ÎCCJ, decizie (scj.ro #81808)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81808) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Împlinirea termenului de prescripție a
executării silite a unei hotărâri judecătorești.
Introducerea unei noi acțiuni având același obiect, aceeași
cauză și aceleași părți în vederea obținerii unui
nou titlu executoriu. Admisibilitate
Cuprins pe materii :
Drept procesual
civil. Excepții.
Index alfabetic :
putere de lucru judecat
-
revendicare
mobiliară
-
prescripție
-
executare
silită
Cod
procedură civilă, art. 166, art. 405
Cod civil, art. 1201
A considera că subzistă puterea de
lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecința paralizării
unei noi acțiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut
dreptul pretins, în condițiile în care această hotărâre este
lipsită de
executorialitate
, prin efectul prescripției
dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul
material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala, cu lăsarea
fără substanță a dreptului de acces la un tribunal,
garantat de articolul 6 din Convenție.
Astfel, pentru ipoteza în care dreptul
material la acțiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de
prescripție a dreptului de a cere executarea silită, trebuie să
i se recunoască părții interesate posibilitatea de a introduce o
nouă acțiune, în valorificarea aceluiași drept, în vederea
constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepția autorității
de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată anterior.
Prescripția dreptului de a cere și
obține executarea silită funcționează ca o sancțiune
procesuală pentru creditor și un beneficiu legal pentru debitorul
care a fost susceptibil de a fi urmărit în bunurile sale, constituind o
cauză legală de stingere a puterii executorii a oricărui titlu,
însă principul care trebuie să prevaleze în materia executării
este acela al îndeplinirii benevole, din oficiu, a obligațiilor, și
nu al recurgerii la forța coercitivă a statului, mai ales în ipoteza
în care debitorul obligației de executare este statul sau un reprezentant
al său.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia civilă nr. 1653 din 24 februarie
2011
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul
Municipiul Câmpina a chemat în judecată Ministerul Culturii și
Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Național de
Artă al României, solicitând obligarea pârâților să-i lase în
deplină proprietate și posesie un număr de 202 bucăți
schițe și desene în creion, peniță și laviu, dintre
care 20 bucăți mari, iar restul mici, având drept autor pe pictorul
N.G.
În
motivarea cererii, s-a susținut că reclamantul a cumpărat
bunurile menționate de la G.N.G., fiul pictorului N.G., în baza
contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1958/1939 de
Judecătoria Mixtă Câmpina, iar, după vânzare, acestea au
rămas, în depozit, la fostul Muzeu Toma Stelian, în anul 1950, la
înființarea Muzeului Național de Artă al României, fiind
preluate de către acesta, unde sunt înregistrate și în prezent. S-a
arătat că pârâtul refuză restituirea bunurilor, deși
recunoaște că acestea sunt înregistrate în patrimoniul său.
Cererea
a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil și art. 80
din Legea nr. 182/2000.
Prin
sentința civilă nr. 936 din 1.07.2009, tribunalul a respins
excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins
acțiunea reținând autoritatea de lucru judecat a sentinței
civile 995/2002, pronunțată de Tribunalul București.
În
ceea ce privește excepția prescripției dreptului la
acțiune, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000, tribunalul
a reținut că, atâta vreme cât, prin această lege specială,
nu s-a prevăzut un termen de prescripție, devin incidente
dispozițiile de drept comun cu privire la imprescriptibilitatea
acțiunii în revendicare mobiliară.
În ceea ce
privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul
a reținut că, prin sentința civilă nr. 995/2002,
irevocabilă, a fost admisă o altă cerere de revendicare
formulată de reclamant împotriva acelorași pârâți cu privire la
bunurile care fac obiectul prezentei acțiuni, cerere care nu a fost
pusă în executare în termenul de prescripție a executării
silite, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 1201
C.civ
. cu aplicarea și a art. 166
C.proc.civ
.
Împotriva
acestei sentințe, a formulat apel reclamantul, susținând că în
mod greșit, tribunalul a admis excepția autorității de
lucru judecat.
