ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3401/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 ianuarie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 decembrie 2017, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare a acestui act administrativ fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 1391 din 23 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

Totodată, în baza art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța de fond a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 88.147 RON, consemnate cu recipisa nr. x/23 ianuarie 2018.

3.1. Împotriva Sentinței civile nr. 1391 din 23 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a susținut că sentința recurată nu cuprinde motivele în fapt și în drept pe care se sprijină, obligatorii conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

Astfel, instanța de fond nu a prezentat raționamentul prin care a ajuns la concluzia că argumentele invocate de reclamantă nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare. Contrar acestei susțineri, reclamanta apreciază că motivele de nelegalitate invocate prin cererea de suspendare, precum văditele erori de calcul matematic din cuprinsul actelor administrativ fiscale, depășirea obiectului și atribuțiilor inspecției fiscale, interpretarea unor texte de lege în contradicție cu jurisprudența CJUE, depășirea duratei stabilită de lege pentru finalizarea inspecției fiscale, contradicțiile grave între constatările organelor fiscale și concluziile acestora, pot fi evaluate de instanța de judecată fără a dezlega fondul pricinii.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat și împrejurarea că instanța de fond nu a analizat îndeplinirea în cauză a condiției pagubei iminente.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a examinat argumentele expuse prin cererea introductivă de instanță, preluând în considerentele hotărârii doar susținerile nemotivate ale organului fiscal.

În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea atacată nu corespunde exigențelor art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare a normelor de drept material, în sensul că vădita nelegalitate a deciziei de impunere putea fi constatată de prima instanță la o cercetare sumară, fără efectuarea unor verificări incompatibile cu procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Aspectele de nelegalitate a deciziei de impunere, ce pot face obiectul verificării în cadrul cererii de suspendare, din perspectiva cazului bine justificat, astfel cum s-a stabilit și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și în doctrina de specialitate, sunt următoarele:

- grava încălcare a regulilor procedurale de finalizare a inspecției fiscale și a drepturilor contribuabilului;

- nepunerea la dispoziția contribuabilului a raportului de inspecție fiscală;

- existența unor erori de calcul matematic, care au condus la stabilirea unor obligații fiscale suplimentare în sumă de 10.896.050,81 RON, conform raportului de expertiză contabilă extrajudiciară anexat cererii de chemare în judecată;

- nelegala stabilire a obligațiilor fiscale accesorii, pentru perioada de 13 luni și 20 de zile ulterioară depășirii termenului legal pentru efectuarea inspecției fiscale;

- nerespectarea obiectului și atribuțiilor inspecției fiscale, în raport de prevederile art. 94 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. fisc. ;

- interpretarea unor texte de lege în contradicție cu jurisprudența CJUE;

- vădita contradicție între constatările organelor fiscale și concluziile acestora, în ceea ce privește consecințele operațiunilor intracomunitare;

- greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) C. fisc. .

În ceea ce privește încălcarea, de către organul fiscal, a drepturilor contribuabilului, recurenta-reclamantă a prezentat și detaliat aspecte de nelegalitate referitoare la încălcarea dreptului contribuabilului de a i se comunica, anterior datei stabilite pentru discuția finală, proiectul raportului de inspecție fiscală, conform art. 130 alin. (2) teza I din C. proc. fisc. . S-a învederat că raportul a fost comunicat în format electronic, fără a avea atașate anexele la care se face referire în cuprinsul său, ceea ce a condus la imposibilitatea efectuării unei analize complete asupra constatărilor operațiunii de control. Totodată, din raport lipsesc date esențiale, inclusiv modalitatea de calcul a obligațiilor fiscale suplimentare, fiind neprecizat, în anumite cazuri, cuantumul obligațiilor fiscale principiale și accesorii.

S-a susținut, de asemenea, încălcarea dreptului la informare a contribuabilului în cadrul discuției finale, precum și a dreptului său de a exprima, cu această ocazie, punctul de vedere față de constatări, conform art. 130 alin. (2) teza a II-a C. proc. fisc. , în contextul datei și modalității de comunicare a invitației la discuții, precum și a locului stabilit pentru desfășurarea acesteia, respectiv la sediul organului fiscal, aflat într-o altă localitate decât cea în care se află sediul societății.

