ÎCCJ, decizie (scj.ro #82784)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82784) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

prin care se tinde la obținerea unui titlu executoriu având același

obiect și cauză cu titlul executoriu constituit de un contract de

ipotecă. Condiții de admisibilitate din perspectiva prescripției

dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Executarea silită

Index alfabetic:

acțiune în pretenții

-

contract de credit

-

contract de ipotecă

-

titlu executoriu

-

prescripția dreptului de a cere executarea silită

C.

proc. civ., art. 108 alin. (2)-(3), art. 201, art. 132, art. 134, art. 405

Legea

nr. 58/1998, art. 79

Prin

prescripția dreptului de a cere executarea silită se stinge

forța executorie a titlului, nu și dreptul material la acțiune,

dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să

obțină un nou titlu executoriu, în condițiile legii, aceasta

deoarece dreptul la acțiune în sens procesual, respectiv dreptul de a

sesiza o instanță pentru obținerea unui titlu executoriu este

imprescriptibil dacă dreptul material la acțiune nu este prescris,

așa cum rezultă din dispozițiile art. 405 C. proc. civ.

Astfel,

în cazul în care dreptul material la acțiune este valorificat

înăuntrul termenului său distinct de prescripție și, în

măsura în care reclamanta dovedește un interes legitim în promovarea

acțiunii având ca obiect obținerea unui nou titlu executoriu, nu

există niciun temei legal pentru respingerea cererii sale ca

inadmisibilă.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr.143 din 22 ianuarie 2013

Notă

:

Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară a fost abrogată O.U.G.

nr. 99/2006 începând cu data de 1 ianuarie 2007

1.

Circumstanțele cauzei:

În

perioada 21 iunie 1996 – 7 iunie 1997, între fosta Bancă de Credit

Industrial și Comercial SA actualmente C.E. Bank SA și SC A.C. SRL

s-au încheiat mai multe contracte de credit, după cum urmează:

contractul de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 prin care s-a acordat

societății un credit de 860.000 USD, contractul de credit nr. 269 din

18 octombrie 1996 prin care s-a acordat  societății  un

credit  de 1.200.000.000 Rol, contractul nr. 87 din 12.05.1997, pentru un

credit de 250 000 USD, contractul nr. 150 din 26.06.1997 pentru un credit de

555.000 USD și contractul nr. 159 din 07.07.1997 pentru un credit de

250.000 USD, împrumuturile fiind garantate prin încheierea unor contracte de

ipotecă cu garanții ipotecari S.E., S.I., M.S.Ș., A.R., A.V.,

O.N. și O.L.

Prin

convențiile nr. 350 din 28 noiembrie 1997, nr. 290 din 30 iunie 1998

și actul adițional nr. 1 din 27 ianuarie 1999, încheiate între

Bancă și societate termenul de rambursare a împrumuturilor a fost

prelungit  succesiv până la data de 18 februarie 1999.

2.

Cererea de chemare în judecată și ciclurile procesuale parcurse;

evoluția cadrului procesual.

2.1.

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 14 aprilie

1999 pe rolul Tribunalului București reclamanta, fostă Banca de

Credit Industrial și Comercial SA, actualmente C.E. Bank SA a solicitat

obligarea pârâtei SC A.C. SRL în calitate de debitor și a pârâților

O.N. și O.L., S.I., M.S.Ș., A.R., A.V. și S.E., în calitate de

codebitori garanți la restituirea creditelor restante rezultate din

contractele de credit încheiate cu societatea în cuantum de 1.164.899 USD

și 4.863.749.232 lei și a dobânzilor datorate până la 31 martie

1999.

2.2. În

primul ciclu procesual, Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 2860 din 26 mai 1999, a admis acțiunea și a obligat

societatea pârâtă și garanții, în solidar, la rambursarea

creditelor acordate în valoare de 1.164.899 USD și 4.863.749.232 lei

și a dobânzilor restante.

2.3.

Curtea de Apel București, Secția comercială, prin decizia nr.

269 din 28 ianuarie 2000, a anulat ca insuficient timbrate apelurile declarate

de pârâții O.N., O.L., S.I. și M.S.Ș. și a respins ca

nefondate apelurile formulate de pârâții A.R. și A.V., menținând

astfel sentința fondului.