Apelantul
a comparat textul art. 405 alin. 3
C.proc.civ
., în
forma actuală, cu art. 404
C.proc.civ
., în forma
anterioară OUG nr. 138/2000, și a arătat că, în
condițiile reglementării prezente, sub condiția de a nu i se fi
prescris dreptul material la acțiune, poate să inițieze un nou
proces în care hotărârea anterioară trebuie privită de
instanță nu doar ca un mijloc de probă, ci trebuie să
țină seama de puterea de lucru judecat a acesteia, pe care, potrivit
noii reglementări, nu o mai pierde odată cu pierderea
executorialității
.
Prin
decizia civilă nr. 299A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București
- Secția a IV-a civilă a admis apelul, a desființat
sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul
București.
Curtea
a expus următoarele argumente:
Reclamantul
a formulat o cerere în revendicare mobiliară, invocând dreptul său de
proprietate dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu
G.N.G., precum și faptul că pârâtul Muzeul Național de Artă
al României este detentor precar.
Prin
sentința civilă pronunțată în litigiul anterior, s-a
recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului Municipiul Câmpina asupra
bunurilor mobile în discuție și au fost obligați pârâții
Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă
al României să le predea efectiv reclamantei.
Aceasta
hotărâre, rămasă irevocabilă, se bucură de putere de
lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate
și
executorialitate
.
In
cauză, se pune problema care sunt consecințele împlinirii termenului
de prescripție a dreptului de executare silită, în condițiile
art.
405
C
.pr.civ
., asupra acestei hotărâri.
Prescripția
dreptului de executare silită afectează numai caracterul executoriu
al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale
autorității de lucru judecat.
Hotărârea anterioară a recunoscut în favoarea reclamantului un
drept de proprietate. Din perspectiva reclamantului, puterea de lucru judecat a
acestei prime hotărâri prezintă un aspect pozitiv, în sensul că
se poate prevala, într-o nouă judecată, de acest drept de proprietate
recunoscut, iar, din perspectiva pârâților, această hotărâre
prezintă un aspect negativ, în sensul că acestea nu mai pot repune în
discuție acest drept al reclamantului.
Dacă
un nou proces este declanșat chiar de către partea care a pierdut
primul proces și care tinde, astfel, în această nouă
judecată, să repună în discuție dreptul tranșat în
favoarea celeilalte părți, în judecata anterioară, având în vedere
că, din perspectiva acestei părți, puterea de lucru judecat a
hotărârii anterioare are efectul negativ menționat mai sus, noua
cerere de chemare în judecată urmează a fi respinsă, căci
acest nou proces tinde, practic, la înlăturarea celor, irevocabil,
soluționate anterior, la înlăturarea, practic, a efectelor hotărârii
anterioare. In acest caz, exclusivitatea hotărârii anterioare
operează sub aspectul negativ menționat, în sensul paralizării
unei noi încercări a părții care a pierdut primul proces de a
înlătura puterea de lucru judecat a primei hotărâri.
Atunci
când însă noua cerere este formulată de partea care a câștigat
anterior procesul, deci de persoana care se poate prevala de un drept
recunoscut anterior, este evident că această persoană nu tinde
la înlăturarea puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare
și nu tinde la a repune în discuție acest drept recunoscut anterior,
ci, dimpotrivă, invocând deplin puterea de lucru judecat a hotărârii
anterioare, tinde numai la obținerea unui nou titlu executoriu pentru
satisfacerea efectivă a dreptului său. In acest caz, exclusivitatea
hotărârii anterioare nu paralizează cererea reclamantului, ci,
dimpotrivă, o sprijină, iar, atât timp cât însuși dreptul de
acțiune nu s-a prescris, această cerere trebuie
soluționată, hotărârea anterioară valorând, în noul proces,
cu puterea dată de art.
1201
C
.civ
.,
a unei prezumții absolute, cu dublul aspect, pozitiv, respectiv, negativ,
menționate mai sus.
Așadar,
întrucât sentința anterioară și-a pierdut
executorialitatea
,
dar dreptul de proprietate este încă în ființă și poate fi
valorificat, după cum dreptul material la acțiune nu s-a prescris, se
poate formula o nouă cerere de chemare în judecată, care să
aibă ca obiect o nouă pretenție de restituire a bunurilor,
însă, în noua judecată, se poate pune în discuție numai
situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei
sentințe, anume dreptul reclamantului și posesia pârâților
trebuie verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior
primei sentințe.
Împotriva acestei decizii, a exercitat recurs
pârâtul Muzeul Național de Artă al României.
