ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 400/2018

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/12.10.2016, reclamanta A. SRL, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în contradictoriu cu AJFP Ialomița, suspendarea executării actului administrativ unilateral constând în Decizia de impunere nr. x/25.08.2016, emisa de DGRFP Ploiești, AJFP Ialomița, întocmită în baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/24.08.2016, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații suplimentare de plată aferente anilor 2009 - 2014, în cuantum total de 4.174.418 RON, până la momentul în care instanța de fond se va pronunța definitiv asupra legalității acestui act administrativ.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3807 din data de 29 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană a Finanțelor Publice Ialomița - D.G.R.F.P. Ploiești, ca neîntemeiată și s-a dispus restituirea cauțiunii la data rămânerii definitive a prezentei.

Recursul Împotriva acestei sentințe reclamanta A. SRL a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. S-a solicitat admiterea recursului, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de suspendare a actelor administrative contestate, iar în subsidiar, în situația în care se va aprecia că fondul nu a fost integral cercetat, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a apreciat că prin hotărârea dată, instanța de fond nu a analizat motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ceea ce lipsește hotărârea de o motivare reală. Astfel, în opinia sa, printre altele, instanța nu a analizat motivul privind dovada existenței cazului justificat, fără a fi necesară o analiză a fondului cauzei, respectiv aplicarea retroactivă a unui act normativ, cu încălcarea inclusiv a art. 15 alin. (2) din Constituția României, reținându-se că nu rezultă din actul contestat ca formularele de mișcare stabilite prin Ordinul din 2010 ar fi fost solicitate reclamantei inclusiv pentru anul 2009. De asemenea, în opinia recurentei, nu au fost analizate de către judecătorul fondului nici motivul privind stabilirea de către organele fiscale a unui tratament fiscal al operațiunilor efectuate de societate prin prisma normelor sanitar veterinare, iar nu ale legislației fiscale ori motivul privind constatările Curții de Conturi referitor la sistemul informatic SNIIA, în sensul că acesta prezintă serioase deficiențe, înregistrările sale nefiind fidele realității. Tot cu privire la acest aspect, s-a susținut că reținerile instanței de fond sunt străine de actul contestat, în care nu se critică în concret documentele fiscale prezentate de societate decât prin raportare la verificările conexe, în sistemul SNIIA, pe care organele fiscale au constatat că nu le pot realiza. S-a considerat de recurenta-reclamantă că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor principiului prevăzut de art. 14 alin. (3) din Noul C. proc. fisc. , cu privire la acest aspect făcând trimitere la Decizia DGRFP nr. 1069/2014, susținând că ANAF utilizează și interpretează legea în mod inconsecvent. În fine, s-a apreciat că, în cauză, au fost întrunite condițiile privind existența cazului bine justificat și a pagubei iminente în vederea suspendării actului administrativ, arătând că este vorba despre o pagubă iminentă inclusiv pentru bugetul statului, societatea dovedind cu documente contabile că nu are venituri suficiente și nici rezerve bănești pentru a achita o datorie de aproximativ un milion de euro, rezultată în cea mai mare parte din nerecunoașterea cheltuielilor realizate de societate pe parcursul mai multor ani, în plus, în cazul începerii executării silite, băncile la care aceasta a contractat credite în vederea desfășurării activității curente le vor declara scadente anticipat, creanța de 27465025 RON reprezentând o creanță garantată care va trebui acoperită cu prioritate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin răspunsul la întâmpinare au fost reiterate, în esență, criticile formulate prin cererea de recurs.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar la filele x de către intimata-pârâtă s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică. În esență, s-a considerat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în vederea suspendării actului administrativ fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 20 septembrie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. SRL împotriva Sentinței nr. 3807 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatei-pârâte, la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. 