ÎCCJ, decizie (scj.ro #82784)

Circumstanțele cauzei: În perioada 21 iunie 1996 – 7 iunie 1997, între fosta Bancă de Credit Industrial și Comercial SA actualmente C.E. Bank SA și SC A.C. SRL s-au încheiat mai multe contracte de credit, după cum urmează: contractul de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 prin care s-a acordat societății un credit de 860.000 USD, contractul de credit nr. 269 din 18 octombrie 1996 prin care s-a acordat societății un credit de 1.200.000.000 Rol, contractul nr. 87 din 12.05.1997, pentru un credit de 250 000 USD, contractul nr. 150 din 26.06.1997 pentru un credit de 555.000 USD și contractul nr. 159 din 07.07.1997 pentru un credit de 250.000 USD, împrumuturile fiind garantate prin încheierea unor contracte de ipotecă cu garanții ipotecari S.E., S.I., M.S.Ș., A.R., A.V., O.N. și O.L. Prin convențiile nr. 350 din 28 noiembrie 1997, nr. 290 din 30 iunie 1998 și actul adițional nr. 1 din 27 ianuarie 1999, încheiate între Bancă și societate termenul de rambursare a împrumuturilor a fost prelungit succesiv până la data de 18 februarie 1999.

Cererea de chemare în judecată și ciclurile procesuale parcurse; evoluția cadrului procesual. 2.1. Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 14 aprilie 1999 pe rolul Tribunalului București reclamanta, fostă Banca de Credit Industrial și Comercial SA, actualmente C.E. Bank SA a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL în calitate de debitor și a pârâților O.N. și O.L., S.I., M.S.Ș., A.R., A.V. și S.E., în calitate de codebitori garanți la restituirea creditelor restante rezultate din contractele de credit încheiate cu societatea în cuantum de 1.164.899 USD și 4.863.749.232 lei și a dobânzilor datorate până la 31 martie 1999. 2.2. În primul ciclu procesual, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 2860 din 26 mai 1999, a admis acțiunea și a obligat societatea pârâtă și garanții, în solidar, la rambursarea creditelor acordate în valoare de 1.164.899 USD și 4.863.749.232 lei și a dobânzilor restante. 2.

Curtea de Apel București, Secția comercială, prin decizia nr. 269 din 28 ianuarie 2000, a anulat ca insuficient timbrate apelurile declarate de pârâții O.N., O.L., S.I. și M.S.Ș. și a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții A.R. și A.V., menținând astfel sentința fondului. 2.

Prin decizia civilă nr. 5328 din 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de pârâții O.N. și O.L. împotriva deciziei nr. 269/2000, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare apelului. 2.

Astfel învestită Curtea de Apel București, prin decizia nr. 34/2003 a admis apelul formulat de pârâții O.N. și O.L. și a anulat sentința pronunțată de tribunal ca primă instanță. Urmare modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, Curtea de Apel București, prin sentința comercială nr. 83 din 22.06.2004, și-a declinat competența de soluționare a cauzei pe fond în favoarea Tribunalului București. 2.