Prin primul motiv de
recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7
C.proc.civ
., s-a
invocat faptul că decizia din apel se sprijină pe motive străine
de natura pricinii, motivele fiind contradictorii.
Instanța de apel,
în afara textului legal, face considerații care nu au legătură
cu cauza, căutând argumente care sunt străine de natura pricinii
și contradictorii. În acest sens, chiar dacă se susține că
hotărârea anterioară se bucură de exclusivitate,
incontestabilitate, obligativitate și
executorialitate
,
acestea sunt argumente care conduc către admiterea excepției, cu
consecința procedurală a paralizării acțiunii adversarului.
Autoritatea de lucru
judecat trebuie analizată și prin prisma
neexecutorialității
hotărârii anterioare, ca efect al prescripției dreptului de a mai
solicita executarea silită. Acest efect al pierderii puterii de
executorialitate
este o sancțiune civilă
prevăzută de legiuitor, iar excepția autorității de
lucru judecat nu poate conferi vreun beneficiu celui căruia i s-a prescris
titlul executor.
Un al doilea motiv de
recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9
C.proc.civ
., a
criticat faptul că decizia din apel este lipsită de fundament
juridic, prin aplicarea greșită a legii.
În argumentarea
acestui motiv, s-a susținut faptul că art. 163 alin. 1 din
C.proc.civ
. trebuie coroborat cu art. 1201 din
C.civ
., iar analiza acestor texte conduc la concluzia
că instanța de apel a încălcat spiritul și litera legii.
Prin cel de-al treilea
motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și pct. 9
C.proc.civ
., s-a invocat faptul că decizia din apel
schimbă natura și înțelesul vădit lămurit și
neîndoielnic al hotărârilor anterior pronunțate în cauză, cu
încălcarea evidentă a legii.
Astfel, instanța
de apel consideră acțiunea reclamantei imprescriptibilă, cu
grava încălcare a legii civile, această interpretare fiind
contrară art. 1909 din C.
civ
., care prevede
pentru bunurile mobile alte termene decât pentru bunurile imobile.
Împotriva
aceleiași decizii, a formulat recurs și pârâtul Ministerul Culturii
și Patrimoniului Național.
Prin primul motiv de
recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7
C.proc.civ
.,
s-au invocat dispozițiile art. 261 pct. 5
C.proc.civ
.,
prin care se reglementează faptul că instanța de judecată
este obligată a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt
și de drept care au format convingerea sa, precum și motivele pentru
care au fost înlăturate cererile părților.
De asemenea, potrivit
dispozițiilor art. 295 alin. 1 și alin.2
C.proc.civ
.,
instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea
situației de fapt și aplicarea legii de către prima
instanță, putând încuviința refacerea sau completarea probelor
administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor
noi produse.
Recurentul a
susținut că motivarea unei hotărâri trebuie să fie
clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte
și să fie în concordanță cu acestea, să
răspundă, în fapt și în drept, la toate pretențiile
formulate de către părți.
Deși
instanța de apel învestită cu soluționarea apelului,
reține, inițial, în cadrul considerentelor, poziția
procesuală a intimatului-pârât Muzeul Național de Artă al
României, care a invocat excepția inadmisibilității motivelor de
apel, ca o consecință a inadmisibilității cererii de
chemare în judecată, ulterior, se mărginește la a analiza
și a se pronunța exclusiv pe soluția dată de instanța
de fond excepției autorității de lucru judecat.
Prin cel de-al doilea
motiv de recurs, care vizează pct. 9 al art. 304
C.proc.civ
.,
s-a invocat faptul că instanța, admițând apelul, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare la instanța de fond, a pronunțat o
soluție, prin interpretarea eronată și trunchiată, a
dispozițiilor art. 297
C.proc.civ
.
Or, în
speță, instanța de fond, în mod corect, a rezolvat procesul, în
temeiul excepției de fond a autorității de lucru judecat,
făcând de prisos, în totul, conform dispozițiilor art. 137 alin. 1
C.proc.iv
., cercetarea în fond a pricinii.