2.4.

Prin decizia civilă nr. 5328 din  25 septembrie 2002, Curtea

Supremă de Justiție a admis recursul declarat de pârâții O.N.

și O.L. împotriva deciziei nr. 269/2000, a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre  rejudecare apelului.

2.5.

Astfel învestită Curtea de Apel București, prin decizia nr. 34/2003 a

admis apelul formulat de pârâții O.N. și O.L. și a anulat

sentința pronunțată de tribunal ca primă

instanță.

Urmare

modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.

195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, Curtea de Apel

București, prin sentința comercială nr. 83 din 22.06.2004,

și-a declinat    competența de soluționare a

cauzei pe fond în favoarea Tribunalului București.

2.6. În

cursul derulării procesului în fața acestei instanțe, reclamanta

a depus o cerere de renunțare la judecata în privința pârâtei SC A.C.

SRL aflată în procedura falimentului și a pârâților A.R. și

A.V. ca urmare a încheierii cu aceștia a Convenției de  dare în

plată autentificată sub nr. 4439 din 18 octombrie 1999

rectificată prin Încheierea nr. 6740 din 4 noiembrie 1999.

Prin

Încheierea de ședință din 26 ianuarie 2007, tribunalul a luat

act de renunțarea la  judecată față de pârâta SC A.C.

SRL, precum și față de pârâții A.R. și A.V.

În

sfârșit, tot în cursul derulării procesului în fața Tribunalului

București, învestit prin declinare de competență, între

reclamantă și pârâții S.I. și M.S.Ș. s-a încheiat

contractul de tranzacție autentificat sub nr. 1288 din 31 mai 2007, iar

între reclamantă și pârâtul S.E., contractul de tranzacție

autentificat sub nr. 1335 din 5 iunie 2007, prin care pârâții garanți

ipotecari au acceptat ca bunurile ipotecate  să fie valorificate

conform contractelor de ipotecă, atât  reclamanta cât și

pârâții declarând că nu mai au nicio pretenție referitoare la

contractele comerciale ce au făcut obiectul tranzacției.

Reclamanta

și-a precizat la data de 23 mai 2008 atât cadrul procesual cât și

cuantumul creanței, obiectul cererii urmând să-i vizeze numai pe

pârâții O.L. și O.N. în sensul obligării acestora la plata sumei

de 1.200.000.000 lei (vechi), a echivalentului în lei a sumei de 300.000 USD,

precum și a dobânzilor aferente  conform contractului de credit nr.

269 din 18 octombrie 1996 și a contractului de ipotecă nr. 7487 din

18 octombrie 1996, respectiv conform contractului de credit nr. 166 din 21

iunie 1996 și a contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie

1996.

3.

Hotărârea

pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a

comercială, la data de 18 martie 2011

.

Prin

sentința comercială nr. 3123, Tribunalul București ca primă

instanță, în al doilea ciclu procesual, a admis acțiunea,

așa cum a fost modificată, formulată de reclamanta C.E. Bank SA

și a obligat pârâții O.L. și O.N. la plata următoarelor

sume: 120.000 lei reprezentând credit restant conform contractului de credit

nr. 7487 din 18 octombrie 1996, 688.809,1 lei reprezentând credit restant

conform contractului de credit nr. 166 din 21 iunie 1996 și a

contractului de ipotecă nr. 6888 din 18 septembrie 1996 și la

4.816.537,9 lei dobânzi și creanțe atașate.

Totodată,

tribunalul a constatat înțelegerea dintre reclamante și pârâții

S.I. și M.S.Ș. conform tranzacției nr. 1228 din 31 mai 2009,

precum și înțelegerea încheiată cu pârâtul S.E. conform

tranzacției nr. 1335 din 5 iunie 2007, conținutul tranzacțiilor

susmenționate fiind consfințit în cuprinsul dispozitivului

sentinței pronunțate.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între reclamantă

și pârâta SC A.C. SRL s-a încheiat la 21 iunie 1996 contractul de credit

nr. 166 pentru o linie de credit de 700.000 USD utilizabilă în lei sau

USA, cu o dobândă de 13% pentru USD, iar prin acte adiționale

ulterioare plafonul s-a majorat la 160.000 USD, respectiv 1 milion USD, apoi

s-a diminuat la 860.000 USD.

