ÎCCJ, decizie (scj.ro #160928)

Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1.516 C. civ. și pe cele ale legislației speciale în materia privatizărilor. Aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: obligație de a face

competența de atribuțiune

excepția prescripției dreptului material la acțiune

putere de lucru judecat

principiul

specialia

generalibus

derogant

O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

2

Legea nr. 137/2002, art. 12, art. 39, art. 40 alin. (1)

C. civ., art. 1516

C. proc. civ., art. 14, art. 22, art. 430 alin. (2) teza a II-a, art. 431

În cazul în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 1.516 C. civ., cât și pe cele ale legislației speciale din materia societăților și din materia privatizărilor, iar în cursul judecății în primă instanță s-a dezlegat cu putere de lucru judecat aspectul că reclamanta a învestit instanțele cu o acțiune întemeiată pe legislația specială - instanțele dând în acest scop eficiență principiului specialia generalibus derogant atât atunci când și-au verificat competența de atribuțiune, cât și atunci când au examinat excepția prescripției dreptului material la acțiune -, instanța de apel, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanță - art. 1.516 C. civ., nu poate înlătura de la aplicare dispozițiile legii speciale și nu poate obliga instanța de fond ca, în rejudecare, să examineze prescripția dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 1.516 C civ.

Trecând peste puterea de lucru judecat legată de temeiurile juridice ale acțiunii, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității, aceasta întrucât, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanță - art. 1.516 C. civ., a înlăturat aplicarea dispozițiilor legii speciale - art. 39 din Legea nr. 137/2002 și a încălcat principiul specialia generalibus derogant.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1322 din 2 iulie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 7 septembrie 2015 sub nr. x/299/2015, A. S.P.R.L., în calitate de administrator judiciar al reclamantei B. S.A., în insolvență, a chemat-o în judecată pe pârâta Societatea Energetică C. S.A., solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să o oblige la îndeplinirea obligației de a face diligențele legale și statutare în sensul majorării capitalului social al B. S.A. cu contravaloarea terenurilor situate în str. D. nr. 71, comuna E., județul Ilfov, respectiv în bulevardul F., nr. 104, sector 6, București.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.516 C. civ., ale art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale și ale art. 12 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Prin sentința civilă nr. 158/2016 din 13 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2016 la 15 februarie 2016.

Prin sentința civilă nr. 3467 din 7 iunie 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției, invocată de pârâta Societatea Energetică C. S.A. și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar G. S.P.R.L.

Prin decizia nr. 2325 A din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Societatea Energetică C. S.A., care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, instanță care a pronunțat decizia atacată, la 27 iunie 2018, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat pe rolul Secției a II-a civile la 29 iunie 2018.

În motivarea recursului, recurenta a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a arătat că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că, apreciind că în mod greșit a aplicat prima instanță dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, față de temeiul legal al acțiunii - art. 1.516 C. civ., curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 158 din 13 ianuarie 2016, prin care Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997 și, în aplicarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În acest context, a arătat că reclamanta a avut o poziție oscilantă în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, iar Judecătoria Sectorului 1 București a dat deja o calificare acestuia atunci când și-a stabilit competența, statuând, cu autoritate de lucru judecat, că temeiul juridic al acțiunii îl constituie art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997.

Or, recalificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, făcută în condițiile legii, ar fi putut duce la punerea în discuție, de către instanța de apel, a competenței Tribunalului București de a judeca în primă instanță cererea de chemare în judecată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, deși reclamanta și-a întemeiat inițial acțiunea pe dispozițiile art. 1.516 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, ulterior a invocat și aplicarea art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997 și a art. 12 din Legea nr. 137/2002.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 39 din Legea nr. 137/2002.

În acest sens, a arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1.516 C. civ., omițând faptul că, deși a invocat inițial prevederile Codului civil, autoarea acțiunii tinde la valorificarea unui drept conferit de legea specială în materia privatizării, astfel că devine aplicabil termenul special de prescripție de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Or, în speță, termenul special de prescripție de o lună, prevăzut la art. 39 din Legea nr. 137/2002 a început să curgă de la data la care au fost emise cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor (23 decembrie 2008 și 28 februarie 2014), iar reclamanta a formulat acțiunea la 07 septembrie 2015, cu depășirea termenului legal.

La 23 august 2018 intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 14 septembrie 2018 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Recurenta și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este declarat admisibil, recursul să fie soluționat de completul de filtru, însă intimata nu a făcut nicio mențiune cu privire la acest aspect.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 martie 2019, constatându-se că recursul nu poate fi soluționat conform art. 493 alin. (5) sau art. 493 alin. (6) C. proc. civ., calea de atac a fost admisă în principiu și s-a stabilit termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 158 din 13 ianuarie 2016, întrucât Judecătoria Sectorului 1 București a stabilit că cererea intimatei-reclamante este întemeiată pe dispozițiile art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997, iar instanța de apel a reținut în considerente că temeiul legal al acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 1.516 C. civ.

Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs în limitele și pentru argumentele ce succed:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 1.516 C. civ. (preambulul cererii), cât și pe dispozițiile legislației speciale din materia societăților - Legea nr. 31/1990 și H.G. nr. 834/1991 și din materia privatizărilor - O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 137/2002.

