ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2019

Ședința publică din data de 30 mai 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 19.10.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., a solicitat instanței ca, în urma administrării probelor ce vor fi încuviințate, sa se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata suma de 4.500.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale cauzate pentru următoarele fapte ilicite:

a. efectuarea unui control fiscal inopinat (prealabil veritabilei inspecții fiscale) prin comunicarea unor invitații la adrese străine de domiciliul său fiscal;

b. denunțarea mincinoasă cu privire la săvârșirea de către reclamant și de soția sa a infracțiunilor de evaziune fiscală, în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București;

c. ignorarea tezei care a fundamentat rezoluția dată în dosarul penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, referitoare la inexistenta obligației sale de a se înregistra ca plătitor de TVA pentru operațiunile din perioada 2006 - 2007;

d. emiterea și expedierea unui aviz de inspecție fiscală la o altă adresă față de cea la care putea fi contactat recurentul-reclamant în condițiile C. proc. civ.

e. suspendarea inspecției fiscale pentru o perioadă de peste 650 de zile, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul de suspendare a inspecției fiscale din data de 10.01.2012.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ.

La data de 19 decembrie 2016, pârâții B., D. și E. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 681 din 18 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și respinsă acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 136A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul exercitat în cauză.

Hotărârea pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, argumentând că termenul de prescripție pentru cele cinci fapte ilicite nu este împlinit. Contrar celor reținute de instanțele fondului, momentul cunoașterii pagubei generate de fiecare din cele cinci fapte prezentate în acțiunea introductivă este reprezentat de data prezentării proiectului de raport de inspecție fiscală - 16.12.2013.

Recurentul a evidențiat pe larg momentul nașterii dreptului material la acțiune pentru fiecare din cele cinci fapte imputate pârâților.

Astfel, în ceea ce privește prima faptă - vicierea procedurii de comunicare a invitațiilor în cadrul controlului fiscal inopinat, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani, este cel al comunicării proiectului de raport de inspecție fiscală, anume 16.12.2013.

Raționamentul instanței de apel, potrivit căruia reclamantul ar fi avut cunoștință de existența controlului inopinat la data comunicării unor acte procedurale efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 5181/P/2010 este greșit. Recurentul admite că a aflat anterior anului 2013 de existența controlului fiscal, însă posibilitatea de a depune înscrisuri în cadrul acestuia i-a fost cunoscută abia la data înmânării proiectului de raport de inspecție fiscală, când a luat la cunoștință și despre faptul concret al întocmirii și comunicării invitațiilor la o adresă greșită.

În cadrul inspecției fiscale ulterioare s-a dispus suspendarea inspecției peste 650 de zile, tocmai pentru a se obține înscrisurile pe care reclamantul nu le-a prezentat în cadrul controlului inopinat. Așadar, există o legătură de cauzalitate directă între caracterul viciat al invitațiilor în cadrul controlului inopinat și suspendarea inspecției fiscale timp de peste 650 zile, întrucât acestea au generat suspendarea inspecției fiscale.

În legătură cu a doua faptă - denunțarea mincinoasă cu privire la pretinsa săvârșire de către reclamant și soția acestuia a infracțiunilor de evaziune fiscală ce au făcut obiectul cercetărilor în dosarul penal nr. x/2010 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, instanțele de fond au reținut că reclamantul a aflat despre denunțul făcut de pârâții C. și B. la data la care a dat declarații în dosarul penal declanșat de denunțul celor doi, 08.04.2011. Or, acest raționament este eronat, fiind relevantă data la care s-a aflat că denunțul era unul mincinos. Totodată, partea recunoaște că a știut de denunț la data audierii sale în dosarul penal, însă împrejurarea că denunțul era mincinos a coincis cu data Ordonanței nr. 172/P/2014 din 20.01.2015, când i s-a adus la cunoștință trimiterea de către ANAF a unor invitații de control inopinat la adresa eronată. Totodată la acest moment a aflat că pârâții C. și B. au întocmit plângerile penale, iar pârâtele E. și D. le-au semnat.