Recurenta-reclamantă a învederat și încălcarea dreptului contribuabilului de a prezenta în scris un punct de vedere referitor la constatările organului de inspecție fiscală, conform art. 130 alin. (5) C. proc. civ., prin respingerea nejustificată a cererii de prelungire a termenului legal de 7 zile lucrătoare. Totodată, organul fiscal a nesocotit obligația de a include în raportul de inspecție fiscală opinia sa cu privire la punctul de vedere depus de contribuabil, conform art. 130 alin. (5) și art. 131 alin. (2) teza a II-a C. proc. fisc. , în sensul că, deși reclamanta a făcut eforturi considerabile de a comunica, într-un termen scurt, punctul său de vedere asupra proiectului de raport, organul de control fiscal a emis decizia de impunere fără a aștepta și analiza punctul de vedere al reclamantei.

Recurenta-reclamantă a sesizat și aspecte de nelegalitate referitoare la încălcarea procedurii de emitere a actelor inspecției fiscale, prin nesocotirea prevederilor art. 46 alin. (9) C. proc. fisc. , în ceea ce privește data emiterii deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește erorile de calcul matematic care au condus la stabilirea unor obligații fiscale suplimentare în sumă de 10.896.050,81 RON, acestea se referă la modul de calcul a TVA stabilită suplimentar pentru anii 2012 și 2013 și provin din utilizarea aceleiași formule de calcul tabelar pentru toate tranzacțiile reîncadrate de organul fiscal, fără a ține seama de particularitățile tranzacțiilor referitoare la achizițiile și livrările intracomunitare de bunuri.

În mod nelegal prima instanță nu a constatat faptul că stabilirea de obligații fiscale accesorii pentru o perioadă ulterioară depășirii termenului legal pentru efectuarea inspecției fiscale reprezintă un caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care inspecția fiscală trebuia finalizată în maxim șase luni, deși a durat 19 luni și 20 de zile.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susținut că inspecția fiscală a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor privind obiectul și atribuțiile inspecției fiscale, prevăzute de art. 94 alin. (1) C. proc. fisc. , întrucât inspecția fiscală nu are în atribuții analiza modului de constituire a prețului de piață.

Organul de control fiscal a nesocotit și prevederile art. 5 - 7, art. 55 și art. 105 din C. proc. fisc. , întrucât nu a avut în vedere situația fiscală reală, din raportul de inspecție fiscală rezultând că nu s-au putut efectua controale încrucișate în toate cazurile, în alte cazuri nu s-au primit răspunsuri la solicitări, precum și că nu toți transportatorii au răspuns solicitării organelor de inspecție fiscală de a prezenta documente de transport.

În ceea ce privește sumele stabilite suplimentar cu titlu de impozit pe profit și TVA, actele administrative fiscale au fost emise cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale privind dreptul de deducere a TVA, în privința achizițiilor de la contribuabili cu comportament fiscal inadecvat, în baza cărora a fost stabilită o bază impozabilă suplimentară la calculul impozitului pe profit în cuantum de 15.639.146 RON și TVA nedeductibilă de 3.597.075 RON.

Nelegală este și stabilirea, ca fiind nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, a cheltuielii în sumă de 3.211.138 RON și a sumei 833.012 RON, reprezentând TVA, aferentă activității desfășurate în perioada octombrie - decembrie 2011, recurenta-reclamantă susținând că marfa achiziționată nu a intrat în producție, ci a fost revândută societății B., fiind în prezența a două achiziții interne, urmate de câte o livrare intracomunitară distinctă.

Pentru perioada aferentă anilor 2012-2013, s-a stabilit suplimentar, în mod nelegal, plata unui impozit pe profit în sumă de 10.696.016 RON și a TVA nedeductibilă în sumă de 24.633.547 RON. Conform raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, aceste sume sunt rezultatul unor erori de calcul matematic, dar și a unei recalificări a unor tranzacții apreciate de organul fiscal a avea caracter fictiv, fiind relevată o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) C. fisc. .

Recurenta-reclamantă a mai sesizat, ca aspect de vădită nelegalitate a deciziei de impunere, și nesocotirea, de către organul de control fiscal, a dispozițiilor legale privind scutirea de TVA aplicabilă livrărilor intracomunitare efectuate către clienții C. (Cipru) și D. (Bulgaria), în cuantum de 3.272.154 RON, precum și a accesoriilor aferente, în condițiile dovedirii trecerii bunurilor peste frontieră, dintr-un stat membru în alt stat membru.

Referitor la paguba iminentă, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond întrucât nu cuprinde o analiză a îndeplinirii acestei condiții, necesară încuviințării cererii de suspendare.