La data

de 8 octombrie 1996, între cele două părți se încheie contractul

de credit nr. 269 prin care reclamanta acordă societății un

împrumut de 1.200.000.000 lei vechi cu o dobândă de 65%, sumele rezultate

din cele două contracte fiind garantate prin încheierea unor contracte de

ipotecă cu pârâții din prezenta cauză.

Referitor

la pârâții O.N. și O.L., instanța a reținut că prin

contractele de ipotecă autentificate sub nr. 6888 din 18 septembrie 1996

și nr. 7487 din 18 octombrie 1996, aceștia au garantat un credit de

300.000 USD din suma  acordată societății A.C. SRL conform

contractului de credit nr. 166/1996 și întregul credit de 1.200.000.000

lei acordat prin contractul de credit nr. 269/1996.

În

raport de concluziile expertizei contabile dispusă în cauză, care a

stabilit structura soldurilor celor două contracte la data de 18 februarie

1999, data scadenței, instanța a obligat pârâții O.N. și

O.L. la plata sumelor solicitate de reclamantă, respectiv 120.000 Ron

și 688.809,1 Ron cu titlu de credite restante și la plata sumei de

4.816.537,9 Ron dobânzi și creanțe atașate.

4.

Apelul. Decizia civilă nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Împotriva

sentinței fondului au declarat apel pârâții O.N. și O.L.

Motivele

de apel au vizat, în sinteză, inadmisibilitatea acțiunii introductive

prin care se  urmărește obținerea unui titlu executoriu

având același obiect cu titlul executoriu reprezentat de contractele de

ipotecă, inadmisibilitatea modificării acțiunii cu prilejul

rejudecării cauzei în fond după casare, încuviințarea probei cu

expertiză cu depășirea termenului legal înăuntrul

căruia se putea cere, precum și întinderea obligației stabilite

în sarcina pârâților.

Prin

decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins ca

nefondat apelul pârâților apreciind ca legală și temeinică

hotărârea fondului.

Răspunzând

criticilor formulate instanța a apreciat că recunoașterea

calității de titlu executoriu contractelor de credit bancar, precum

și a garanțiilor  reale accesorii acestora conform

dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, așa cum acestea

au fost interpretate prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, nu exclud imperativ dreptul

de opțiune al creditorului, care poate alege calea mai puțin

avantajoasă pentru sine, dar pe deplin favorabilă debitorilor, a

acționării în judecată pentru obținerea unui titlu,

reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Totodată,

instanța a reținut că la data sesizării instanței cu

cererea de chemare în judecată, practica judiciară în materie

referitor la valoarea de titlu executoriu a contractelor de credit și a

garanțiilor reale accesorii încheiate  anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 58/1998 nu era unitară.

Referitor

la cererea din data de 4 martie 2005 prin care reclamanta a solicitat obligarea

pârâților la plata sumelor garantate prin contractele de ipotecă,

revenind asupra solicitării inițiale de obligare a pârâților în

solidar cu societatea debitoare, instanța a apreciat că

dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. au fost respectate cererea

fiind formulată la prima zi de înfățișare, în fond,

după anularea hotărârii pronunțate în primă

instanță, și, prin urmare, judecata a fost reluată de la

singurul act neafectat de anulare, respectiv cererea de chemare în

judecată.

Referitor

la cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 23 mai

2008, instanța a apreciat că, față de conținutul

său, cererea se circumscrie dispozițiilor  art. 132 alin. 2 pct.

2 C. proc. civ.

În ce

privește proba cu expertiză tehnică de specialitate,

instanța a reținut că încuviințarea acesteia s-a realizat

cu respectarea dispozițiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ. raportat la

apărările invocate de pârâți cu privire la întinderea

despăgubirilor datorate.

Cu

privire la fondul litigiului instanța a constatat că pârâții

sunt ținuți a răspunde în temeiul contractelor de ipotecă

prin care au constituit garanții reale asupra bunurilor aflate în

proprietatea lor și întrucât dreptul de ipotecă a fost instituit de o

terță persoană, fidejusor, garanția reprezintă o

cauțiune reală, ceea ce  conferă creditorului dreptul, în

caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească direct

pe fidejusor pentru executarea creanței conform dispozițiilor art.

