ÎCCJ, decizie (scj.ro #82802)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82802) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Executarea
parțială a unui titlu executoriu. Acțiune în răspundere
pentru acoperirea prejudiciului suferit. Momentul de la care curge termenul de
prescripție a dreptului la acțiune
Cuprins pe materii:
Drept comercial. Prescripția extinctivă
Index alfabetic:
acțiune în răspundere
-
titlu executoriu
-
executare parțială
-
prescripția dreptului material la acțiune
-
prescripția dreptului de a cere executarea silită
C.
civ., art. 998-999
Decretul
nr. 167/1958, art. 1, art. 8 alin. (1)
C.
proc. civ., art. 405 alin. (1) teza a II-a
Regula
specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru
determinarea începutului prescripției extinctive în cazul acțiunii în
răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită
stabilește două momente alternative de la care prescripția poate
începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut
paguba și pe cel care răspunde, fie data la care trebuia, după
împrejurări, să cunoască aceste elemente.
Astfel,
în cazul în care partea reclamantă nu a rămas în pasivitate după
executarea parțială a hotărârii ce constituie titlu executoriu
și a depus o serie de diligențe pentru executarea în continuare în
natură a hotărârii, momentul începutului cursului prescripției
pentru acțiunea în reparație pentru prejudiciul suferit ca urmare a
neexecutării titlului, respectiv momentul când a cunoscut sau trebuia
să cunoască întinderea pagubei pricinuite se plasează cel mai
târziu la data împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea
silită a titlului.
În
consecință, dreptul la acțiunea în reparație,
promovată înainte de expirarea prescripției dreptului de a cere
executarea silită, nu se poate considera ca fiind prescris.
Secția a II-a
civilă, Decizia nr. 879 din 5 martie 2013
Notă
:
În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod
civil și din vechiul Cod de procedură civilă.
- Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea
nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
1.Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul
București, Secția a III-a civilă ca primă
instanță.
Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data
de 1 august 2009 pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost
precizată, reclamanta I.D. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul
București prin Primarul General la plata sumei de 32 mil. euro
reprezentând contravaloarea părții de teren în
suprafață de 10.240 mp situată în parcela din Șoseaua
Nordului (fostă Str. Herăstrău) ce nu poate fi retrocedată
în natură, potrivit titlului executor reprezentat de sentința
civilă nr. 436 din 15 iunie 2000, definitivă și
irevocabilă.
În
motivare, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă
susmenționată, pârâtul a fost obligat să-i lase în deplină
proprietate și posesie suprafața totală de teren de 20.541 mp,
terenuri situate în parcela M - din Șoseaua Nordului ce au aparținut
autoarei sale E.R., fiind preluat abuziv de către stat.
A
susținut reclamanta că prin Dispoziția Primarului General al
Municipiului București, nr. 791 din 18 iulie 2002 emisă în baza
titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 436/2000, i-a
fost restituită în natură doar suprafața de 10.301 m.p.
reprezentând lotul C din întreaga suprafață de teren
identificată prin titlu, astfel că pentru restituirea suprafeței
de teren solicită să i se acorde o reparație bănească,
aceasta neputând fi restituită în natură deoarece a făcut
obiectul Legii nr. 18/1991 fiind emise titluri de proprietate altor persoane.
Reclamanta
și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 998 C. civ.
coroborat cu legislația privind restituirea proprietăților
preluate abuziv de Statul Român.
La data
de 3 iunie 2010 reclamanta a formulat și o cerere de chemare în
garanție a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a
fost introdus în cauză în această calitate.
Pârâtul
Municipiul București s-a apărat invocând pe cale de excepție
autoritatea de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentința
civilă nr. 8978/2008 a Judecătoriei Sector 1, lipsa
calității sale procesual pasive, netimbrarea acțiunii și
prescripția dreptului material la acțiune.