Executarea actului administrativ fiscal poate determina consecințe negative asupra patrimoniului reclamantei, dar și asupra terților, prejudiciul având caracter material, viitor și previzibil. Valoarea ridicată a creanței fiscale face imposibilă achitarea ei fără a destabiliza situația financiară a societății, având în vedere fluxul de numerar înregistrat în perioada octombrie - decembrie 2017, obligațiile financiare ale societății către salariații proprii, către bugetul general consolidat, către furnizorii de materii prime ori cele generate de creditele bancare în derulare.

În ceea ce privește patrimoniul mobiliar și imobiliar al societății, recurenta-reclamantă a susținut că pentru obținerea împrumuturilor bancare, a constituit garanții reale asupra terenurilor și construcțiilor aflate în proprietate, iar marea majoritate a flotei de mașini, precum și utilajele de producție, fac obiectul unor contracte de leasing operațional și financiar în derulare.

În acest context, punerea în executare a actului administrativ fiscal ar conduce la poprirea conturilor bancare, perturbarea fluxului de lichidități, imposibilitatea efectuării plăților către creditori și intrarea în faliment a societății, cu efecte asupra angajaților și familiilor acestora, dar și asupra bugetului statului și a bugetelor locale. Totodată, executarea deciziei de impunere poate determina și pierderea finanțării acordate de Comisia Europeană pentru toți membrii Asociației E.

3.2. Prin notele de ședință depuse la dosarul instanței de recurs la data de 29 mai 2019, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar ca, în analizarea cazului bine justificat, să aibă în vedere și împrejurarea că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 334 din 3 iulie 2018, organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/29 decembrie 2017, ceea ce are consecințe asupra posibilității efective a reclamantei de a contesta actul de impunere pe cale judiciară.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, în dosarul penal nr. x/2017, prin Ordonanța nr. 77/II/2/2018, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași a dispus soluția de clasare a cercetărilor penale vizând infracțiunea de evaziune fiscală, în legătură cu tranzacțiile derulate între recurentă și Societatea F. SRL Plângerea formulată împotriva acestei soluții a fost respinsă de Tribunalul Călărași, prin încheierea pronunțată la data de 20 decembrie 2018 în dosarul nr. x/2018.

Soluția definitivă pronunțată în cauza penală se încadrează în definiția cazului bine justificat, recurenta-reclamantă apreciind că poate fi avută în vedere de instanța de control judiciar, cu ocazia soluționării recursului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 5 iunie 2018, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor cumulative a cazului bine justificat și a pagubei iminente, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea recursului, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, pentru motivele arătate în continuare:

Excepția a fost invocată, din oficiu, de instanța de control judiciar, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd posibilitatea încuviințării suspendării doar până la pronunțarea instanței de fond și de existența, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dosarului nr. x/2018, soluționat prin Sentința civilă nr. 790 din 4 martie 2019, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității Deciziei de impunere nr. x/29 decembrie 2017, formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

Ulterior invocării excepției lipsei de interes în susținerea recursului, recurenta-reclamantă a depus la dosar înscrisuri privitoare la dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Astfel, din conținutul cererii de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, rezultă că acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 49 alin. (1) lit. c) din C. proc. fisc. , reclamanta solicitând constatarea nulității deciziei de impunere pentru erori de calcul, iar nu în raport de dispozițiile art. 281 din același act normativ, care reglementează calea de atac împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative.

Prin urmare, existența cauzei anterior menționată nu produce efecte asupra prezentei cereri de suspendare, din perspectiva momentului până la care se poate dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29 decembrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în cauză, subzistă interesul reclamantei în susținerea căii de atac a recursului.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.2.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârâtă, nu reprezintă o necercetare în fond a cauzei în sensul celor susținute de recurenta-reclamantă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea, de către instanța de fond, a condiției pagubei iminente, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, acest aspect se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2.2. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând criticile de nelegalitate expuse de reclamantă, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanță constatând în mod corect că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 decembrie 2017, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului. Pe cale de consecință, împrejurările de fapt și de drept care ar putea contura existența unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a deciziei contestate, ce reclamă o cercetare amănunțită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conținutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

Recurenta-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor deciziei contestate, argumente ce constituite veritabile motive de nelegalitate a deciziei de impunere, ce pot forma obiectul analizei doar în cadrul unei acțiuni în anulare. Astfel, aspectele referitoare la stabilirea unor obligații suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit, TVA și accesorii, aferente tranzacțiilor derulate de reclamantă cu societăți cu comportament fiscal inadecvat, susținerile privind relația comercială cu partenerul B. sau cele referitoare la livrările intracomunitare efectuate către parteneri din Cipru și Bulgaria, inclusiv din perspectiva neluării în considerare a situației fiscale reale, necesită administrarea unor probatorii și examinarea unor împrejurări de fapt ce exced analizei sumare realizată în cadrul cererii de suspendare, astfel încât nu pot fi considerate argumente în sensul dovedirii cazului bine justificat.

