ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3428/2019

Ședința publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, suspendarea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2018, cu privire la obligațiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum total de 6.990,638 RON, din care 1.993.543 RON, reprezintă impozit pe profit, 1.733.716 RON reprezintă T.V.A. și 1.263,380 RON, reprezintă impozit pe dividende, până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios administrativ ce formează obiectul prezentei cauze.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4551 din 7 noiembrie 2018, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, dispunând restituirea cauțiunii în sumă de 20.491,00 RON, consemnată la B., potrivit recipisei de consemnare nr. x pe seama și la dispoziția Curții Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.,invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse și în fața primei instanțe, dezvoltând, în esență, critici care pot fi structurate astfel:

3.1. Prima instanță în mod nelegal a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat, nelegalitatea deciziei atacate și a măsurilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății puteau fi observate pe baza antamării fondului cauzei fără a fi necesară administrarea de probatorii suplimentare.

Prin urmare, în mod greșit s-a apreciat că nu poate fi argumentat cazul bine justificat prin invocarea unor aspecte care țin de legalitatea actului atacat.

Potrivit recurentei, obligațiile fiscale suplimentare au fost stabilite în sarcina societății cu încălcarea dispozițiilor de drept formal și material aplicabile în cauză.

Recurenta a invocat și nemotivarea în fapt a punctului 2.1.2 din decizia de impunere cu privire la TVA suplimentar și la impozitul pe venituri din dividende și faptul că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea termenului de stabilire a creanțelor fiscale, cu referire la termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 110 din Codul de procedură fiscală, în ceea ce privește obligațiile fiscale pentru anul 2011.

Totodată, a criticat refuzul autorității fiscale referitor la dreptul de deducere cu privire la diurna acordată angajaților societății și legat de cheltuielile cu combustibilii achiziționați și nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA aferentă.

În continuare, a considerat nelegală măsura în ceea ce privește sumele ce reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal stabilite de inspecția fiscală și înregistrate în contul 604 "Cheltuieli cu materiale nestocate" în anii 2012-2016, precum și la TVA aferentă, dar și referitor la impozitul pe dividende.

3.2. Referitor la cea de-a doua condiție, producerea unei pagube iminente, a arătat, în esență, că prin punerea în executare a deciziei de impunere, având în vedere valoarea ridicată a sumelor de bani stabilite în sarcina societății, se ajunge în mod inevitabil la imposibilitatea desfășurării activității comerciale, făcând trimitere și la cele două decizii de instituire a măsurilor asiguratorii în baza cărora au fost indisponibilizate conturile bancare ale societății.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în reprezentarea Administrației Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/14.05.2018 cu privire la obligațiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum total de 6.990,638 RON, din care 1.993.543 RON reprezintă impozit pe profit, 1.733.716 RON reprezintă T.V.A. și 1.263,380 RON reprezintă impozit pe dividende, până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios administrativ ce formează obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantei legate de aspecte vizând stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina societății cu încălcarea dispozițiilor de drept formal și material aplicabile în cauză, respectiv greșită interpretare și aplicare de către autoritatea fiscală a prevederilor legale incidente.

Criticile privind nelegalitatea și netemeinicia faptelor constatate și încadrarea greșită a acestora în drept de către organul fiscal prin actul atacat, respectiv greșita aplicare a prevederilor legale privind stabilirea creanțelor fiscale peste termenul de prescripție, greșita apreciere a documentelor depuse cu privire la cheltuielile cu diurna ca fiind nedeductibile, a prevederilor legale referitoare la recunoașterea cheltuielilor cu combustibilii, a cheltuielilor cu materialele nestocate, nededucerea TVA din achizițiile înregistrate de la partenerii inactivi, a impozitului din dividende vor fi analizate în cadrul cercetării legalității actului administrativ, constituind apărări de fond, și nu în cadrul prezentului demers, cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului.

Referitor la susținerile privind nemotivarea actului administrativ, fiind astfel încălcate prevederile art. 46 alin. (2) lit. e) și ale art. 97 din Legea nr. 207 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, este de subliniat că decizia atacată este emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală, stând la baza emiterii acestui act, conform art. 131 din Codul de procedură fiscală, care cuprinde o analiză detaliată a constatărilor organului fiscal și consecințele lor fiscale, toate preluate, în esență, în decizia de impunere.

Așadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor textului de lege sus-menționat.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 4551 din 7 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2019.