În cursul derulării procesului în fața acestei instanțe, reclamanta a depus o cerere de renunțare la judecata în privința pârâtei SC A.C. SRL aflată în procedura falimentului și a pârâților A.R. și A.V. ca urmare a încheierii cu aceștia a Convenției de dare în plată autentificată sub nr. 4439 din 18 octombrie 1999 rectificată prin Încheierea nr. 6740 din 4 noiembrie 1999. Prin Încheierea de ședință din 26 ianuarie 2007, tribunalul a luat act de renunțarea la judecată față de pârâta SC A.C. SRL, precum și față de pârâții A.R. și A.V. În sfârșit, tot în cursul derulării procesului în fața Tribunalului București, învestit prin declinare de competență, între reclamantă și pârâții S.I. și M.S.Ș. s-a încheiat contractul de tranzacție autentificat sub nr. 1288 din 31 mai 2007, iar între reclamantă și pârâtul S.E., contractul de tranzacție autentificat sub nr. 1335 din 5 iunie 2007, prin care pârâții garanți ipotecari au acceptat ca bunurile ipotecate să fie valorificate conform contractelor de ipotecă, atât reclamanta cât și pârâții declarând că nu mai au nicio pretenție referitoare la contractele comerciale ce au făcut obiectul tranzacției. Reclamanta și-a precizat la data de 23 mai 2008 atât cadrul procesual cât și cuantumul creanței, obiectul cererii urmând să-i vizeze numai pe pârâții O.L. și O.N. în sensul obligării acestora la plata sumei de 1.200.000.000 lei (vechi), a echivalentului în lei a sumei de 300.000 USD, precum și a dobânzilor aferente conform contractului de credit nr. 269 din 18 octombrie 1996 și a contractului de ipotecă nr. 7487 din 18 octombrie 1996, respectiv conform contractului de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 și a contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie 1996. 3. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, la data de 18 martie 2011 . Prin sentința comercială nr. 3123, Tribunalul București ca primă instanță, în al doilea ciclu procesual, a admis acțiunea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanta C.E. Bank SA și a obligat pârâții O.L. și O.N. la plata următoarelor sume: 120.000 lei reprezentând credit restant conform contractului de credit nr. 7487 din 18 octombrie 1996, 688.809,1 lei reprezentând credit restant conform contractului de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 și a contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie 1996 și la 4.816.537,9 lei dobânzi și creanțe atașate. Totodată, tribunalul a constatat înțelegerea dintre reclamante și pârâții S.I. și M.S.Ș. conform tranzacției nr. 1228 din 31 mai 2009, precum și înțelegerea încheiată cu pârâtul S.E. conform tranzacției nr. 1335 din 5 iunie 2007, conținutul tranzacțiilor susmenționate fiind consfințit în cuprinsul dispozitivului sentinței pronunțate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între reclamantă și pârâta SC A.C. SRL s-a încheiat la 21 iunie 1996 contractul de credit nr. 166 pentru o linie de credit de 700.000 USD utilizabilă în lei sau USA, cu o dobândă de 13% pentru USD, iar prin acte adiționale ulterioare plafonul s-a majorat la 160.000 USD, respectiv 1 milion USD, apoi s-a diminuat la 860.000 USD. La data de 8 octombrie 1996, între cele două părți se încheie contractul de credit nr. 269 prin care reclamanta acordă societății un împrumut de 1.200.000.000 lei vechi cu o dobândă de 65%, sumele rezultate din cele două contracte fiind garantate prin încheierea unor contracte de ipotecă cu pârâții din prezenta cauză. Referitor la pârâții O.N. și O.L., instanța a reținut că prin contractele de ipotecă autentificate sub nr. 6888 din 18 septembrie 1996 și nr. 7487 din 18 octombrie 1996, aceștia au garantat un credit de 300.000 USD din suma acordată societății A.C. SRL conform contractului de credit nr. 166/1996 și întregul credit de 1.200.000.000 lei acordat prin contractul de credit nr. 269/1996. În raport de concluziile expertizei contabile dispusă în cauză, care a stabilit structura soldurilor celor două contracte la data de 18 februarie 1999, data scadenței, instanța a obligat pârâții O.N. și O.L. la plata sumelor solicitate de reclamantă, respectiv 120.000 Ron și 688.809,1 Ron cu titlu de credite restante și la plata sumei de 4.816.537,9 Ron dobânzi și creanțe atașate. 