1666 C. civ. incident în cauză.

5.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva

deciziei nr. 17 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a VI-a civilă, au declarat recurs, în termen legal,

pârâții O.N. și O.L. solicitând, în principal, casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în

subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot

a sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca

inadmisibilă și lipsită de interes sau ca neîntemeiată.

Recurenții

și-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.ă vizând încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizând nemotivarea

hotărârii cu privire la toate criticile formulate, și art. 304 pct. 9

referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii.

În

argumentarea criticilor de nelegalitate, astfel cum au fost încadrate în

prevederile art. 304 C. proc. civ., recurenții au susținut, în

sinteză, următoarele:

5.1.

Instanța de apel a reținut nelegal, cu încălcarea formelor de

procedură, că modificarea cererii de chemare în judecată la 4

martie 2005 cu prilejul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere

este admisibilă, deoarece  prin casarea deciziei s-a fixat în mod

definitiv cadrul procesual al cererii de chemare în judecată.

Au susținut recurenții, în acest sens, că în primul ciclu

procesual pârâții au fost chemați să răspundă de

calitatea lor de codebitori principali obligați personal să

restituie, calitate și cauză pe care reclamanta nu le mai putea

schimba după casarea cu trimitere, invocând ca izvor generator al

drepturilor pretinse contractele de ipotecă.

În

sprijinul acestei susțineri recurenții au invocat și

dispozițiile art. 315  alin. 3 C. proc. civ. care au în vedere

mijloacele de apărare formulate în fața primei instanțe,

fără să se modifice obiectul și cauza cererii de chemare în

judecată.

În

plus, au susținut recurenții, instanța  de apel nu s-a

pronunțat cu privire la cererea precizatoare la cererea din 23 mai 2008

considerând greșit că s-a formulat cu respectarea dispozițiilor

art. 132 și 134 C. proc. civ.

5.2.

Dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la inadmisibilitatea

acțiunii principale și lipsa sa de interes este nelegală în

condițiile în care prin cererea de chemare în judecată se

urmărește obținerea unui titlu executoriu pe fondul dreptului

având același obiect și aceeași cauză cu titlul

executoriu  reprezentat de contractele de ipotecă, existând riscul ca

instanța să pronunțe o hotărâre contrară titlului

executoriu deja existent.

Potrivit

recurenților, caracterul de titlu executoriu al contractelor de

credit  încheiate anterior Legii nr. 58/1998 a fost stabilit în mod

definitiv, irevocabil și general obligatoriu prin  Decizia nr. XIII

din 20 martie 2006 a  Secțiilor Unite ale Înaltei Curți  de

Casație și Justiție, iar împrejurarea că acțiunea de

față a fost pornită anterior pronunțării acestei

decizii este lipsită de relevanță, deoarece  deciziile

pronunțate în recurs în înțelesul legii sunt de imediată

aplicare.

Prin

acțiunea promovată, reclamanta a încercat să obțină un

nou titlu executoriu, eludând prevederile imperative, de ordine publică în

materie de prescripție, deoarece față de data scadenței, 18

februarie 1999, când obligația a devenit exigibilă, a început să

curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului de a cere

executarea silită a titlului executoriu.

Referitor

la argumentele instanței bazate pe principiul

disponibilității,  recurenții au susținut că sunt

nelegale, deoarece legea nu prevede niciun drept de opțiune pentru

creditor.

5.3.

Sub un alt motiv, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și

pct. 9, recurenții au criticat soluția instanței de apel

care a considerat în mod nelegal că încuviințarea  probei cu

expertiză contabilă la termenul din 20 martie 2009 s-a realizat cu

respectarea dispozițiilor art. 201 alin. 1 C. proc. civ., deși

cererea era  tardiv formulată.

Au

susținut recurenții că încălcarea dispozițiilor

procedurale reprezintă și o încălcare a dreptului la un proces

echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Subsumat

acestui motiv, recurenții au pus în discuție obiectivele

încuviințate de instanță care, în opinia lor, exced cererii

inițiale, obiectivele fiind legate de cererea modificatoare și

precizatoare, care trebuiau respinse ca inadmisibile, iar expertiza efectuată

în aceste condiții în mod greșit a vizat toate cele  șase

contracte de credit, deși în discuție erau doar două.