Recursurile sunt
nefondate pentru considerentele ce vor succede:
Asupra recursului exercitat
de pârâtul Muzeul Național de Artă al României:
Analizând primul motiv
de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 teza a doua
C.proc.civ
., care trebuie citit în legătură cu
art. 261 pct. 5
C.proc.civ
., ce reglementează
conținutul hotărârii judecătorești, Înalta Curte
apreciază că motivarea instanței de apel întrunește
calitățile impuse de dispozițiile procedurale, aceasta
exprimând, în mod coerent si consistent, raționamentul - argumentele în
fapt si în drept - prin care a ajuns la deznodământul judiciar din etapa
apelului.
Asupra motivului de
recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9
C.proc.civ
.,
ce conține cele două ipoteze
-
nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanțial sau
interpretarea eronată a unei norme juridice aplicabile, Înalta Curte
reține că, prin acest motiv, se critică încălcarea
dispozițiilor legale care reglementează excepția
autorității de lucru judecat.
Pe planul dreptului
substanțial, prin dispozițiile art. 1200 pct. 4
C.civ
.,
această excepție este reglementată ca o prezumție
legală,
irefragrabilă
, iar, pe planul
dreptului procesual, această excepție are natura unei excepții
de fond, absolute, peremptorii, conform art. 166
C.proc.civ
.,
coroborat cu art. 1201
C.civ
.
În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, care se impune cu forță
obligatorie instanțelor naționale, întrucât, împreună cu
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, formează un bloc de
convenționalitate, excepția autorității de lucru judecat
reprezintă o limitare permisă a dreptului de acces la un tribunal
independent și imparțial, instituit de lege, cu condiția ca
aceasta să fie o limitare legală (să aibă bază în
dreptul intern), să urmărească un scop legitim, să fie necesară
într-o societate democratică și să fie proporțională,
să păstreze un balans rezonabil între interesul general și
imperativul apărării drepturilor individuale, între mijloacele
folosite și scopul vizat, pentru a nu afecta însăși
substanța dreptului de acces la un tribunal (a se vedea în acest sens
cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006).
Prima
instanță a apreciat că sentința civilă nr. 995/2002,
pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, prin care
a fost admisă prima acțiune în revendicare formulată de
reclamantul Municipiul Câmpina împotriva pârâților din prezenta cauză
se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât un nou litigiu
având același obiect, aceeași cauză juridică și care
poartă între aceleași părți nu mai poate fi primit.
Reținând și
dispozițiile art. 405
C.proc.civ
., în actuala
reglementare, tribunalul a apreciat că hotărârea nu-și mai
pierde autoritatea de lucru judecat, care reprezintă acel efect al puterii
lucrului judecat, care este exclusivitatea, și că această
exclusivitate presupune ca un nou litigiu să nu mai fie cu
putință, chiar dacă reclamantul se află în termenul de
prescripție al dreptului la acțiune.
Mai mult,
instanța de fond a apreciat că pasivitatea creditorului în executarea
hotărârii în termenul legal de prescripție nu poate atrage, pentru acesta,
posibilitatea formulării unei noi acțiuni, chiar dacă se
află în termenul de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât
o parte nemulțumită de o hotărâre judecătorească ar
putea rămâne în pasivitate cu privire la executarea ei și, după
ce hotărârea și-ar pierde puterea executorie, ar putea exercita o
nouă acțiune pentru a obține măsuri mai favorabile.
În opoziție,
instanța de apel a considerat că prescripția dreptului de
executare silită afectează numai caracterul executoriu al acestei
hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale
autorității de lucru judecat, neatinse de pierderea dreptului de
executare silită, aceasta fiind și logica pentru care art. 405
C.proc.civ
. prevede stingerea numai a dreptului de
executare silită, dar nu și a puterii de lucru judecat, întrucât,
într-adevăr, prescripția dreptului de executare silită
vizează numai efectul de
executorialitate
,
atașat puterii de lucru judecat, iar nu și celelalte atribute legate
de incontestabilitate, exclusivitate și obligativitate.
În cauză, Înalta
Curte reține, astfel, că ceea ce formează obiect de
controversă este corelația între prescripția executării
silite și autoritatea de lucru judecat, precum și consecințele
acesteia asupra dreptului de proprietate dedus judecății și
modalității prin care acesta poate fi „resuscitat”, prin promovarea
unei noi acțiuni în justiție, în ipoteza existenței unei
hotărâri irevocabile anterioare, care și-a pierdut
executorialitatea
.