Pentru a treia faptă - ignorarea tezei ce a determinat în mod esențial rezoluția penală din dosarul penal nr. x/2010 rămasă definitivă, instanța de apel a argumentat că partea ar fi putut acționa cel târziu la 29.11.2011, data plângerii formulate de ANAF împotriva rezoluției nr. 5181/P/2010 din 08.04.2011. Or, această reținere este greșită în condițiile în care la acel moment rezoluția Parchetului din 08.04.2011 nu era definitivă. Actul a rămas definitiv în urma confirmării de către Prim Procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, prin rezoluția din 27.02.2012.

Prin cele două rezoluții, organele penale au avut în vedere împrejurarea că operațiunile efectuate de reclamant în perioada 01.01.2006-31.12.2007 nu au intrat în sfera de aplicare a TVA-ului, acesta neavând obligația de a se înregistra în scop de TVA sau de a colecta TVA de la cumpărători.

La data de 16.12.2013, prin proiectul raport de inspecție fiscală, Administrația Finanțelor Publice Sector 3 i-a impus TVA suplimentar de plată pentru perioada 01.01.2006-31.12.2017, în contradicție cu teza parchetului din Rezoluția nr. 5181/P/2010 rămasă definitivă. Pârâții susțin că reclamantul ar fi trebuit să se înregistreze în scopuri de TVA la 01.08.2006, iar parchetul reține că doar după data de 01.01.2008 partea ar fi fost obligată la înscrierea voluntară în scopuri de TVA. Este, așadar, evident că pârâții au săvârșit această faptă prin proiectul de raport de inspecție fiscală din 16.12.2013, dată de la care începe să curgă prescripția.

Pentru a patra faptă - emiterea și expedierea unui aviz de inspecție fiscală la o adresă eronată, instanța de apel s-a raportat la momentul de la care reclamantul ar fi aflat de inspecția fiscală, anume luna mai 2012. Acest raționament încalcă prevederile art. 2528 C. civ., întrucât momentul cunoașterii existenței unei inspecții fiscale nu se confundă cu acela al cunoașterii avizului de inspecție fiscală, act de care partea nu a luat la cunoștință din pricina necomunicării sale.

Datele referitoare la avizul de inspecție (numărul, data emiterii și identitatea emitenților) au fost cunoscute odată cu adresa nr. x C. civ. din 21.10.2013, dată de la care formularea acțiunii la 19.10.2016 se situează în interiorul termenului de prescripție.

Relativ la a cincea faptă - suspendarea inspecției fiscale pe o perioadă de peste 650 de zile, argumentarea instanțelor de fond, prin care se reține că recurentul ar fi aflat despre reluarea inspecției fiscale, inclusiv de aspectele suspendării la 18.10.2013, nu poate fi primită. Suspendarea inspecției a fost cunoscută cu ocazia înmânării proiectului raport de inspecție fiscală, în care se menționează că inspectorii fiscali C. și B. au suspendat inspecția fiscală întocmind în acest sens comunicarea suspendării inspecției fiscale nr. x/10.01.2012, adresă trimisă prin poștă cu confirmare de primire în data de 23.01.2012 și returnată de această dată în 06.02.2012, cu mențiunea "expirat termen de păstrare’’. Reclamantul nu a recepționat vreodată adresa nr. x/10.01.2012, despre aceasta luând la cunoștință la 16.12.2013, prin înmânarea proiectului raport de inspecție fiscală.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, pentru soluționarea pe fond a acțiunii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 martie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 9 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În cauză intimații D., E., B. și C. au formulat întâmpinări, prin care au susținut respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză, pentru considerentele ce succed:

Recurentul reclamant a criticat hotărârea pentru greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit.

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 19.10.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților B., C., D. și E. la plata sumei de 4.500.000 RON cu titlu de prejudiciu moral pricinuit prin săvârșirea a următoarelor cinci fapte ilicite:

Având în vedere obiectul litigiului - antrenarea răspunderii civile a pârâților pe temei delictual pentru săvârșirea unor fapte ilicite în perioada 2009-2012, în fața primei instanțe, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost apreciată ca fiind întemeiată în raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2528 C. civ..

Prima instanță a fondului a reținut că reclamantul a cunoscut paguba generată de cele cinci fapte, precum și pe autorii acestora anterior anului 2012, când a fost finalizat dosarul penal nr. x/2010, ce a vizat tocmai cercetarea faptelor în legătură cu care s-a inițiat controlul fiscal asupra sa.