5.4.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurenții au considerat că

instanța de apel a încălcat și aplicat greșit

dispozițiile legale în materia garanțiilor.

Potrivit

recurenților, au fost obligați la plata unor sume exorbitante,

fără a se stabili ce reprezintă aceste sume și

fără a se face referire la faptul că sunt doar

garanți ipotecari care răspund numai în limita valorii imobilului

ipotecat, întrucât doar cu această valoare s-au obligat să garanteze,

ipoteca fiind o garanție reală, neputând fi obligați la plata

întregului credit și a accesoriilor.

Pentru

aceste motive, recurentele au solicitat admiterea recursului astfel cum au

precizat în petitul cererii de recurs.

Intimata

C.E. Bank SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

punctual motivele de recurs invocate intimata a concluzionat că

instanța de apel, prin decizia nr. 172 din 16 ianuarie 2012, a statuat în

mod corect în sensul respingerii apelului pârâților O.L. și O.N. cu

consecința menținerii sentinței fondului.

6.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia

atacată, în raport de motivele invocate, a constatat că recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

6.1.

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. are în

vedere neregularități de ordin procedural care atrag sancțiunea

nulității în condițiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ.,

respectiv producerea unei vătămări părții care o

invocă, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin

anularea actului.

Recurenții

au susținut, din perspectiva acestui motiv, că primirea cererii

modificatoare depusă de reclamanta-intimată la termenul din 4 martie

2005 și a cererii precizatoare din 23 mai 2008, în fața primei

instanțe în fond după casarea deciziei pronunțate în primul

ciclu procesual, încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și

ale art. 132 C. proc. civ., dispoziții care impuneau respingerea cererilor

ca inadmisibile.

Înalta

Curte a constatat, din verificarea  actelor și lucrărilor din

dosar, că susținerile recurenților pe acest aspect nu

subzistă.

Așa

cum s-a arătat în preambulul acestei decizii, în primul ciclu procesual,

Curtea Supremă, prin decizia nr. 5328/2008, a admis recursul

pârâților O.L. și O.N. împotriva deciziei instanței de apel care

a anulat apelul acestora ca insuficient timbrat și a casat cu trimitere

spre rejudecarea apelului cu motivarea că instanța de apel în mod

greșit a reținut incidența excepției netimbrării,

fără a înainta

D.G.F.P. a Municipiului București

contestația  pârâților cu privire la calculul taxei de timbru,

potrivit reglementărilor în vigoare la acea dată.

Curtea de Apel, investită cu rejudecarea apelului

pârâților

O.L. și O.N., a admis apelul și a

anulat sentința fondului având în vedere și susținerile

pârâților în sensul că în fața primei instanțe procedura de

citare a fost nelegal îndeplinită cu aceștia. Față de valoarea

litigiului, Curtea de apel a reținut cauza pentru judecare pe fond, ca

primă instanță.

Prin

sentința nr. 83/2004, Curtea de apel, urmare modificărilor aduse

Codului de procedură civilă, Curtea de apel și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului București, ca primă

instanță.

Așa

fiind, ca efect al anulării sentinței primei instanțe, judecata

s-a reluat în fața Tribunalului București investit prin declinare de

competență, de la singurul act neafectat de nulitate, respectiv

cererea de chemare în judecată.

În

fața Tribunalului București, reclamanta a depus la termenul din 4

martie 2005 o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată cu

respectarea dispozițiilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ.,

respectiv la prima zi de înfățișare când părțile legal

citate pot pune concluzii, în condițiile în care, așa cum corect a

reținut și instanța de apel, la termenele anterioare acordate de

tribunal, după înregistrarea cauzei pe rolul acestei instanțe,

procedura de citare cu părțile nu a fost legal îndeplinită.

Prin

urmare, la data depunerii cererii modificatoare, dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., pretins încălcate în opinia recurenților, nu-și mai

găseau incidența, ele producându-și efectul cu ocazia

rejudecării apelului finalizat cu anularea sentinței fondului pentru

neregularități procedurale invocate de pârâții-recurenți.

Distinct

de acestea, Curtea amintește că norma înscrisă în art. 132 C.

proc. civ. are caracter dispozitiv, deoarece reclamantul poate să-și

modifice acțiunea și după prima zi de înfățișare

dacă pârâtul consimte expres sau tacit, nulitatea sancționată de

nerespectarea acestor dispoziții având un caracter relativ.