4. Apelul. Decizia civilă nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă. Împotriva sentinței fondului au declarat apel pârâții O.N. și O.L. Motivele de apel au vizat, în sinteză, inadmisibilitatea acțiunii introductive prin care se urmărește obținerea unui titlu executoriu având același obiect cu titlul executoriu reprezentat de contractele de ipotecă, inadmisibilitatea modificării acțiunii cu prilejul rejudecării cauzei în fond după casare, încuviințarea probei cu expertiză cu depășirea termenului legal înăuntrul căruia se putea cere, precum și întinderea obligației stabilite în sarcina pârâților. Prin decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul pârâților apreciind ca legală și temeinică hotărârea fondului. Răspunzând criticilor formulate instanța a apreciat că recunoașterea calității de titlu executoriu contractelor de credit bancar, precum și a garanțiilor reale accesorii acestora conform dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, așa cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu exclud imperativ dreptul de opțiune al creditorului, care poate alege calea mai puțin avantajoasă pentru sine, dar pe deplin favorabilă debitorilor, a acționării în judecată pentru obținerea unui titlu, reprezentat de o hotărâre judecătorească. Totodată, instanța a reținut că la data sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată, practica judiciară în materie referitor la valoarea de titlu executoriu a contractelor de credit și a garanțiilor reale accesorii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998 nu era unitară. Referitor la cererea din data de 4 martie 2005 prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumelor garantate prin contractele de ipotecă, revenind asupra solicitării inițiale de obligare a pârâților în solidar cu societatea debitoare, instanța a apreciat că dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate cererea fiind formulată la prima zi de înfățișare, în fond, după anularea hotărârii pronunțate în primă instanță, și, prin urmare, judecata a fost reluată de la singurul act neafectat de anulare, respectiv cererea de chemare în judecată. Referitor la cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 23 mai 2008, instanța a apreciat că, față de conținutul său, cererea se circumscrie dispozițiilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. În ce privește proba cu expertiză tehnică de specialitate, instanța a reținut că încuviințarea acesteia s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ. raportat la apărările invocate de pârâți cu privire la întinderea despăgubirilor datorate. Cu privire la fondul litigiului instanța a constatat că pârâții sunt ținuți a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă prin care au constituit garanții reale asupra bunurilor aflate în proprietatea lor și întrucât dreptul de ipotecă a fost instituit de o terță persoană, fidejusor, garanția reprezintă o cauțiune reală, ceea ce conferă creditorului dreptul, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanței conform dispozițiilor art. 1666 C. civ. incident în cauză. 5. Recursul. Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, au declarat recurs, în termen legal, pârâții O.N. și O.L. solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă și lipsită de interes sau ca neîntemeiată. Recurenții și-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.ă vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizând nemotivarea hotărârii cu privire la toate criticile formulate, și art. 304 pct. 9 referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii. În argumentarea criticilor de nelegalitate, astfel cum au fost încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., recurenții au susținut, în sinteză, următoarele: 5.1. Instanța de apel a reținut nelegal, cu încălcarea formelor de procedură, că modificarea cererii de chemare în judecată la 4 martie 2005 cu prilejul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere este admisibilă, deoarece prin casarea deciziei s-a fixat în mod definitiv cadrul procesual al cererii de chemare în judecată. Au susținut recurenții, în acest sens, că în primul ciclu procesual pârâții au fost chemați să răspundă de calitatea lor de codebitori principali obligați personal să restituie, calitate și cauză pe care reclamanta nu le mai putea schimba după casarea cu trimitere, invocând ca izvor generator al drepturilor pretinse contractele de ipotecă. În sprijinul acestei susțineri recurenții au invocat și dispozițiile art. 315 alin. 3 C. proc. civ. care au în vedere mijloacele de apărare formulate în fața primei instanțe, fără să se modifice obiectul și cauza cererii de chemare în judecată. În plus, au susținut recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea precizatoare la cererea din 23 mai 2008 considerând greșit că s-a formulat cu respectarea dispozițiilor art. 132 și 134 C. proc. civ. 5.2. Dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la inadmisibilitatea acțiunii principale și lipsa sa de interes este nelegală în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată se urmărește obținerea unui titlu executoriu pe fondul