ÎCCJ, decizie (scj.ro #82802)

Executarea parțială a unui titlu executoriu. Acțiune în răspundere pentru acoperirea prejudiciului suferit. Momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului la acțiune Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă Index alfabetic: acțiune în răspundere - titlu executoriu - executare parțială - prescripția dreptului material la acțiune - prescripția dreptului de a cere executarea silită C. civ., art. 998-999 Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 8 alin. (1) C. proc. civ., art. 405 alin. (1) teza a II-a Regula specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru determinarea începutului prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde, fie data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Astfel, în cazul în care partea reclamantă nu a rămas în pasivitate după executarea parțială a hotărârii ce constituie titlu executoriu și a depus o serie de diligențe pentru executarea în continuare în natură a hotărârii, momentul începutului cursului prescripției pentru acțiunea în reparație pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării titlului, respectiv momentul când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei pricinuite se plasează cel mai târziu la data împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea silită a titlului. În consecință, dreptul la acțiunea în reparație, promovată înainte de expirarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, nu se poate considera ca fiind prescris.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 879 din 5 martie 2013 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă. - Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 1.Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă ca primă instanță. Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 1 august 2009 pe rolul Tribunalului București, astfel cum a fost precizată, reclamanta I.D. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General la plata sumei de 32 mil. euro reprezentând contravaloarea părții de teren în suprafață de 10.240 mp situată în parcela din Șoseaua Nordului (fostă Str. Herăstrău) ce nu poate fi retrocedată în natură, potrivit titlului executor reprezentat de sentința civilă nr. 436 din 15 iunie 2000, definitivă și irevocabilă.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin sentința civilă susmenționată, pârâtul a fost obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața totală de teren de 20.541 mp, terenuri situate în parcela M - din Șoseaua Nordului ce au aparținut autoarei sale E.R., fiind preluat abuziv de către stat. A susținut reclamanta că prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București, nr. 791 din 18 iulie 2002 emisă în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 436/2000, i-a fost restituită în natură doar suprafața de 10.301 m.p. reprezentând lotul C din întreaga suprafață de teren identificată prin titlu, astfel că pentru restituirea suprafeței de teren solicită să i se acorde o reparație bănească, aceasta neputând fi restituită în natură deoarece a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 fiind emise titluri de proprietate altor persoane.

Reclamanta și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 998 C. civ. coroborat cu legislația privind restituirea proprietăților preluate abuziv de Statul Român. La data de 3 iunie 2010 reclamanta a formulat și o cerere de chemare în garanție a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost introdus în cauză în această calitate. Pârâtul Municipiul București s-a apărat invocând pe cale de excepție autoritatea de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentința civilă nr. 8978/2008 a Judecătoriei Sector 1, lipsa calității sale procesual pasive, netimbrarea acțiunii și prescripția dreptului material la acțiune.

Astfel investit, Tribunalul București prin încheierile interlocutorii din 30 septembrie 2010 și 25 noiembrie 2010 a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a autorității de lucru judecat și a anulării cererii ca netimbrate, iar, prin sentința civilă nr. 257 din 17 februarie 2011, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă. Prima instanță a reținut în fapt că imposibilitatea de executare a sentinței ce constituie titlul executoriu i-a fost adusă la cunoștință reclamantei chiar anterior emiterii dispoziției nr. 791 din 18 iulie 2002 de punere în posesie, prin corespondența purtată cu Primarul General.

Pornind de la această statuare în fapt și având în vedere caracterul prescriptibil al acțiunii, supusă termenului general de prescripție de 3 ani, tribunalul a apreciat că, în raport de prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și ce cel răspunzător de ea, astfel că promovarea acțiunii la data de 24 septembrie 2009 a fost făcută cu depășirea termenului de 3 ani. Apărarea reclamantei potrivit căreia în cauză se aplică termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de dispozițiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ.

privind titlurile executorii ce privesc bunuri imobile, a fost înlăturată de instanța cu motivarea că dispozițiile invocate nu sunt incidente deoarece obiectul cauzei nu vizează punerea în executare a sentinței civile nr. 436/2000, ci obligarea pârâtului la plata echivalentului bănesc a suprafeței de teren ce nu poate fi restituită deoarece se suprapune cu alte proprietăți particulare. Sub un alt aspect, tribunalul a apreciat că se impune analiza efectelor admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție deoarece aspectele legate de executarea unei hotărâri judecătorești atrag aplicabilitatea acestor norme convenționale.

