dispune această măsură va produce efecte și în măsura în care dreptul de proprietate al intimatei-reclamante va fi radiat din cartea funciară, ceea ce ar avea ca finalitate o complicare nejustificată a situației juridice a terenului, și nu o clarificare a acestei situații juridice, cum afirmă intimata-reclamantă și confirmă instanța de apel.

Sub acest din urmă aspect, instanța supremă constată că raționamentul propus de recurenta-pârâtă este eliptic, pe de o parte pentru că nu arată în ce constau efectele pe care hotărârea judecătorească de desființare a contractului vânzare-cumpărare le are cu privire la o eventuală hotărâre de radiere a dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, iar pe de altă parte pentru că nu explicitează în ce constă pretinsa complicare a situației juridice a terenului în litigiu.

Reține, în egală măsură, că incidentul procedural al suspendării judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi invocat în considerarea efectelor pe care partea preconizează a le avea hotărârea din cauza pendinte asupra hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea, textul de lege precitat impunând, dimpotrivă, demersul invers, respectiv a stabili influența hotărârii din dosarul în raport de care se solicită suspendarea asupra hotărârii din dosarul pendinte în care se solicită suspendarea.

Revenind la speță, în ciuda lipsei de limpezime a argumentelor aduse de recurenta-pârâtă, Înalta Curte a apreciat că aceasta avea obligația de a-și  susține cererea de suspendare a judecății dovedind în ce măsură dezlegarea prezentei pricini depinde de existența sau neexistența unui drept ce formează obiectul judecății din procesul având ca obiect radierea dreptului de proprietate din cartea funciară.

O astfel de dovadă, însă, nu numai că nu s-a făcut, dar nici nu se putea face, câtă vreme în prezenta cauză se ia în analiză respectarea unor dispoziții legale imperative

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

, iar respectarea cerințelor impuse de anumite norme legale imperative nu are cum să fie influențată de pronunțarea unei soluții de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate, chiar vizând același teren, întrucât radierea se întemeiază pe alte motive, ulterioare momentului încheierii contractului în litigiu.

Pe cale de consecință, se cuvine apreciat faptul că instanța de apel, chiar dacă pentru alte argumente, a reținut în mod corect că nu există o legătură indisolubilă între cele două cauze, astfel că soluția de respingere a cererii de suspendare este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Privitor la această critică, se constată și că recurenta-pârâtă a invocat ca temei juridic dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., însă Înalta Curte apreciază că acest temei juridic nu poate fi primit, întrucât încheierea atacată este pronunțată în apel, așadar nu ar putea fi în nici un caz atacată pe calea apelului, ci doar pe calea recursului, în condițiile art. 304 C. proc. civ.

Față de modul în care este argumentată critica, respectiv aplicarea greșită sau încălcarea dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., temeiul juridic îl constituie dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., (fiind vorba despre o normă privind un incident procedural), coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., (fiind vorba despre analiza obiectului celor două pricini și a înrâuririi pe care una dintre ele o are asupra celeilalte).

În acest caz, pentru considerentele expuse în precedent, motivul de recurs este nefondat, dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. fiind corect  aplicate.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 52/2013

Primul motiv de recurs

este nefondat.

În esență, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, analizând caracterul legitim al interesului intimatei-reclamante de a promova acțiunea în nulitate, a nesocotit acțiunile întreprinse de reprezentantul legal al societății reclamante de la vremea respectivă, precum și dispozițiile Decretului nr. 31/1954, cu specială referire la art. 35 și 36 din acest act normativ.

Sintetic, recurenta-pârâtă susține că actele și faptele reprezentantului legal al intimatei-pârâte sunt proprii societății înseși, că reprezentantul legal a acționat în limitele mandatului, în baza deciziilor luate de adunarea generală și că societatea nu a formulat împotriva fostului ei reprezentant legal nicio acțiune pentru depășirea mandatului, s-a opus la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în discuție și nu a fost titularul plângerii penale depuse împotriva acestuia.

Este important a sublinia

ab initio

faptul că instanța de apel a conchis asupra faptului că reprezentantul legal al societății intimate a acționat contrar interesului social, cu depășirea limitelor mandatului și că faptele acestuia nu pot fi socotite drept faptele societății înseși în baza unor ample argumente de ordin teoretic, dar și a interpretării probelor administrate în cauză, motiv pentru care critica formulată vizează aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, ca urmare nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 și 36 din Decretul nr. 31/1954) și cu atât mai puțin  dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., în speță neinvocându-se și nedovedindu-se,

sub acest aspect

, nici încălcarea formelor de procedură, nici existența unei hotărâri nemotivate ori motivate pe argumente contradictorii sau străine de natura pricinii.

În plus, Înalta Curte reține și faptul că instanța de apel, statuând asupra legitimității interesului intimatei-reclamante în promovarea acțiunii, se întemeiază nu numai pe faptul că reprezentantul legal al acestei societăți a acționat cu depășirea mandatului și cu încălcarea interesului social, ci și pe împrejurarea că încheierea contractului în condițiile date s-a realizat și prin culpa concurentă a recurentei-pârâte.

Reține instanța de apel, sub același aspect, și faptul că principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

își găsește aplicare numai în caz de nulitate relativă, nu și în cazul nulității absolute, precum și