Or,

după art. 108 alin. 2 și 3 C. proc. civ., nulitățile

relative se declară numai după cererea părții care are

interes să o invoce și se acoperă dacă partea nu a

invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după

această neregularitate.

Actele

dosarului relevă că pârâții O.L. și O.N. au invocat

excepția inadmisibilității cererii modificatoare depusă la

4 martie 2005 cu depășirea termenului defipt în art. 108 alin. 2,

respectiv la 28 mai 2008, până la acest moment, deși în cauză

s-au acordat mai multe  termene în care procedura a fost legal

îndeplinită, iar pârâții au fost prezenți la dezbateri, nu au

avut nicio obiecție cu privire la conținutul modificării prin

care reclamanta solicită obligarea lor la plata sumelor garantate prin

contractele de ipotecă consimțite, conform recunoașterii

pârâților explicită în sensul că datorează numai sumele

garantate prin contractele de ipotecă.

Cu alte

cuvinte, reclamanta nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată

față de pârâții O.L. și O.N. chemați a răspunde

în temeiul contractelor de ipotecă consimțite de aceștia, ci,

dimpotrivă a renunțat la cererea de obligare a acestora în solidar cu

debitoarea, societatea comercială împrumutată, modificare ce nu poate

fi calificată ca producându-le o vătămare pârâților, de

vreme ce era în sensul apărărilor lor constante.

În

privința cererii din 23 mai 2008, Curtea a constatat că aceasta este

o veritabilă cerere precizatoare în sensul art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

deoarece  vizează câtimea pretențiilor urmare încheierii pe

parcursul derulării procesului până la acel moment a unor

tranzacții între reclamantă și o parte din pârâții

garanți ipotecari.

Totodată,

Curtea observă că această cerere precizatoare a fost depusă

de reclamantă la solicitarea expresă a tribunalului consemnată

în încheierea din data de 28 martie 2008, sens în care s-a acordat termen la 23

mai 2008 când  reclamanta s-a conformat dispozițiilor instanței.

Așa

fiind, Curtea constată că argumentele recurenților cu privire la

inadmisibilitatea celor două cereri modificatoare și precizatoare

analizate nu relevă încălcarea dispozițiilor legale incidente.

6.2. Cu

privire la motivul de nelegalitate vizând inadmisibilitatea cererii de chemare

în judecată întrucât se urmărește obținerea unui titlu

executoriu pe fondul dreptului având același obiect și cauză cu

titlul executoriu conferit contractelor de ipotecă de dispozițiile

art. 79 din Legea nr. 58/1998.

În

esență, recurenții contestă dreptul reclamantei de a sesiza

instanța de drept comun pentru obținerea unui nou titlu executoriu,

în condițiile în care caracterul de titlu executoriu al contractelor de

credit și garanție încheiate anterior intrării în vigoare a

prevederilor Legii nr. 58/1998 a fost stabilit definitiv și irevocabil

prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți  de Casație și Justiție.

Cum

argumentele recurenților se circumscriu excepției lipsei de interes

a  reclamanților, în sensul că inadmisibilitatea cererii de

chemare în judecată este o consecință a faptului că

aceștia nu mai justifică un interes actual și legal în

obținerea unui titlu executoriu  față de caracterul

conferit contractelor de credit bancar și contractelor de garanție de

art. 79 din Legea nr. 58/1998, Curtea va analiza sub un prim aspect

condiția interesului ca o cerință necesară pentru

existența dreptului la acțiune.

Prin

declanșarea procedurii judiciare la data de 14 aprilie 1999 reclamanta a

urmărit valorificarea drepturilor conferite de contractele de credit

și de ipotecă, în condițiile în care dispozițiile art. 79

alin. II din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară nu atribuiau

expres caracterul de titlu executoriu contractelor bancare încheiate anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998.

Or, în

cauză contractele bancare și cele de ipotecă au fost încheiate

în perioada iunie 1996-iunie 1997, astfel încât demersul reclamantei de a

promova acțiunea în 1999 după expirarea scadenței

obligațiilor (la data de 18 februarie 1999) justifică un interes

legitim și actual față de caracterul imprecis al normei din art.