În acest context, în care în apărare s-au invocat atât excepția necompetenței materiale a judecătoriei, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune, judecătoria a apreciat că este învestită cu o acțiune întemeiată pe legislația specială în materia privatizărilor și, în raport de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului.

Înalta Curte constată că reclamanta nu a opus pârâtei în fața judecătoriei, în apărare pe excepția necompetenței materiale întemeiate pe legislația specială din materia privatizărilor și nici în fața tribunalului, în vederea unei eventuale declanșări a unui conflict de competență, împrejurarea că și-a întemeiat cererea pe dreptul comun, și nu pe legea specială, nici măcar în apărare pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, deși și această din urmă excepție era fundamentată tot pe legislația specială din materia privatizărilor.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că în cursul judecății în primă instanță s-a dezlegat cu putere de lucru judecat aspectul că reclamanta a învestit instanțele cu o acțiune întemeiată pe legislația specială, instanțele dând în acest scop eficiență principiului

specialia generalibus derogant

atât atunci când și-au verificat competența de atribuțiune, cât și atunci când au examinat excepția prescripției dreptului material la acțiune (

această excepție fiind analizată doar de tribunal și pusă în discuție și întemeiată doar pe dispozițiile Legii nr. 137/2002

).

Instanța de apel a confirmat susținerea pe care a făcut-o reclamanta în cadrul motivelor de apel cu privire la faptul că a urmărit valorificarea unui drept prevăzut de art. 1.516 C. civ. și a imputat tribunalului că nu a lămurit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, deși în apel nu a avut o critică expresă în acest sens și deși dezbaterile în fața instanțelor de fond și chiar și parte din motivele de apel relevă faptul că reclamanta se întemeiază funciarmente pe obligații pretins decurgând în sarcina pârâtei din legislația specifică societăților și din cea a privatizărilor.

Or, un asemenea raționament nu poate fi primit; el reprezintă o contradicție în termeni, întrucât autorizează concluzia următoare: competența de primă instanță se determină în funcție de legislația specială, dar prescripția se examinează în funcție de dreptul comun.

Procedând astfel, instanța de apel a înfrânt puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 158/2016 din 13 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2015, în condițiile în care în fața tribunalului reclamanta nu a invocat, legat de temeiul juridic al acțiunii, excepția de necompetență materială și nici nu a criticat în apel sentința civilă nr. 3467 din 7 iunie 2016 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2016 ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material, chestiunea temeiului juridic al acțiunii căzând astfel în puterea lucrului judecat și nemaiputând fi rediscutată.

Înalta Curte apreciază, în funcție de considerentele expuse în precedent, că în cauză este incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în primul rând pentru că autoritatea de lucru judecat la care face referire punctul 7 al aceluiași articol vizează efectul negativ al autorității de lucru judecat, ca excepție de fond (primul alineat al art. 431 C. proc. civ.) și în al doilea rând pentru că în speță este vorba despre un efect pozitiv atașat unei chestiuni de procedură (art. 430 alin. 2 teza a II-a C. proc. civ.), respectiv limitele învestirii instanței din perspectiva temeiurilor juridice, pe care instanța inițial sesizată (judecătoria) și tribunalul (care și-a verificat competența

ratione materiae

) le-au examinat și determinat în condițiile art. 14 și 22 C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilității.

Trecând peste puterea de lucru judecat legată de temeiurile juridice ale acțiunii, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale la care s-a făcut referire în cele ce preced, cu precădere dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității, norme imperative, a căror încălcare este sancționată cu nulitatea întrucât a produs recurentei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât instanța de apel, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanță - art. 1.516 C. civ., a înlăturat aplicarea dispozițiilor legii speciale - art. 39  din Legea nr. 137/2002 și a încălcat principiul

specialia generalibus derogant

, obligând instanța de fond ca, în rejudecare, să examineze prescripția dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 1.516 C. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, întrucât intimata-reclamantă și-a întemeiat cererea atât pe dispozițiile art. 1.516 C. civ., cât și pe cele ale legislației speciale din domeniul privatizării (art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 12 din Legea nr. 137/2002), sunt aplicabile în speță și dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 referitoare la termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea. A mai susținut recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, instanța de apel reținând în mod greșit că reclamanta și-ar fi întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1.516 C. civ.

Înalta Curte nu va primi acest motiv de recurs, întrucât acesta ar fi fost întemeiat numai în situația în care instanța de apel, reținând incidența legii speciale, ar fi făcut un examen eronat și o aplicare greșită a textului de lege la situația de fapt din cauză. Or, în cauză casarea deciziei recurate va avea loc tocmai în scopul ca instanța de apel să examineze pricina din perspectiva legislației speciale, nu pentru că ar fi examinat-o și ar fi aplicat greșit aceste prevederi legale.

Numai că instanța de apel nu a examinat prescripția din perspectiva art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci a afirmat, dimpotrivă, că acest text legal nu este incident într-o acțiune întemeiată pe art. 1.516 C. civ., hotărârea instanței de prim control judiciar fiind nelegală exclusiv din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., expus în precedent.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a și al art. 497 teza I C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Energetică C. S.A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.