dreptului având același obiect și aceeași cauză cu titlul executoriu reprezentat de contractele de ipotecă, existând riscul ca instanța să pronunțe o hotărâre contrară titlului executoriu deja existent. Potrivit recurenților, caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit încheiate anterior Legii nr. 58/1998 a fost stabilit în mod definitiv, irevocabil și general obligatoriu prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar împrejurarea că acțiunea de față a fost pornită anterior pronunțării acestei decizii este lipsită de relevanță, deoarece deciziile pronunțate în recurs în înțelesul legii sunt de imediată aplicare. Prin acțiunea promovată, reclamanta a încercat să obțină un nou titlu executoriu, eludând prevederile imperative, de ordine publică în materie de prescripție, deoarece față de data scadenței, 18 februarie 1999, când obligația a devenit exigibilă, a început să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu. Referitor la argumentele instanței bazate pe principiul disponibilității, recurenții au susținut că sunt nelegale, deoarece legea nu prevede niciun drept de opțiune pentru creditor. 5.3. Sub un alt motiv, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9, recurenții au criticat soluția instanței de apel care a considerat în mod nelegal că încuviințarea probei cu expertiză contabilă la termenul din 20 martie 2009 s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ., deși cererea era tardiv formulată. Au susținut recurenții că încălcarea dispozițiilor procedurale reprezintă și o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Subsumat acestui motiv, recurenții au pus în discuție obiectivele încuviințate de instanță care, în opinia lor, exced cererii inițiale, obiectivele fiind legate de cererea modificatoare și precizatoare, care trebuiau respinse ca inadmisibile, iar expertiza efectuată în aceste condiții în mod greșit a vizat toate cele șase contracte de credit, deși în discuție erau doar două. 5.4. Printr-un ultim motiv de recurs, recurenții au considerat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale în materia garanțiilor. Potrivit recurenților, au fost obligați la plata unor sume exorbitante, fără a se stabili ce reprezintă aceste sume și fără a se face referire la faptul că sunt doar garanți ipotecari care răspund numai în limita valorii imobilului ipotecat, întrucât doar cu această valoare s-au obligat să garanteze, ipoteca fiind o garanție reală, neputând fi obligați la plata întregului credit și a accesoriilor. Pentru aceste motive, recurentele au solicitat admiterea recursului astfel cum au precizat în petitul cererii de recurs. Intimata C.E. Bank SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând punctual motivele de recurs invocate intimata a concluzionat că instanța de apel, prin decizia nr. 172 din 16 ianuarie 2012, a statuat în mod corect în sensul respingerii apelului pârâților O.L. și O.N. cu consecința menținerii sentinței fondului. 6. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele invocate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 6.1. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. are în vedere neregularități de ordin procedural care atrag sancțiunea nulității în condițiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ., respectiv producerea unei vătămări părții care o invocă, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Recurenții au susținut, din perspectiva acestui motiv, că primirea cererii modificatoare depusă de reclamanta-intimată la termenul din 4 martie 2005 și a cererii precizatoare din 23 mai 2008, în fața primei instanțe în fond după casarea deciziei pronunțate în primul ciclu procesual, încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și ale art. 132 C. proc. civ., dispoziții care impuneau respingerea cererilor ca inadmisibile. Înalta Curte a constatat, din verificarea actelor și lucrărilor din dosar, că susținerile recurenților pe acest aspect nu subzistă. Așa cum s-a arătat în preambulul acestei decizii, în primul ciclu procesual, Curtea Supremă, prin decizia nr. 5328/2008, a admis recursul pârâților O.L. și O.N. împotriva deciziei instanței de apel care a anulat apelul acestora ca insuficient timbrat și a casat cu trimitere spre rejudecarea apelului cu motivarea că instanța de apel în mod greșit a reținut incidența excepției netimbrării, fără a înainta D.G.F.P. a Municipiului București contestația pârâților cu privire la calculul taxei de timbru, potrivit reglementărilor în vigoare la acea dată. Curtea de Apel, investită cu rejudecarea apelului pârâților O.L. și O.N., a admis apelul și a anulat sentința fondului având în vedere și susținerile pârâților în sensul că