În egală măsură, instanța învestită cu soluționarea cererii de suspendare nu poate aprecia nici asupra erorilor de calcul sesizate se reclamantă în cuprinsul actelor administrative fiscale, această operațiune necesitând o analiză detaliată, în condițiile în care originea acestor erori este explicată chiar de către reclamantă ca datorându-se unei utilizări greșite a formulei de calcul a TVA aferentă anilor 2012 - 2013. Așadar, reclamanta nu invocă o simplă eroare de ordin matematic, ci o greșeală a organului fiscal în interpretarea și aplicarea regimului TVA la operațiunile comerciale supuse controlului, aspect care antamează în mod evident fondul cauzei.

Nici pretinsa depășire a termenului de finalizare a inspecției fiscale ori depășirea atribuțiilor inspecției fiscale nu pot fi considerate ca reprezentând un caz bine justificat, motivele care au condus la o durată mai mare a operațiunilor de control urmând a fi examinate de instanța de fond, prin raportare la prevederile codului de procedură fiscală și la eventualele explicații oferite de organul fiscal în justificarea conduitei sale.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor contribuabilului în cursul efectuării inspecției fiscale și a procedurii de emitere a deciziei contestate, revine instanței de fond sarcina de a verifica dacă a existat o astfel de încălcare, de a aprecia gravitatea acestei încălcări și efectele pe care le produce asupra actelor administrative fiscale contestate, în raport de prejudiciile invocate de reclamantă. O astfel de analiză excede cadrului cererii de suspendare, având în vedere amplitudinea verificărilor reclamate de recurentă, din punct de vedere documentar și cronologic, cu privire la modalitatea de comunicare a proiectului raportului de inspecție fiscală, posibilitatea formulării unui punct de vedere al contribuabilului ori posibilitatea participării la discuția finală cu organul fiscal.

Aceleași considerente sunt aplicabile și pentru situația nerespectării dispozițiilor C. proc. fisc. referitoare la data emiterii raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, reclamanta solicitând verificarea unor aspecte de fapt privitoare la momentul și modalitatea semnării actelor administrative fiscale de către inspectorii fiscali, care nu pot fi efectuate în prezentul cadru litigios.

În ceea ce privește decizia organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative formulate de recurentă, această împrejurarea, prin ea însăși, nu poate constitui premisele unui caz bine justificat, întrucât prevederile legale permit luarea unei astfel de decizii de către organul fiscal, în anumite condiții, iar în prezenta cauză, Înalta Curte nu este învestită cu analiza legalității deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, pentru a putea aprecia asupra neîndeplinirii cerințelor art. 277 C. proc. fisc. .

Aceeași concluzie se impune și față de soluția de clasare a cercetărilor penale, dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte reținând, pe de-o parte, că obiectul verificărilor în cauza penală a fost circumscris tranzacțiilor derulate de reclamantă cu societățile F. SRL și G. SRL, pe când obiectul controlului fiscal care a condus la emiterea deciziei de impunere este mult mai amplu, implicând tranzacțiile cu alți parteneri comerciali, interni sau externi, aferente altor perioade și subsumate unor aspecte diferite de ordin fiscal. Pe de altă parte, verificările efectuate de organele fiscale și cele efectuate de organele de urmărire penală se suprapun doar parțial, existând diferențe semnificative în activitățile de control desfășurate, din perspectiva materiei și legislației specifice.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt reliefate, de către recurenta-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, soluția instanței de fond fiind legală.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurentei privitoare la neanalizarea, de către instanța de fond, a condiției pagubei iminente, reținând că, în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare trebuie întrunite cumulativ atât condiția pagubei iminente, cât și condiția cazului bine justificat. În raport de concluzia primei instanțe, referitoare la neîndeplinirea cerinței cazului bine justificat, Înalta Curte constată că temeinicia sau netemeinicia susținerilor părții cu privire la îndeplinirea cerinței pagubei iminente nu prezenta relevanță și nu era de natură a influența soluția pronunțată în cauză.

În aceeași notă argumentativă, Înalta Curte reține că nici în prezentul recurs nu se impune analizarea elementelor ce conturează îndeplinirea cerinței pagubei iminente, date fiind considerentele prezentei decizii, prin care s-au menținut constatările instanței de fond referitoare la neîndeplinirea condiției cazului bine justificat. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerințe nu-și găsește utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluția instanței de control judiciar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1391 din 23 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2019.

GGC - CL