ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1383/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, suspendarea executării în parte a Deciziei de impunere nr. x/25.08.2016, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații suplimentare de plată aferente anilor 2009-2014, în cuantum de 3.778.913 RON, până la momentul în care instanța de fond se va pronunța definitiv asupra legalității acestui act administrativ.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2146 din 8 mai 2018, a respins excepția autorității de lucru judecat și cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, dispunând restituirea cauțiunii în cuantum de 17.278,91 RON, achitată conform recipisei de consemnare B. nr. x din data de 9.03.2018.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că prima instanță a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în mod greșit prima instanță a reținut că ordonanța de clasare invocată, întrucât a fost desființată printr-o încheiere definitivă nu poate determina o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, nu determină un caz bine justificat, iar faptul că nu a fost infirmată soluția procurorului sub aspectul netemeiniciei nu poate conduce la o altă concluzie, cât timp acea soluție nu se mai află în ființă.

Potrivit recurentei, ordonanța de clasare pronunțată în Dosarul penal nr. x/2014 reprezintă indiciul de nelegalitate al actului administrativ fiscal, prin acest act se constată că achizițiile de animale nu au fost fictive, în urma analizării de către procuror a acelorași documente fiscale care au fost puse și la dispoziția organului fiscal care a emis decizia de impunere prin care s-a reținut că s-au efectuat operațiuni fictive, prin urmare soluția pronunțată în dosarul penal infirmă soluția pronunțată de organele fiscale.

Totodată, recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 și la ordonanța de clasare, în raport cu care a susținut că în momentul de față creanța în cuantum de 3.778.913 RON, cuprinsă în decizia de impunere, nu este certă, existând o îndoială serioasă cu privire la prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond admiterea cererii cu consecința suspendării executării actului administrativ atacat.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și pentru Administrația Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării efectelor Deciziei de impunere nr. x/25.08.2016, până la soluționarea definitivă a cauzei vizând nelegalitatea acestui act.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Altfel spus, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită, la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial este însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

În cauză, se apreciază că motivele circumscrise de recurentă cazului bine justificat, amplu și detaliat descrise în cererile sale, conturează o îndoială serioasă și conduce la concluzia că subzistă o aparență de nelegalitate a actului dedus judecății.

Astfel, se reține că soluția primei instanțe a avut la bază împrejurarea că Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița, nr. 292/P/2014 din data de 14.11.2016, menținută prin Ordonanța nr. 44/II/2/2016 din data de 21.12.2016, invocată de parte în susținerea cazului bine justificat, a fost desființată, dispunându-se trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăriri penale, așa încât a apreciat că nu poate determina o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Ulterior, se constată însă că s-a emis Ordonanța de clasare nr. 292/P/2014 din data de 9 iulie 2018, depusă la dosar, printre alte înscrisuri, de recurentă la termenul de judecată din 31 ianuarie 2019, în care s-a constatat că achizițiile de animale efectuate în perioada 2009 - 2014 de către societatea recurentă sunt achiziții reale și, în consecință, nu pot fi considerate cheltuieli fictive, ca element material al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Hotărârea primei instanțe

Totodată, instanța de control remarcă atitudinea inconsecventă a organului fiscal care, deși are cunoștință de noua ordonanță de clasare (actul fiind comunicat ambelor părți așa cum reiese din dispozitivul ordonanței), prin Adresa nr. x/23.08.2018, a adus la cunoștința recurentei, potrivit susținerilor acesteia din acțiunea în anulare a Deciziei a cărei suspendare se solicită, depusă în copie în prezentul dosar la termenul din 31.01.2019, prelungirea termenului de soluționare a contestației administrative, fără a se indica o perioadă, deși se analizează aceleași operațiuni fiscale pentru care a sesizat organele de cercetare penală.

Așa fiind, se constată că, în cauză, este pe deplin îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

Or, având în vedere cuantumul mare al creanței stabilite se apreciază că executarea actului administrativ-fiscal în cauză este de natură să-i producă societății recurente un prejudiciu material, viitor și previzibil, perturbând în mod grav desfășurarea activității acesteia, așa încât și această condiție este îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va admite cererea, cu consecința suspendării executării actului administrativ atacat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 2146 din 8 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare, admite cererea.

Dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x nr. 299/25.08.2016, în ceea ce privește obligațiile în cuantum de 3.778.913 RON, până la pronunțarea instanței de fond.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - NN