în fața primei instanțe procedura de citare a fost nelegal îndeplinită cu aceștia. Față de valoarea litigiului, Curtea de apel a reținut cauza pentru judecare pe fond, ca primă instanță. Prin sentința nr. 83/2004, Curtea de apel, urmare modificărilor aduse Codului de procedură civilă, Curtea de apel și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, ca primă instanță. Așa fiind, ca efect al anulării sentinței primei instanțe, judecata s-a reluat în fața Tribunalului București investit prin declinare de competență, de la singurul act neafectat de nulitate, respectiv cererea de chemare în judecată. În fața Tribunalului București, reclamanta a depus la termenul din 4 martie 2005 o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată cu respectarea dispozițiilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfățișare când părțile legal citate pot pune concluzii, în condițiile în care, așa cum corect a reținut și instanța de apel, la termenele anterioare acordate de tribunal, după înregistrarea cauzei pe rolul acestei instanțe, procedura de citare cu părțile nu a fost legal îndeplinită. Prin urmare, la data depunerii cererii modificatoare, dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pretins încălcate în opinia recurenților, nu-și mai găseau incidența, ele producându-și efectul cu ocazia rejudecării apelului finalizat cu anularea sentinței fondului pentru neregularități procedurale invocate de pârâții-recurenți. Distinct de acestea, Curtea amintește că norma înscrisă în art. 132 C. proc. civ. are caracter dispozitiv, deoarece reclamantul poate să-și modifice acțiunea și după prima zi de înfățișare dacă pârâtul consimte expres sau tacit, nulitatea sancționată de nerespectarea acestor dispoziții având un caracter relativ. Or, după art. 108 alin. 2 și 3 C. proc. civ., nulitățile relative se declară numai după cererea părții care are interes să o invoce și se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate. Actele dosarului relevă că pârâții O.L. și O.N. au invocat excepția inadmisibilității cererii modificatoare depusă la 4 martie 2005 cu depășirea termenului defipt în art. 108 alin. 2, respectiv la 28 mai 2008, până la acest moment, deși în cauză s-au acordat mai multe termene în care procedura a fost legal îndeplinită, iar pârâții au fost prezenți la dezbateri, nu au avut nicio obiecție cu privire la conținutul modificării prin care reclamanta solicită obligarea lor la plata sumelor garantate prin contractele de ipotecă consimțite, conform recunoașterii pârâților explicită în sensul că datorează numai sumele garantate prin contractele de ipotecă. Cu alte cuvinte, reclamanta nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată față de pârâții O.L. și O.N. chemați a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă consimțite de aceștia, ci, dimpotrivă a renunțat la cererea de obligare a acestora în solidar cu debitoarea, societatea comercială împrumutată, modificare ce nu poate fi calificată ca producându-le o vătămare pârâților, de vreme ce era în sensul apărărilor lor constante. În privința cererii din 23 mai 2008, Curtea a constatat că aceasta este o veritabilă cerere precizatoare în sensul art. 132 pct. 2 C. proc. civ. deoarece vizează câtimea pretențiilor urmare încheierii pe parcursul derulării procesului până la acel moment a unor tranzacții între reclamantă și o parte din pârâții garanți ipotecari. Totodată, Curtea observă că această cerere precizatoare a fost depusă de reclamantă la solicitarea expresă a tribunalului consemnată în încheierea din data de 28 martie 2008, sens în care s-a acordat termen la 23 mai 2008 când reclamanta s-a conformat dispozițiilor instanței. Așa fiind, Curtea constată că argumentele recurenților cu privire la inadmisibilitatea celor două cereri modificatoare și precizatoare analizate nu relevă încălcarea dispozițiilor legale incidente. 6.2. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întrucât se urmărește obținerea unui titlu executoriu pe fondul dreptului având același obiect și cauză cu titlul executoriu conferit contractelor de ipotecă de dispozițiile art. 79 din Legea nr. 58/1998. În esență, recurenții contestă dreptul reclamantei de a sesiza instanța de drept comun pentru obținerea unui nou titlu executoriu, în condițiile în care caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit și garanție încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 58/1998 a fost stabilit definitiv și irevocabil prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum argumentele recurenților se circumscriu excepției lipsei de interes a reclamanților, în sensul că inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată este o consecință a