6.1 Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, reclamanta A. SRL, a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în contradictoriu cu AJFP Ialomița, suspendarea executării actului administrativ unilateral constând în Decizia de impunere nr. x/25.08.2016, emisa de DGRFP Ploiești, AJFP Ialomița, întocmită în baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/24.08.2016, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații suplimentare de plata aferente anilor 2009 - 2014, în cuantum total de 4.174.418 RON, până la momentul în care instanța de fond se va pronunța definitiv asupra legalității acestui act administrativ. În fața instanței de recurs s-a depus Decizia nr. 2270/16 decembrie 2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de A. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.08.2016 pentru suma de 3.778.913 RON, s-a respins ca neîntemeiată contestația pentru suma de 144.556 de RON și s-a respins ca nemotivată contestația pentru suma de 250.949 RON. Suspendarea judiciară a actelor infra legislative este reglementată în art. 14 alin. (1). Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Acest text legal are următorul conținut: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea Contenciosului administrativ conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În speță, judecătorul fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând ca doua dintre condițiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente. În privința condiției definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă "pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține reclamanta în privința acestei cerințe legale presupune o examinare pe fond a legalității actului contestat, astfel cum corect a reținut prima instanță în sentința recurată. Sentința Curții de Apel nu este laconic motivată. Practic, judecătorul cauzei a procedat în limitele învestirii sale cu o cerere de suspendare a unui act administrativ, reținând că examenul propus de reclamantă asupra legalității deciziei emise de pârât excede cadrului procesual din prezenta cauză și a evitat să facă o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății. În deplin acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că reclamanta nu a furnizat argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că aceasta nu a demonstrat existența cazului bine justificat, cerință legală imperativă pentru suspendarea judiciară a actelor administrative, susținerile acesteia privind nelegalitatea deciziei emise de organul fiscal putând fi examinate exclusiv de către judecătorul învestit cu cererea de anulare a actului administrativ atacat. Astfel, fie că este vorba de argumentele referitoare la modalitatea de aplicare a Ordinului nr. 40/29.04.2010, fie la justețea constatărilor organelor fiscale raportat la utilizarea bunurilor achiziționate de societate în scopul desfășurării activității sale, sau de legalitatea cerinței prezentării formularelor de mișcare prevăzute de Ordinul nr. 40/29.04.2010 emis de președintele Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor privind aprobarea unei norme sanitar veterinare în vederea verificării modului în care s-a făcut înregistrarea în contabilitatea societății A. SRL a achizițiilor de animale, acestea impun o analiză pe fond a legalității raportului juridic dedus judecății, ceea ce este apanajul exclusiv al judecătorului învestit cu acțiunea care are ca obiect anularea actului infralegislativ atacat. Instanța de control judiciar constată că argumentele dezvoltate în recurs nu reprezintă critici propriu zise ale sentinței instanței de fond, ci, practic, reprezintă o preluare filologică a acțiunii în contencios administrativ pronunțată de reclamantă. În ceea ce privește motivul vizând împlinirea termenului de prescripție, precum și prelungirea duratei inspecției, se reține că prima instanță, în mod corect, a constatat, raportat la dispozițiile art. 91, 92 C. proc. fisc. și la data începerii inspecției fiscale (21.12.2015), că există o aparență de drept în favoarea reclamantei, judecătorul învestit cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 neputând realiza decât o verificare sumară a acestui aspect. Din această perspectivă, verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept neputându-se reține incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la încălcarea normei prevăzută în art. 15 alin. (2) din Constituția României, în ceea ce privește aplicarea retroactivă a Ordinului nr. 40/29.04.2010 se reține netemeinicia motivului, în condițiile în care organele fiscale au constatat pe baza răspunsurilor formulate nerealitatea operațiunilor în raport de lipsa documentelor justificative, printre care și erorile din actele de recepție - cântărire nu exclusiv a formularelor de mișcare. Reținându-se că în cauza de față, nu au fost identificate elemente care să antreneze o "îndoială serioasă" în privința legalității actului administrativ fiscal, analiza condiției "pagubei iminente" a devenit de prisos câtă vreme legiuitorul a impus îndeplinirea cumulativă a acestor condiții, 6.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.