În acest sens, spre
deosebire de reglementarea anterioară (fostul art. 404
C.proc.civ
.)
care prevedea că „o hotărâre judecătorească
anterioară, ce nu s-a executat în timp de 30 ani de la data sa, nu se va
mai putea executa și va pierde puterea de lucru judecat”, prin
reglementarea actuală (art. 405
C.proc.civ
.), se
prevede expres doar pierderea puterii executorii a titlului nevalorificat
înăuntrul termenului de prescripție (alin. 3 – prin împlinirea
termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea
executorie.).
Prescripția
dreptului de a cere și obține executarea silită nu este o
continuare a prescripției dreptului material la acțiune, ci o
prescripție de sine stătătoare, care privește posibilitatea
de a solicita executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a
face sau a nu face ceva, corespunzător obiectului obligației.
Astfel,
prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită
funcționează ca o sancțiune procesuală pentru creditor
și un beneficiu legal pentru debitorul care a fost susceptibil de a fi
urmărit în bunurile sale, constituind o cauză legală de stingere
a puterii executorii a oricărui titlu.
Este în dezbatere, în acest context,
sancționarea a două atitudini și stabilirea prevalenței
uneia dintre ele: a creditorului care, având un titlu executoriu, nu a
acționat pentru punerea lui în valoare sau, dimpotrivă, a debitorului
care, știind că a fost condamnat, nu s-a conformat obligației
stabilite în sarcina sa de instanță și nu a executat-o de
bunăvoie.
Or, principul care
trebuie să prevaleze în materia executării este acela al îndeplinirii
benevole, din oficiu, a obligațiilor, și nu al recurgerii la
forța coercitivă a statului, mai ales în ipoteza în care debitorul
obligatiei
de executare este statul sau un reprezentant al
său, în cauză, pârâtul recurent Muzeul Național de Artă al
României (a se vedea în acest sens cauza Sandor împotriva României,
hotărârea din 24 martie 2005).
Rezultă că,
deși puterea de lucru judecat și
executorialitatea
sunt atribute diferite ale hotărârii judecătorești, ele sunt în
interdependență și se influențează.
A considera,
însă, că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri
irevocabile anterioare, cu consecința paralizării unei noi
acțiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul
pretins, în condițiile în care această hotărâre este lipsită
de
executorialitate
, prin efectul
prescipției
dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul
material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala, în opinia instanței
de recurs, cu lăsarea fără substanță a dreptului de
acces la un tribunal, garantat de articolul 6 din Convenție.
Astfel, pentru ipoteza
în care dreptul material la acțiune este imprescriptibil sau mai lung
decât termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea
silită, trebuie să i se recunoască părții interesate
posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea
aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a
i se opune excepția autorității de lucru judecat decurgând din
hotărârea pronunțată anterior.
În acest context,
considerațiile instanței de fond privind eventuala pasivitate
voluntară a creditorului, care ar putea spera în obținerea unei
soluții mai favorabile, în ipoteza exercitării unei noi acțiuni,
nu pot întemeia, cel puțin în cazul dedus judecății, deci nu au
caracter de generalitate, soluția pronunțată, întrucât
reclamantul - Municipiul Câmpina - obținuse recunoașterea
deplină a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile solicitate
și obligarea pârâtului Muzeul Național de Artă al României la
restituirea acestora, situația sa fiind mai defavorabilă, în ipoteza
celui de-al doilea proces, în care hotărârea anterioară va putea fi
folosită doar ca mijloc de probă, existând posibilitatea
administrării și a altor mijloace de probă, ce pot conduce la
stabilirea unei situații de fapt diferite și la o nouă evaluare
judiciară, nemaiexistând o imutabilitate a verificării
jurisdicționale.
Acestea sunt
considerentele, în virtutea cărora motivul de recurs, invocat de
recurentul pârât Muzeul Național de Artă al României, întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 9
C.proc.civ
. este
nefondat.
În ceea ce
privește cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8
Cod
proc
.
civ
., prin care
s-a invocat faptul că decizia din apel schimbă natura și
înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al hotărârilor
anterior pronunțate în cauză, cu încălcarea evidentă a
legii, Înalta Curte reamintește că acest motiv de recurs se
raportează la denaturarea naturii și înțelesului vădit
lămurit și neîndoielnic al unui act juridic dedus
judecății, act juridic în sens de
negotium
,
cu încălcarea art. 969 Cod civil, care reglementează principiul
pacta
sunt
servanda
, iar nu la o
eventuală hotărâre judecătorească, pronunțată
într-un litigiu anterior între părți, ce nu are natura unui act
juridic, astfel încât dispozițiile art. 304 pct. 8
C.proc.civ
.
sunt improprii pentru susținerea acestui motiv.