faptului că aceștia nu mai justifică un interes actual și legal în obținerea unui titlu executoriu față de caracterul conferit contractelor de credit bancar și contractelor de garanție de art. 79 din Legea nr. 58/1998, Curtea va analiza sub un prim aspect condiția interesului ca o cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune. Prin declanșarea procedurii judiciare la data de 14 aprilie 1999 reclamanta a urmărit valorificarea drepturilor conferite de contractele de credit și de ipotecă, în condițiile în care dispozițiile art. 79 alin. II din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară nu atribuiau expres caracterul de titlu executoriu contractelor bancare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998. Or, în cauză contractele bancare și cele de ipotecă au fost încheiate în perioada iunie 1996-iunie 1997, astfel încât demersul reclamantei de a promova acțiunea în 1999 după expirarea scadenței obligațiilor (la data de 18 februarie 1999) justifică un interes legitim și actual față de caracterul imprecis al normei din art. 79, care a generat după intrarea ei în vigoare o practică neunitară cu privire la caracterul contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Altfel spus, nepromovarea cererii de chemare în judecată și rămânerea în pasivitate ar fi expus reclamanta riscului de a nu-și mai putea valorifica drepturile conferite de contractele de credit și de ipotecă, drepturi cu caracter patrimonial supuse prescripției de trei ani de la scadența obligațiilor asumate. Împrejurarea că la aproape șapte ani de la introducerea cererii de chemare în judecată, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 s-a statuat de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție că dispozițiile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară se aplică și contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a legii confirmă, o dată în plus, interesul și legitimitatea demersului judiciar al reclamantei de a promova prezenta acțiune în anul 1999 – imediat după ce obligațiile au devenit scadente pentru a evita incertitudinea și nesiguranța juridică, într-un context legislativ controversat la nivelul practicii judiciare în ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998. Sub un al doilea aspect, recurenții au susținut că, prin obținerea unui nou titlu executoriu, reclamanta a încercat să eludeze dispozițiile de ordine publică privind termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, termen care a început să curgă de la data scadenței, 18 februarie 1999. Curtea observă, însă, că acest raționament al recurenților se întemeiază pe o ipoteză falsă, deoarece la data promovării prezentei acțiuni, 14 aprilie 1999, dreptul material la acțiune, dar nici dreptul de a cere executarea silită a contractelor, nu era prescris. În măsura în care caracterul lor de titlu executor nu ar fi fost controversat în practica judiciară, nimic nu o împiedică pe reclamantă să ceară punerea lor în executare, prescripția dreptului de a cere executarea silită fiind abia la începutul curgerii termenului. Prin urmare, nu se poate aprecia că reclamanta prin demersul său a urmărit eludarea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, neexistând niciun argument logic și juridic, ca reclamanta să nu recurgă la procedura simplificată de recuperare a sumelor împrumutate, beneficiind de caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit dacă dispozițiile art. 79 alin. 2 ar fi fost clare și precise în acest sens, or, promovarea și admiterea recursului în interesul legii prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, atestă contrariul. Pe de altă parte, stingerea dreptului de a cere executarea silită, drept distinct de dreptul la acțiune în sens material, nu semnifică ex ipso și stingerea dreptului material la acțiune, care se stinge independent. Altfel spus, prin prescripția dreptului de a cere executarea silită se stinge forța executorie a titlului, nu și dreptul material la acțiune, dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să obțină un nou titlu executoriu, în condițiile legii, și aceasta deoarece dreptul la acțiune în sens procesual, respectiv dreptul de a sesiza o instanță pentru obținerea unui titlu executoriu este imprescriptibil, dacă dreptul material la acțiune nu este prescris, așa cum rezultă din dispozițiile art. 405 C. proc. civ. Or, în circumstanțele concrete și speciale ale cauzei, dreptul material la acțiune a fost valorificat înăuntrul termenului său distinct de prescripție, și, în măsura în care reclamanta a dovedit un interes legitim în promovarea acțiunii, așa cum Curtea a reținut în considerentele anterioare, nu există niciun temei legal pentru