Astfel
investit, Tribunalul București prin încheierile interlocutorii din 30
septembrie 2010 și 25 noiembrie 2010 a respins excepțiile lipsei
calității procesuale pasive, a autorității de lucru judecat
și a anulării cererii ca netimbrate, iar, prin sentința
civilă nr. 257 din 17 februarie 2011, a admis excepția prescripției
dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins
ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă.
Prima
instanță a reținut în fapt că imposibilitatea de executare
a sentinței ce constituie titlul executoriu i-a fost adusă la
cunoștință reclamantei chiar anterior emiterii dispoziției
nr. 791 din 18 iulie 2002 de punere în posesie, prin corespondența
purtată cu Primarul General.
Pornind
de la această statuare în fapt și având în vedere caracterul
prescriptibil al acțiunii, supusă termenului general de
prescripție de 3 ani, tribunalul a apreciat că, în raport de
prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prescripția
dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta
ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască paguba și ce cel răspunzător
de ea, astfel că promovarea acțiunii la data de 24 septembrie 2009 a
fost făcută cu depășirea termenului de 3 ani.
Apărarea
reclamantei potrivit căreia în cauză se aplică termenul de
prescripție de 10 ani prevăzut de dispozițiile art. 405 alin. 1
teza a II-a C. proc. civ. privind titlurile executorii ce privesc bunuri
imobile, a fost înlăturată de instanța cu motivarea că
dispozițiile invocate nu sunt incidente deoarece obiectul cauzei nu
vizează punerea în executare a sentinței civile nr. 436/2000, ci
obligarea pârâtului la plata echivalentului bănesc a suprafeței de
teren ce nu poate fi restituită deoarece se suprapune cu alte
proprietăți particulare.
Sub un
alt aspect, tribunalul a apreciat că se impune analiza efectelor admiterii
excepției prescripției dreptului material la acțiune și
prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO și art. 1 din Primul
Protocol Adițional la Convenție deoarece aspectele legate de
executarea unei hotărâri judecătorești atrag aplicabilitatea
acestor norme convenționale.
Din
această perspectivă și având în vedere jurisprudența CEDO
în materie, prima instanță a apreciat că deși este dincolo
de orice îndoială că reclamanta, în absența executării
întocmai a sentinței civile nr. 436/2000 suferă o
ingerință în dreptul garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, cu toate
acestea obiectul cererii nu îl constituie obligarea pârâtei la executarea
întocmai a hotărârii irevocabile, ci acordarea în temeiul art. 998 C. civ.
a contravalorii echivalentului bănesc al celor două loturi imposibil
de executat în natură, cerere supusă regulilor prescripției
dreptului materiale la acțiune de trei ani care s-a împlinit în anul 2005,
în raport de data la care reclamanta a avut cunoștință despre
neexecutarea hotărârii irevocabile.
2.
Apelul.
Prin
decizia civilă nr. 824/A din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel
București, Secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de
reclamanta I.D. împotriva sentinței fondului pe care a schimbat-o în tot,
în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la
acțiune, ca nefondată, și, în consecință, a trimis
cauza pentru soluționare în rejudecare primei instanțe, Tribunalului
București.
Instanța
de control judiciar a constatat că prevederile art. 405 alin. 1 teza a
II-a C. proc.civ. au incidență în cauză sub aspectul stabilirii
momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului
material la acțiune întemeiată pe art. 998 C. civ., deoarece
reclamanta deține o hotărâre definitivă și irevocabilă
cu privire la un bun imobil, hotărâre care potrivit art. 405 alin. 1 teza
a II-a C. proc. civ. este susceptibilă de executare timp de 10 ani, astfel
că până la împlinirea termenului de prescripție a
executării de 10 ani, reclamanta are dreptul la executarea sentinței
în toate formele prevăzute de lege, debitorul obligației de
restituire în natură a imobilului nefiind absolvit de executarea acestei
obligații înainte de împlinirea termenului de prescripție de 10
ani, decât printr-o executare integrală a sentinței de retrocedare.