Dacă admitem
că, prin acest motiv de recurs, se invocă și
încălcarea
legii civile, respectiv
a art. 1909 din
C.civ
., și, din această
perspectivă, motivul de recurs poate fi calificat ca nefondat, câtă
vreme instanța de apel nu a analizat acest temei juridic în
soluționarea cauzei, iar părțile interesate nu au exercitat apel
împotriva modului în care a fost soluționată, în primă instanță,
excepția prescripției dreptului la acțiune.
Asupra recursului
exercitat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național:
În argumentarea
motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7
C.proc.civ
., recurentul invocă dispozițiile art.
294 alin. 1
C.proc.civ
., pentru a justifica critica
sa privind greșita dezlegare dată pricinii de către
instanța de apel, prin examinarea superficială, și chiar
printr-o motivare omisivă, în ceea ce privește mijloacele de
apărare utilizate de către intimatul - pârât Muzeul Național de
Artă al României, ceea ce ar atrage, în opinia acestuia, și
încălcarea principiului contradictorialității și al
egalității de tratament al părților în procesul civil.
Ca specie a pretinsei
nemotivări, recurentul invocă nesoluționarea de către
Curtea de Apel București a excepției inadmisibilității,
întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, ceea ce ar atrage, în
mod paradoxal, deopotrivă, o antepronunțare, dar și o denegare
de dreptate.
Un asemenea motiv nu
poate fi primit, întrucât instanța de apel nu a omis a se pronunța
asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în
judecată, invocată de pârât, dar, apreciind că instanța de
fond a soluționat, în mod nelegal, cauza, în temeiul unei excepții
peremptorii, a autorității de lucru judecat,
a aplicat, în mod corespunzător, pentru
a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, dispozițiile
art. 297 alin. 1
C.proc.civ
., în forma
anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, trimițând
cauza spre rejudecare primei instanțe, stabilind, în mod expres, că
această excepție urmează a fi avută în vedere de către
tribunal.
Astfel, prin aceste
măsuri, au fost pe deplin respectate garanțiile procesuale ale
părților
impuse de art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, care instituie și protejează dreptul
la un proces echitabil.
Prin cel de-al doilea
motiv de recurs, întemeiat pe pct. 9 al art. 304
C.proc.civ
.,
în partea privind aplicarea greșită a legii, Înalta Curte reține
că, deși se tinde a se critica aplicarea dispozițiilor art. 297
C.proc.civ
., critica recurentului privește, în
realitate, modul de soluționare a autorității de lucru judecat
de către instanța de apel. Astfel, în opinia acestuia, admiterea
excepției autorității de lucru judecat, de către prima
instanță, a făcut de prisos, în tot, conform dispozițiilor
art. 137 alin. 1
C.proc.civ
., cercetarea în fond a
pricinii.
Această teză ar
putea fi primită însă numai în ipoteza în care și instanța
de apel, ca și prima instanță, ar fi apreciat că există
tripla identitate – de părți, de obiect și de cauză
juridică, ce caracterizează autoritatea/puterea de lucru judecat, în
ipoteza contrară, existentă în speță, în care cauza nu ar
fi trebuit dezlegată prin admiterea excepției autorității
de lucru judecat, aplicarea soluției impuse de art. 297 alin. 1
C.proc.civ
.,
de
către Curtea de Apel București, este cea legală.
În ceea ce
privește argumentele pentru care instanța de recurs apreciază
că nu este incidentă, în cauză, excepția
autorității de lucru judecat și că instanța de apel a
pronunțat o soluție legală, acestea au fost expuse odată cu
examinarea recursului exercitat de pârâtul Muzeul Național de Artă al
României și își mențin, pe deplin, valabilitatea și în
analiza recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii și
Patrimoniului Național.
Pentru considerentele enunțate, Înalta Curte, în temeiul
art. 312 alin. 1
C.proc.civ
., a respins ca nefondate
recursurile.