Din această perspectivă și având în vedere jurisprudența CEDO în materie, prima instanță a apreciat că deși este dincolo de orice îndoială că reclamanta, în absența executării întocmai a sentinței civile nr. 436/2000 suferă o ingerință în dreptul garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, cu toate acestea obiectul cererii nu îl constituie obligarea pârâtei la executarea întocmai a hotărârii irevocabile, ci acordarea în temeiul art. 998 C. civ. a contravalorii echivalentului bănesc al celor două loturi imposibil de executat în natură, cerere supusă regulilor prescripției dreptului materiale la acțiune de trei ani care s-a împlinit în anul 2005, în raport de data la care reclamanta a avut cunoștință despre neexecutarea hotărârii irevocabile.

2. Apelul. Prin decizia civilă nr. 824/A din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta I.D. împotriva sentinței fondului pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată, și, în consecință, a trimis cauza pentru soluționare în rejudecare primei instanțe, Tribunalului București. Instanța de control judiciar a constatat că prevederile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc.civ. au incidență în cauză sub aspectul stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune întemeiată pe art. 998 C. civ., deoarece reclamanta deține o hotărâre definitivă și irevocabilă cu privire la un bun imobil, hotărâre care potrivit art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc.

civ. este susceptibilă de executare timp de 10 ani, astfel că până la împlinirea termenului de prescripție a executării de 10 ani, reclamanta are dreptul la executarea sentinței în toate formele prevăzute de lege, debitorul obligației de restituire în natură a imobilului nefiind absolvit de executarea acestei obligații înainte de împlinirea termenului de prescripție de 10 ani, decât printr-o executare integrală a sentinței de retrocedare.

În opinia instanței de apel, câtă vreme reclamanta este în drept la executarea sentinței de restituire a bunului în natură nu se poate aprecia că dreptul său, la obținerea contravalorii bunului pentru care nu s-a obținut puterea în executare a sentinței, este prescris, deoarece prescripția dreptului material la acțiune în pretenții, începe să curgă cel mai târziu la momentul la carte s-a împlinit prescripția executării titlului, respectiv a sentinței civile nr. 436 din 15 iunie 2000 definitive prin respingerea apelului la data de 28 noiembrie 2000. Totodată, a reținut instanța de apel că în cauză prescripția executării sentinței civile nr. 436/F din 15 iunie 2000 s-a întrerupt prin executarea parțială la 18 iulie 2002 conform dispoziției Primarului General, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție a executării de 10 ani, astfel că acțiunea în pretenții constând în obținerea contravalorii bunului ce nu poate fi restituit în natură, introdusă la 1 august 2009 se situează înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.

3. Recursul. Motivele de recurs. 3.1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul General și chemata în garanție Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurenta-pârâtă Municipiul București prin Primarul General și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că față de considerentele care explicitează dezlegarea dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune, rezultă incontestabil confuzia pe care instanța o face între instituția prescripției dreptului material la acțiune și prescripția dreptului de a cere executarea silită.

În opinia recurentei, dispozițiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, momentul începerii cursului prescripției dreptului material la acțiune fiind reglementat de art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 în raport de care data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător este data de 18 iulie 2002 când a fost emisă Dispoziția de restituire în natură pentru o parte din teren. Concluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței fondului. 3.2.

Recurentul-chemat în garanție Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat, prin cererea de recurs, aceleași aspecte de nelegalitate vizând aplicarea greșită a dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 susținând că în raport de temeiul de drept al acțiunii, art. 998-999 C. civ., termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă cel mai târziu la data la care i-a fost comunicată reclamantei dispoziția de restituire a Primarului General, având în vedere că anterior acestui moment, prin nota din 18 iulie 2002 și adresa din 20 iunie 2002 a Ministerului Administrației Publice, i s-a adus la cunoștință reclamantei imposibilitatea de executare integrală a titlului executoriu.