79, care a generat după intrarea ei în vigoare o practică neunitară

cu privire la caracterul contractelor de credit bancar încheiate anterior

intrării în vigoare a acestei legi.

Altfel

spus, nepromovarea cererii de chemare în judecată și rămânerea

în pasivitate ar fi expus reclamanta riscului de a nu-și mai putea

valorifica drepturile conferite de contractele de credit și de

ipotecă, drepturi cu caracter patrimonial supuse prescripției de trei

ani de la scadența obligațiilor asumate.

Împrejurarea

că la aproape șapte ani de la introducerea cererii de chemare în

judecată, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006 s-a statuat de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție că dispozițiile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998

privind activitatea bancară se aplică și contractelor de credit

încheiate anterior intrării în vigoare a legii confirmă, o dată

în plus, interesul și legitimitatea demersului judiciar al reclamantei de

a promova prezenta acțiune în anul 1999 – imediat după ce

obligațiile au devenit scadente pentru a evita incertitudinea și

nesiguranța juridică, într-un context legislativ controversat la nivelul

practicii judiciare în ce privește interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998.

Sub un

al doilea aspect, recurenții au susținut că, prin obținerea

unui nou titlu executoriu, reclamanta a încercat să eludeze dispozițiile

de ordine publică privind termenul de prescripție a dreptului de a

cere executarea silită, termen care a început să curgă de la

data scadenței, 18 februarie 1999.

Curtea

observă, însă, că acest raționament al recurenților se

întemeiază pe o ipoteză falsă, deoarece la data promovării

prezentei acțiuni, 14 aprilie 1999, dreptul material la acțiune, dar

nici dreptul de a cere executarea silită a contractelor, nu era prescris.

În

măsura în care caracterul lor de titlu executor nu ar fi fost controversat

în practica judiciară, nimic nu o împiedică pe reclamantă

să ceară punerea lor în executare, prescripția dreptului de a

cere executarea silită fiind abia la începutul curgerii termenului.

Prin

urmare, nu se poate aprecia că reclamanta prin demersul său a urmărit

eludarea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea

silită, neexistând niciun argument logic și juridic, ca reclamanta

să nu recurgă la procedura simplificată de recuperare a sumelor

împrumutate, beneficiind de caracterul de titlu executoriu al contractelor de

credit dacă dispozițiile art. 79  alin. 2 ar fi fost clare

și precise în acest sens, or, promovarea și admiterea recursului în

interesul legii prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, atestă contrariul.

Pe de

altă parte, stingerea dreptului de a cere executarea silită, drept

distinct de dreptul la acțiune în sens material, nu semnifică

ex

ipso

și stingerea dreptului material la acțiune, care se stinge

independent.

Altfel

spus, prin prescripția dreptului de a cere executarea silită se

stinge forța executorie a titlului, nu și dreptul material la

acțiune, dacă acesta nu este prescris, cel interesat putând să

obțină un nou titlu executoriu, în condițiile legii, și

aceasta deoarece dreptul la acțiune în sens procesual, respectiv dreptul

de a sesiza o instanță pentru obținerea unui titlu executoriu

este imprescriptibil, dacă dreptul material la acțiune nu este

prescris, așa cum rezultă din dispozițiile art. 405 C. proc.

civ.

Or, în

circumstanțele concrete și speciale ale cauzei, dreptul material la

acțiune a fost valorificat înăuntrul termenului său distinct de

prescripție, și, în măsura în care reclamanta a dovedit un

interes legitim în promovarea acțiunii, așa cum Curtea a reținut

în considerentele anterioare, nu există niciun temei  legal pentru

respingerea cererii sale ca inadmisibilă.

Cu alte

cuvinte, în condițiile în care reclamanta nu a beneficiat de

recunoașterea caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit

și ipotecă statuată irevocabil prin decizia pronunțată

în recursul în interesul legii în anul 2006, când executarea era deja

prescrisă, din motive ce țin de contextul  legislativ, și

nu de pasivitatea sa, respingerea ca inadmisibilă a prezentei acțiuni

prin care reclamanta urmărește pe calea dreptului comun să

își valorifice dreptul izvorât din contracte, acțiune introdusă

înăuntrul termenului de prescripție al dreptului material,

semnifică transformarea unei dispoziții legale, statuată

exclusiv în favoarea sa în calitate de creditor, într-o sancțiune, ceea

ce  echivalează cu o fraudă la lege.