În verificarea soluției dată excepției dreptului material la acțiune, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani curge pentru fiecare faptă distinct de la data când reclamantul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, fiind împlinit la momentul învestirii tribunalului, 19.10.2016.

Prin prezentul recurs, recurentul susține că termenul de prescripție începe să curgă de la data prezentării proiectului de raport de inspecție fiscală, anume 16.12.2013, acesta reprezentând momentul cunoașterii pagubei generate de fiecare din cele cinci fapte ilicite detaliate în acțiune și, ca atare, acțiunea este formulată în interiorul termenului stabilit de dispozițiile legale.

Instanța supremă reține că problema care se conturează în speță vizează aplicarea greșită a legii din perspectiva stabilirii începutului cursului prescripției extinctive prin prisma celor două repere pe care norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ. le impune: unul subiectiv, al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și, altul, obiectiv, al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În determinarea acestui moment, partea a arătat că faptele reclamate au fost săvârșite în cadrul proiectului de raport de inspecție fiscală din 16.12.2013, într-o formă continuată, iar între acestea există o legătură de cauzalitate de tip sine-qua-non, situație în care termenul de prescripție nu poate fi considerat împlinit la data formulării acțiunii.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției, stabilind că momentul curgerii termenului de prescripție este apreciat în raport de fiecare faptă de la data când reclamantul a cunoscut paguba și pe cei răspunzători de aceasta. În acest sens, analizând conținutul celor cinci fapte ilicite, astfel cum au fost evocate prin motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, instanța superioară de fond a stabilit, pe baza probatoriului administrat în cauză și a prevederilor art. 2528 C. civ., că partea a avut reprezentarea pagubei produse de fiecare dintre acestea și a persoanele răspunzătoare începând din anul 2011 și până în 18 octombrie 2013, date în raport de care s-a acționat în afara termenului de prescripție de trei ani.

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția extinctivă, care au un conținut similar cu cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. stipulează că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.’’

În esență, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut de existența pagubei și a persoanei vinovate. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deși, în mod obiectiv, dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și a stabilit că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Referitor la prima faptă ilicită imputată pârâților B. și C., se argumentează, prin motivele de recurs, că prescripția ar începe să curgă de la un alt moment decât cel al luării la cunoștință de existența controlului inopinat, anume de la data la care reclamantul ar fi avut posibilitatea de a se apăra în cadrul procedurii de control, prin depunerea unor înscrisuri. Acest moment este reprezentat de înmânarea proiectului de raport de inspecție fiscală, când partea pretinde că a aflat și despre faptul concret al întocmirii și comunicării invitațiilor la o adresă greșită.

În argumentarea acestei teze, recurentul invocă existența unei legături de cauzalitate între caracterul viciat al invitațiilor din cadrul controlului inopinat și suspendarea inspecției fiscale timp de 650 de zile, considerând că momentul în care a aflat de existența pagubei și a celui care răspunde de ea, adică de împrejurarea că invitațiile viciate au condus la suspendarea inspecției fiscale, se situează la data comunicării proiectului de raport de inspecție fiscală, respectiv 16.12.2013.

Critica în discuție nu este întemeiată.

Înalta Curte constată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că cele cinci fapte pretins ilicite au fost prezentate de reclamant ca fiind fapte distincte, având la bază o rezoluție distinctă de săvârșire. Se mai reține că prejudiciul pe care acesta îl invocă decurge din săvârșirea fiecărei fapte în parte, prin urmare, nu se poate concluziona asupra caracterului continuat al păgubirii reclamantului, care ar atrage caracterul continuat al faptelor, cum în mod corect a reținut prima instanță de control judiciar. Așa fiind, nu se poate reține că între controlul inopinat și măsura suspendării inspecției fiscale ar exista o legătură de cauzalitate de tip sine-qua-non și că nu ar avea relevanță, ca termen de început al calcului prescripției decât prezentarea proiectului raportului de inspecție fiscală. O astfel de ipoteză de lucru nu se poate reține în contextul în care partea nu a invocat, prin acțiunea introductivă, că momentul determinant al suferinței psihice, în contextul efectuării controlului fiscal inopinat, era dat de prezentarea proiectului de raport de inspecție.

