ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 942/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 278 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a solicitat suspendarea executării următoarelor acte:

(i) Decizia nr. 148/13.09.2016, emisa de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești, privind soluționarea contestației formulata de dl. A. împotriva Deciziei nr. x/08.01.2016, privind angajarea răspunderii solidare a domnului A. cu debitorul B. S.R.L.; și (ii) Decizia nr. x/08.01.2016, privind angajarea răspunderii solidare a domnului A. în solidar cu debitorul B. S.R.L., pentru obligații de plată datorate bugetului general consolidat de către debitoare, în suma totala de 1.073.054 RON, până la soluționarea definitiva a acțiunii în contencios administrativ formulata împotriva actelor administrative a căror suspendare o solicită.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 2612 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții DGRFP Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, ca neîntemeiată.

Dispune restituirea către reclamant a cauțiunii consemnate în dosar.

Împotriva Sentinței nr. 2612 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegala și netemeinică, aceasta fiind data cu aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În ceea ce privește condiția existentei unui caz bine justificat, a arătat recurentul că instanța de fond a constatat, în mod corect, faptul ca este întrunita aceasta condiție, cu referire la cea de-a doua ipoteza normativa reținuta în sarcina sa, prevăzuta de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

În ceea ce privește considerentele instanței de fond potrivit căreia pentru situația prevăzuta de art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 nu poate fi reținută existența unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept care ar fi de natură să creeze o îndoiala serioasa în privința legalității actului administrativ, s-a arătat că invocând reaua-credință, organele fiscale aveau obligația de a adopta măsura numai după administrarea unui probatoriu concludent menit să înlăture prezumția legală stabilită la art. 14 alin. (2) C. civ.

A solicitat recurentul să se constate că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 162/08.01.2016 nu este motivată în conformitate cu dispozițiile legale, fapt ce creează o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea actelor administrativ-fiscale în discuție și dovedesc îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

De asemenea, în ceea ce privește situația prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că există o contradicție evidentă între afirmațiile și acțiunile organelor fiscale, contradicție evidențiată și instanței de fond, în sensul că deși au reținut că societatea s-ar fi aflat în stare de insolvență încă din data de 06.09.2013, prin Decizia nr. 51, emisă în data de 01.04.2016, la peste 2 ani și 6 luni, organele fiscale au dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, așteptând soluționarea definitivă a litigiului cu privire Ia contestarea creanței fiscale în discuție privind Codul de procedură fiscală.

Totodată, s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere faptul ca prin Sentința civilă nr. 260/10.02.2016, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în Dosarul nr. x/2015, instanța de contencios administrativ competentă a dispus anularea deciziei de impunere în discuție aspect care a creat o îndoială rezonabilă cu privire la temeinicia și legalitatea Deciziei de impunere nr. x/29.03.2013.

Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, a considerat recurentul că, în mod eronat instanța de fond a constatat faptul că în speța nu ar fi fost îndeplinită această condiție, în condițiile în care s-a făcut dovada unui prejudiciu material viitor și previzibil, punerea în aplicare de către organele fiscale a măsurilor dispuse, în condițiile în care executarea silită a acestuia a fost deja demarată (aspect probat cu înscrisurile aflate la dosar), fiind în măsura să determine în orice moment instituirea popririi asupra conturilor bancare ale subsemnatului, precum și instituirea sechestrelor asupra bunurilor aflate în patrimoniul subsemnatului și vânzarea acestor bunuri, înainte de soluționarea definitivă a cauzei.

Având în vedere cele invocate s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii formulată de subsemnatul, cu consecința suspendării executării deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata-pârâtă Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că recurentul nu a dovedește buna credință pentru a se bucura de dispozițiile art. 14 din C. civ.

De asemenea, s-a arătat că simpla afirmație în sensul că nu datorează suma la care a fost obligat și împrejurarea că punerea în executare a deciziei ar produce prejudicii materiale, nu sunt de natură a satisface cerințele legii.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul, întemeiat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a solicitat suspendarea, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei nr. 148/13.09.2016, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, privind soluționarea contestației și a Deciziei nr. x/08.01.2016, privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului în solidar cu debitorul B. S.R.L., pentru obligații de plată datorate bugetului general consolidat de către debitoare, în suma totală de 1.073.054 RON.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare) etc.

Recurentul-reclamant, prin acțiunea dedusă judecății, a invocat argumente privind nelegalitatea actelor emise de organele fiscale, iar aspectele reținute de prima instanță în admiterea cererii de suspendare, respectiv că în speța nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care nu se circumscriu împrejurărilor amintite mai sus, apte să producă o îndoială serioasă asupra legalității actului, ci sunt motive care vor fi analizate de instanța învestită cu acțiunea în anulare.

Astfel, sunt întemeiate argumentele intimatei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în sensul că reclamantul nu a reușit să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actele contestate.

De asemenea, reclamantul și-a fundamentat argumentele în susținerea cazului bine justificat pe considerentele Sentinței nr. 260/10.02.2016, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în Dosarul nr. x/2015, sentință care însă a fost casată, fiind respinsă acțiunea formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.03.2013.

În ceea ce privește lipsa motivării în fapt a actului administrativ, aspect care poate face obiectul analizei instanței învestite cu o cerere de suspendare, Înalta Curte reține că în decizia atacată este realizată o descriere a faptelor pentru care s-a constatat incidența dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și e) din O.G. nr. 92/2003, respectiv împrejurarea că deși s-a apreciat că debitoarea S.C. B. S.R.L. este în insolvență, administratorul nu și-a îndeplinit obligația de a se adresa tribunalului cu o cerere în acest sens, precum și că a fost restituită o suma de bani necuvenită de la bugetul general consolidat.

Recurentul reclamă, de fapt, împrejurarea că organul fiscal nu a motivat îndeplinirea condiției bunei-credințe, or aceasta nu ține de absența motivării actului administrativ ci de judecarea fondului cauzei.

Referitor la condiția cazului bine justificat, în acord cu soluția primei instanțe, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este probată.

Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative astfel cum acesta este reglementată de Legea nr. 554/2004.

Obligarea la plata unei sume de bani nu este suficientă pentru a justifica îndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Reclamantul, care are sarcina probei, trebuie să demonstreze în concret că punerea în executare a actului administrativ determină disfuncții importante în activitatea sa, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

4.3. Soluția instanței de recurs

Pentru cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinței nr. 2612 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2019.

GGC - NN