4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, a constatată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Regula specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru determinarea începutului prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde, fie data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente. Rezultă cu evidență, din conținutul dispoziției legale, că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei prin fapta ilicită nu începe să curgă la data când paguba s-a produs, ci la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe autorul ei sau la momentul obiectiv al datei când trebuia să cunoască paguba și pe autor.

Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă deși se nasc în mod obiectiv la data cauzării prejudiciului, exercițiul său depinde de cunoașterea de către titularul dreptului a unui minim de elemente pentru a acționa, respectiv obiectul, valoarea litigiului și pe cel răspunzător.

Transpunând această regulă specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care detașează momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, la circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamanta și-a fundamentat demersul său judiciar pe existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, ce constituie titlu executoriu, care a fost executată parțial prin restituirea unei părți din suprafața totală de teren ce a făcut obiectul titlului, solicitând în cadrul prezentei acțiuni în reparație contravaloarea echivalentului bănesc al celor două loturi ce nu i-au fost restituite în natură. Or, aceste aspecte relevante legate de executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile pe care reclamanta își întemeiază acțiunea în reparație se impuneau a fi avute în vedere în stabilirea momentului începutului cursului prescripției extinctive.

Prima instanță, deși pornește de la o premisă corectă în evaluarea circumstanțelor cauzei, stabilind că reclamanta, în absența executării întocmai a sentinței civile nr. 436/2000, suferă o ingerință în dreptul garantat de art. 6 par. 1 CEDO și din Primul Protocol Adițional, în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod greșit și în bună măsură formal momentul începutului cursului prescripției ca fiind momentul producerii pagubei, respectiv data de 18 iulie 2002 când a fost executată în parte sentința prin restituirea în proprietate doar a suprafeței de teren de 10.301 mp.

Or, așa cum Curtea a arătat deja în considerentele anterioare, momentul începerii cursului prescripției este detașat, prin reglementarea art. 8 din Decret, de momentul producerii pagubei, fiind legat în mod subiectiv sau obiectiv de momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei ca element indispensabil pentru valorificarea dreptului său. Câtă vreme reclamanta deține un titlu executoriu, sentința civilă nr. 436/F din 15 iunie 2000, a cărui executare silită nu s-a prescris, nu se poate susține că reclamanta a avut cunoștință de paguba pricinuită prin imposibilitatea restituirii în natură a restului de teren. Sub acest aspect, dispozițiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc.

civ. au incidență în cauză, așa cum a stabilit instanța de apel, respectiv în aprecierea momentului începerii cursului prescripției. Cu alte cuvinte, atâta timp cât reclamanta, beneficiind de un titlu executoriu valid, nu a rămas în pasivitate, după executarea parțială a hotărârii ce constituie titlu executoriu și a depus o serie de diligențe pe parcursul a șase ani pentru executarea în continuare în natură a hotărârii, promovând în acest sens și o serie de acțiuni în justiție, nu se poate considera că dreptul la acțiune în reparație promovată în 2009, înainte de expirarea prescripției dreptului de a cere executarea silită, este la rândul său prescris.

În același sens, Curtea reamintește că prescripția dreptului de a cere executarea silită constituie o cauză legală de stingere a puterii executorii a oricărui titlu, respectiv a dreptului titularului de a cere executarea silită, nu însă și dreptul subiectiv material care trebuie realizat prin punerea în executare a titlului deoarece nimic nu-l împiedică pe creditor să obțină un nou titlu pe același temei sau pe un alt temei dacă dreptul material la acțiune nu e prescris.

Așa fiind, Curtea socotește că, în cauză, în condițiile în care reclamanta după obținerea titlului executor nu a rămas în nepăsare, ci a stăruit în punerea în executare, așa cum rezultă din corespondența purtată cu autoritatea publică obligată la restituirea bunului și litigiile demarate în acest sens, momentul începutului cursului prescripției pentru acțiunea în reparație pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării titlului, respectiv momentul când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei pricinuite se plasează cel mai târziu la data împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea silită a titlului, prin urmare, în cauză nu operează prescripția dreptului material la acțiune față de data introducerii acțiunii.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând că aspectele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs nu relevă încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.