Cum

dreptul material la acțiune îmbracă atât forma dreptului la

acțiune în realizare, cât și a dreptului la acțiune în

executare, iar la data promovării prezentei acțiuni, dat fiind

contextul legislativ evocat, reclamanta nu avea certitudinea că

deține un titlu executoriu, demersul său procesual de obținere a

unui titlu executoriu este pe deplin  admisibil.

6.3. Cu

privire la cel de al treilea motiv de recurs vizând încuviințarea probei

cu expertiză contabilă de către prima instanță, precum

și criticile aduse obiectivelor stabilite de instanța fondului,

Curtea constată că argumentele recurenților nu relevă

aspecte de nelegalitate care să se circumscrie motivului

prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., așa cum

susține recurenții, ci chestiuni de netemeinicie și de

reapreciere a probatoriului administrat care scapă controlului de

legalitate exercitat pe calea recursului în actuala sa reglementare.

Actele

dosarului relevă că încuviințarea probei cu  expertiză

contabilă la termenul din 23 ianuarie 2009 după administrarea probei

cu înscrisuri de către ambele părți, respectă întrutotul

prevederile art. 201 C. proc. civ. potrivit cărora  efectuarea

expertizei este lăsată la aprecierea instanței care va decide

dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este

necesară părerea  unor specialiști.

Față

de noul mod de calcul al valorii creditelor și dobânzilor depus de

reclamantă urmare intervenirii tranzacțiilor cu o parte din

pârâți, instanța a apreciat corect, în interesul bunei administrări

a justiției și față de complexitatea cauzei, necesitatea

administrării probei cu expertiză, a cărei pertinență

și utilitate nu este combătută prin motivele de recurs.

Curtea

observă, totodată, că ambele părți au beneficiat de un

expert parte, iar obiecțiunile recurenților-pârâți la raportul

de expertiză au fost încuviințate, iar după depunerea

răspunsului la obiecțiuni și luarea la

cunoștință, la termenul din 18 februarie 2011, a acordat

cuvântul pe fond, pârâții nemaiformulând alte cereri, așa cum este

menționat în încheierea de dezbateri.

4.4. Cu

privire la ultimul motiv de recurs recurenții susțin că având

vedere natura garanției pe care au constituit-o, cauțiune reală,

prin ipotecarea unor imobile, nu puteau fi obligați la plata tuturor sumelor

reținute prin dispozitivul sentinței, ci numai în limitele

garanției aduse prin contractele de ipotecă.

Critica

recurenților, astfel cum a fost motivată, se vădește

neîntemeiată.

Instanța

de apel reține in terminis în considerentele hotărârii că

pârâții O.L. și O.N. sunt ținuți a răspunde în temeiul

contractelor de ipotecă prin care au constituit garanții reale asupra

bunurilor aflate în proprietatea lor, ceea ce conferă creditorului în

beneficiul căruia au fost constituite un drept de preferință

și un drept de urmărire, garanția reprezentând o cauțiune

reală.

Aceste

considerente nu relevă, așa cum susțin recurenții, o

încălcare a dispozițiilor legale referitoare la cauțiunea

reală prin confundarea calității de fidejusor cu calitatea de

garant ipotecar, de vreme ce instanța de apel reține că

reclamanta este îndreptățită să-și ,,valorifice

garanțiile constituite”, cu alte cuvinte, să urmărească

sumele solicitate

în limita garanțiilor constituite

.

Or,

pentru garantarea contractului de credit nr. 269/1996 pârâții au

consimțit la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr.

7487/1996, iar pentru garantarea contractului de credit nr. 166/1996

pârâții au consimțit la încheierea contractului de ipotecă

autentificat sub nr. 6888/1996, răspunderea lor fiind angajată în

limita specializării ipotecilor consimțite, respectiv în limita

valorii bunurilor aduse în garanție și care sunt identificate în cele

două contracte de ipotecă.

Cum

această concluzie rezultă explicit din considerentele instanței

de apel, motivul de nelegalitate invocat apare ca lipsit de suport real.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.