Nu se poate pune problema existenței unei fapte continue ce a culminat cu prezentarea proiectului de raport de inspecție fiscală, în condițiile în care, în motivarea în fapt a acțiunii, recurentul reclamant a descris în mod individual fiecare faptă imputată pârâților, precum și prejudiciul de care aceștia se fac vinovați, pentru fiecare faptă în parte, fixând, așadar, limitele învestirii instanței în conformitate cu art. 9 C. proc. civ. Spre exemplu, pentru prima faptă, se susține că prejudiciul a constat în vătămarea dreptului de a se apăra împotriva tezei care susține obligația de înregistrare în scop de TVA, prejudiciu de natură morală, iar, relativ la a doua faptă, se arată că, prin săvârșirea acesteia, s-a adus atingere demnității și onoarei reclamantului, prin aceea că nu a mai putut participa la activități compatibile cu profesia pe care o exercită (activează în cadrul clerului Bisericii Ortodoxe Române). De asemenea, urmare a acestei fapte, i-au fost afectate relațiile cu cunoscuții, prietenii, precum și armonia în familie, iar stresul a fost unul pronunțat din pricina temerii cauzate de perspectiva angajării răspunderii penale. Conchizând asupra acestor aspecte, instanța reține că fiecare faptă prezentată este distinctă și își păstrează individualitatea, ceea ce înlătură ideea conturată prin motivele de recurs, anume că faptele ar deriva una din alta, pentru a se susține că termenul de prescripție nu este împlinit la data formulării acțiunii.

Pe de altă parte, revenind la prima faptă ilicită, între necomunicarea invitațiilor și suspendarea inspecției fiscale nu există o legătură de cauzalitate, deoarece suspendarea inspecției a avut ca premisă stabilirea stării de fapt fiscale reale în ceea ce privește neprezentarea de către contribuabilul reclamant a documentelor solicitate privind tranzacțiile imobiliare efectuate în vederea stabilirii și achitării TVA-ului aferent acestora. Referatul pentru suspendarea inspecției fiscale întocmit la 10.01.2012 relevă că autoritățile fiscale au solicitat notarilor publici transmiterea în copie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri imobiliare efectuate de reclamant în perioada 01.01.2006-10.01.2012, pentru obținerea acestor documente fiind necesară o perioadă de 90 de zile.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că momentul începutului curgerii termenului de prescripție pentru prima faptă ilicită este cel al luării la cunoștință despre controlul fiscal inopinat și a celor răspunzători de producerea pagubei, fiind reținute ca repere datele din 08.04.2011 și 10.02.2012. Astfel, pentru invitațiile emise la domiciliul din str. x și 145, a rezultat, din cuprinsul rezoluției emise la 08.04.2011, în dosarul nr. x/2010, că reclamantul a avut cunoștință de acest control cel mai tarziu la 08.04.2011, fiind audiat împreună cu soția sa. În ceea ce privește controlul efectuat la adresa din Mănăstirea Agapia în baza ordinelor de serviciu nr. 197 și 198, potrivit celor consemnate în Ordonanța Procurorului din 20.01.2015, se constată că, la 10.02.2012, reclamantul și soția sa au introdus plângere penală împotriva inspectorilor B. și C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. (abuz în serviciu) constând în aceea că au efectuat inspecția fiscală la o altă adresă decât cea de domiciliu și nu cea indicată ca domiciliu fiscal. Astfel că se prezumă că cel mai târziu la data formulării plângerii penale împotriva acestora partea a luat la cunoștință despre controlul fiscal inopinat efectuat de aceștia. În raport de datele relevate, curtea de apel, aplicând prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a calculat corect termenul de prescripție, considerându-l împlinit la data introducerii acțiunii, 19.10.2016, pentru prima faptă ilicită imputată pârâților B. și C..

Legat de a doua faptă ilicită - denunțarea mincinoasă cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către reclamant și soția sa, recurentul consideră că termenul de prescripție începe să curgă nu de la data audierii în dosarul penal, ci de la momentul la care a aflat că denunțul era unul mincinos - 20.01.2015, data Ordonanței emise în dosarul nr. x/2014.

Nici această critică nu este fondată.

Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită pretins cauzatoare de prejudicii, instanța constată că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripției este cel la care reclamantul a dat declarații la organul de urmărire penală în legătură cu învinuirea adusă, respectiv 08.04.2011, declarațiile fiind cuprinse în rezoluția din 08.04.2011, în dosarul nr. x/2010, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea faptei de evaziune fiscală. În plus, din conținutul Ordonanței din 20.01.2015, în dosarul penal nr. x/2014, reiese în mod clar că reclamantul "în luna ianuarie 2011, a luat la cunoștință de faptul că era cercetat penal de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală’’ și a arătat că la data de 10.02.2012 a formulat plângere penală împotriva intimaților B. și C..