În
opinia instanței de apel, câtă vreme reclamanta este în drept la
executarea sentinței de restituire a bunului în natură nu se
poate aprecia că dreptul său, la obținerea contravalorii bunului
pentru care nu s-a obținut puterea în executare a sentinței, este
prescris, deoarece prescripția dreptului material la acțiune în
pretenții, începe să curgă cel mai târziu la momentul la carte
s-a împlinit prescripția executării titlului, respectiv a sentinței
civile nr. 436 din 15 iunie 2000 definitive prin respingerea apelului la data
de 28 noiembrie 2000.
Totodată,
a reținut instanța de apel că în cauză prescripția
executării sentinței civile nr. 436/F din 15 iunie 2000 s-a întrerupt
prin executarea parțială la 18 iulie 2002 conform
dispoziției Primarului General, dată de la care a început
să curgă un nou termen de prescripție a executării de
10 ani, astfel că acțiunea în pretenții constând în
obținerea contravalorii bunului ce nu poate fi restituit în natură,
introdusă la 1 august 2009 se situează înăuntrul termenului de
prescripție de 3 ani.
3.
Recursul.
Motivele de recurs.
3.1.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul
Municipiul București prin Primarul General și chemata în
garanție Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurenta-pârâtă
Municipiul București prin Primarul General și-a întemeiat recursul
pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
susținând, în esență, că față de considerentele
care explicitează dezlegarea dată de instanța de apel
excepției prescripției dreptului material la acțiune,
rezultă incontestabil confuzia pe care instanța o face între
instituția prescripției dreptului material la acțiune și
prescripția dreptului de a cere executarea silită.
În
opinia recurentei, dispozițiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C.
proc. civ. nu sunt incidente în cauză, momentul începerii cursului
prescripției dreptului material la acțiune fiind reglementat de art.
8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 în raport de care data la care
reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel
răspunzător este data de 18 iulie 2002 când a fost emisă
Dispoziția de restituire în natură pentru o parte din teren.
Concluzionând,
recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în
sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței
fondului.
3.2.
Recurentul-chemat în garanție Statul român prin Ministerul Finanțelor
Publice a invocat, prin cererea de recurs, aceleași aspecte de
nelegalitate vizând aplicarea greșită a dispozițiilor din
Decretul nr. 167/1958 susținând că în raport de temeiul de drept al
acțiunii, art. 998-999 C. civ., termenul general de prescripție
de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a început să
curgă cel mai târziu la data la care i-a fost comunicată reclamantei
dispoziția de restituire a Primarului General, având în vedere că
anterior acestui moment, prin nota din 18 iulie 2002 și adresa din 20
iunie 2002 a Ministerului Administrației Publice, i s-a adus la
cunoștință reclamantei imposibilitatea de executare
integrală a titlului executoriu.
4.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia
atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, a constatată
că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Regula
specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru
determinarea începutului prescripției extinctive în cazul acțiunii în
răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită
stabilește două momente alternative de la care prescripția poate
începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut
paguba și pe cel care răspunde, fie data la care trebuia, după
împrejurări, să cunoască aceste elemente.
Rezultă
cu evidență, din conținutul dispoziției legale, că
prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei prin fapta
ilicită nu începe să curgă la data când paguba s-a produs, ci la
momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe autorul ei sau la
momentul obiectiv al datei când trebuia să cunoască paguba și pe
autor.
Cu alte
cuvinte, dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în
răspundere civilă deși se nasc în mod obiectiv la data
cauzării prejudiciului, exercițiul său depinde de
cunoașterea de către titularul dreptului a unui minim de elemente
pentru a acționa, respectiv obiectul, valoarea litigiului și pe
cel răspunzător.
Transpunând
această regulă specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr.