respingerea cererii sale ca inadmisibilă. Cu alte cuvinte, în condițiile în care reclamanta nu a beneficiat de recunoașterea caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit și ipotecă statuată irevocabil prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii în anul 2006, când executarea era deja prescrisă, din motive ce țin de contextul legislativ, și nu de pasivitatea sa, respingerea ca inadmisibilă a prezentei acțiuni prin care reclamanta urmărește pe calea dreptului comun să își valorifice dreptul izvorât din contracte, acțiune introdusă înăuntrul termenului de prescripție al dreptului material, semnifică transformarea unei dispoziții legale, statuată exclusiv în favoarea sa în calitate de creditor, într-o sancțiune, ceea ce echivalează cu o fraudă la lege. Cum dreptul material la acțiune îmbracă atât forma dreptului la acțiune în realizare, cât și a dreptului la acțiune în executare, iar la data promovării prezentei acțiuni, dat fiind contextul legislativ evocat, reclamanta nu avea certitudinea că deține un titlu executoriu, demersul său procesual de obținere a unui titlu executoriu este pe deplin admisibil. 6.3. Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs vizând încuviințarea probei cu expertiză contabilă de către prima instanță, precum și criticile aduse obiectivelor stabilite de instanța fondului, Curtea constată că argumentele recurenților nu relevă aspecte de nelegalitate care să se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., așa cum susține recurenții, ci chestiuni de netemeinicie și de reapreciere a probatoriului administrat care scapă controlului de legalitate exercitat pe calea recursului în actuala sa reglementare. Actele dosarului relevă că încuviințarea probei cu expertiză contabilă la termenul din 23 ianuarie 2009 după administrarea probei cu înscrisuri de către ambele părți, respectă întrutotul prevederile art. 201 C. proc. civ. potrivit cărora efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanței care va decide dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesară părerea unor specialiști. Față de noul mod de calcul al valorii creditelor și dobânzilor depus de reclamantă urmare intervenirii tranzacțiilor cu o parte din pârâți, instanța a apreciat corect, în interesul bunei administrări a justiției și față de complexitatea cauzei, necesitatea administrării probei cu expertiză, a cărei pertinență și utilitate nu este combătută prin motivele de recurs. Curtea observă, totodată, că ambele părți au beneficiat de un expert parte, iar obiecțiunile recurenților-pârâți la raportul de expertiză au fost încuviințate, iar după depunerea răspunsului la obiecțiuni și luarea la cunoștință, la termenul din 18 februarie 2011, a acordat cuvântul pe fond, pârâții nemaiformulând alte cereri, așa cum este menționat în încheierea de dezbateri. 4.4. Cu privire la ultimul motiv de recurs recurenții susțin că având vedere natura garanției pe care au constituit-o, cauțiune reală, prin ipotecarea unor imobile, nu puteau fi obligați la plata tuturor sumelor reținute prin dispozitivul sentinței, ci numai în limitele garanției aduse prin contractele de ipotecă. Critica recurenților, astfel cum a fost motivată, se vădește neîntemeiată. Instanța de apel reține in terminis în considerentele hotărârii că pârâții O.L. și O.N. sunt ținuți a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă prin care au constituit garanții reale asupra bunurilor aflate în proprietatea lor, ceea ce conferă creditorului în beneficiul căruia au fost constituite un drept de preferință și un drept de urmărire, garanția reprezentând o cauțiune reală. Aceste considerente nu relevă, așa cum susțin recurenții, o încălcare a dispozițiilor legale referitoare la cauțiunea reală prin confundarea calității de fidejusor cu calitatea de garant ipotecar, de vreme ce instanța de apel reține că reclamanta este îndreptățită să-și ,,valorifice garanțiile constituite”, cu alte cuvinte, să urmărească sumele solicitate în limita garanțiilor constituite . Or, pentru garantarea contractului de credit nr. 269/1996 pârâții au consimțit la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 7487/1996, iar pentru garantarea contractului de credit nr. 166/1996 pârâții au consimțit la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 6888/1996, răspunderea lor fiind angajată în limita specializării ipotecilor consimțite, respectiv în limita valorii bunurilor aduse în garanție și care sunt identificate în cele două contracte de ipotecă. Cum această concluzie rezultă explicit din considerentele instanței de apel, motivul de nelegalitate invocat apare ca lipsit de suport real. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.