Cu referire la a treia faptă pretins ilicită-ignorarea tezei pe care s-a întemeiat în mod esențial rezoluția penală în dosarul penal nr. x/2010, privitoare la inexistența obligației reclamantului de înregistrare în scop de TVA, s-a arătat că rezoluția este în contradicție cu ceea ce s-a consemnat în proiectul de raport de inspecție fiscală, anume obligația de a solicita înregistrarea în scopuri de taxă pentru perioada 01.08.2006-31.10.2011. Cu alte cuvinte, pârâții au săvârșit această faptă prin proiectul de raport de inspecție fiscală din 16.12.2013, acesta reprezentând momentul producerii efective a faptei ilicite și a prejudiciului produs.

Susținerile recurentului nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că fapta nu este săvârșită în formă continuată, culminând cu emiterea proiectului de raport de inspecție fiscală din 16.12.2013, ci reprezintă o faptă distinctă de celelalte, cu o rezoluție distinctă de săvârșire. Din evocarea acesteia, se reclamă că tocmai activitatea pârâților, de ignorare a rezoluției penale, a creat o stare de stres reclamantului, afectându-i viața familială și profesională și renumele în societate, iar nu prezentarea proiectului de raport de inspecție fiscală din 16.12.2013, aspect susținut pro causa de recurent în căile de atac.

Dând eficiență astfel regulii înscrise în art. 2528 C. civ., curtea de apel a reținut corect, pe baza celor consemnate în cuprinsul Ordonanței din 20.01.2015, că fapta a fost cunoscută cel mai târziu în luna mai 2012, cu ocazia audierii pârâților C. și B. în legătură cu plângerea penală formulată de reclamant pentru nerespectarea rezoluției Parchetului, în sensul că au continuat derularea inspecției fiscale.

Relativ la fapta de emitere și expediere a avizului de inspecție fiscală nr. x/16.11.2011 la o altă adresă decât cea la care putea fi contactat în condițiile C. proc. civ., Înalta Curte notează că momentul cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de aceasta este cel al aflării despre continuarea inspecției fiscale, prin intermediul avizului din 16.11.2011. Prin memoriul de recurs recurentul nu a contestat acest aspect, ci doar a arătat că a luat la cunoștință despre avizul de inspecție fiscală abia la 21.10.2013.

În cuprinsul Ordonanței emise în 20.01.2015 s-a făcut referire la declarația intimatului pârât C., care a susținut că în luna mai 2012 ar fi avut cunoștință despre plângerea penală îndreptată împotriva sa pentru continuarea inspecției fiscale, ulterior emiterii rezoluției din 08.04.2011. Or, inspecția fiscală a fost continuată tocmai prin avizul din 16.11.2011. În consecință, fiind îndreptățit la formularea unei plângeri penale împotriva intimaților pârâți C. și B., recurentul nu poate susține că avizele de expediție i-ar fi fost cunoscute abia la 21.10.2013. Așa fiind, critica pe acest aspect nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru a cincea faptă ilicită - suspendarea inspecției fiscale pe o perioadă de peste 650 de zile, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul de suspendare a inspecției fiscale, instanța de apel a reținut în mod judicios că termenul de prescripție de 3 ani este împlinit în raport de adresa nr. x/24.10.2013, în care partea recunoaște că la 18.10.2013 i s-a comunicat reluarea inspecției fiscale cu data de 01.11.2013. Or, o inspecție fiscală nu poate fi reluată decât după ce în prealabil a fost suspendată, astfel că este lipsită de fundament teza potrivit căreia suspendarea ar fi fost cunoscută recurentului abia la data înmânării proiectului de raport de inspecție fiscală-16.12.2013.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel este corectă, nefiind întrunite cerințele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul promovat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 9 februarie 2018 a Curții de București, secția a IV-a civilă, iar, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale 451 alin. (1) din același cod, va fi obligat recurentul la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanțele depuse la dosarul de recurs, în favoarea intimatului C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 9 februarie 2018 a Curții de București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2019.