167/1958, care detașează momentul începerii curgerii prescripției
de momentul nașterii dreptului subiectiv și, implicit, al
nașterii dreptului la acțiune, la circumstanțele cauzei, Curtea
constată că reclamanta și-a fundamentat demersul său
judiciar pe existența unei hotărâri judecătorești
irevocabile, ce constituie titlu executoriu, care a fost executată
parțial prin restituirea unei părți din suprafața
totală de teren ce a făcut obiectul titlului, solicitând în cadrul
prezentei acțiuni în reparație contravaloarea echivalentului
bănesc al celor două loturi ce nu i-au fost restituite în
natură.
Or,
aceste aspecte relevante legate de executarea unei hotărâri
judecătorești irevocabile pe care reclamanta își întemeiază
acțiunea în reparație se impuneau a fi avute în vedere în stabilirea
momentului începutului cursului prescripției extinctive.
Prima
instanță, deși pornește de la o premisă corectă
în evaluarea circumstanțelor cauzei, stabilind că reclamanta, în
absența executării întocmai a sentinței civile nr. 436/2000,
suferă o ingerință în dreptul garantat de art. 6 par. 1 CEDO
și din Primul Protocol Adițional, în aplicarea dispozițiilor
art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod greșit și în
bună măsură formal momentul începutului cursului prescripției
ca fiind momentul producerii pagubei, respectiv data de 18 iulie 2002
când a fost executată în parte sentința prin restituirea
în proprietate doar a suprafeței de teren de 10.301 mp.
Or,
așa cum Curtea a arătat deja în considerentele anterioare, momentul
începerii cursului prescripției este detașat, prin reglementarea art.
8 din Decret, de momentul producerii pagubei, fiind legat în mod subiectiv sau
obiectiv de momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia
să cunoască întinderea pagubei ca element indispensabil pentru valorificarea
dreptului său.
Câtă
vreme reclamanta deține un titlu executoriu, sentința civilă nr.
436/F din 15 iunie 2000, a cărui executare silită nu s-a prescris, nu
se poate susține că reclamanta a avut cunoștință
de paguba pricinuită prin imposibilitatea restituirii în natură a
restului de teren.
Sub
acest aspect, dispozițiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. au
incidență în cauză, așa cum a stabilit instanța de
apel, respectiv în aprecierea momentului începerii cursului prescripției.
Cu alte
cuvinte, atâta timp cât reclamanta, beneficiind de un titlu executoriu valid,
nu a rămas în pasivitate, după executarea parțială a
hotărârii ce constituie titlu executoriu și a depus o serie de
diligențe pe parcursul a șase ani pentru executarea în continuare în
natură a hotărârii, promovând în acest sens și o serie de
acțiuni în justiție, nu se poate considera că dreptul la
acțiune în reparație promovată în 2009, înainte de expirarea
prescripției dreptului de a cere executarea silită, este la rândul
său prescris.
În
același sens, Curtea reamintește că prescripția dreptului
de a cere executarea silită constituie o cauză legală de
stingere a puterii executorii a oricărui titlu, respectiv a dreptului
titularului de a cere executarea silită, nu însă și dreptul
subiectiv material care trebuie realizat prin punerea în executare a titlului
deoarece nimic nu-l împiedică pe creditor să obțină un nou
titlu pe același temei sau pe un alt temei dacă dreptul material la
acțiune nu e prescris.
Așa
fiind, Curtea socotește că, în cauză, în condițiile în care
reclamanta după obținerea titlului executor nu a rămas în
nepăsare, ci a stăruit în punerea în executare, așa cum
rezultă din corespondența purtată cu autoritatea publică
obligată la restituirea bunului și litigiile demarate în acest sens,
momentul începutului cursului prescripției pentru acțiunea în
reparație pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării
titlului, respectiv momentul când a cunoscut sau trebuia să
cunoască întinderea pagubei pricinuite se plasează cel mai târziu la
data împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea silită a
titlului, prin urmare, în cauză nu operează prescripția
dreptului material la acțiune față de data introducerii
acțiunii.
Pentru
rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând
că aspectele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs nu
relevă încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză,
în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ambele recursuri
ca nefondate.