ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3036/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 la data de 15 iunie 2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, să se dispună anularea Deciziei nr. 422 din 29 februarie 2016 emisă de DGRFP Ploiești privind soluționarea contestației fiscale formulate de reclamantă, atât în ceea ce privește soluția de suspendare a procedurii de soluționare a contestației fiscale formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 24 august 2015 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-IL 327 din data de 24 august 2015, cât și în ceea ce privește soluția de respingere a contestației pentru suma de 126.570 RON, obligarea organelor fiscale la soluționarea pe fond în totalitate a contestației administrativ-fiscale formulate de reclamanta și înregistrată la AJFP Ialomița sub nr. x din 28 septembrie 2015, anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 24 august 2015 emise de AJFP Ialomița pentru suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar și accesorii de plată și a raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 24 august 2015 emis de AJFP Ialomița, pentru suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar și accesorii de plată; Reclamanta a mai solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării prezentei cauze.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 977 pronunțată în ședința publică din 21 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată și a anulat în parte Decizia nr. 422 din 29 februarie 2016 în ceea ce privește soluția de suspendare a procedurii de soluționare a contestației fiscale, a obligat pârâtele la soluționarea pe fond a contestației înregistrată la AJFP Ialomița sub nr. x din 28 septembrie 2015 și la DGRFP Ploiești sub nr. x din 8 octombrie 2015, formulată de reclamantă cu privire la suma de 1.009.806 RON.

A respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC A. SRL cu sediul procesual ales la Cab. Av. B., București, str. x, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești cu sediul în Ploiești, str. x, jud. Prahova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița cu sediul în Slobozia, str. x, jud. Ialomița, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2 a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, solicitând casarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că motivarea instanței de fond cu privire la neîndeplinirea condițiilor legale pentru incidența cazului de suspendare, este una superficială, care nu arată motivele pentru care au fost respinse toate apărările formulate de către organul fiscal, hotărârea nefiind astfel motivată, în sensul pe care îi are această noțiune, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În al doilea rând, consideră ca instanța de fond a făcut aprecieri cu privire la sesizarea penala, cu depășirea competentelor, organele de cercetare penala fiind singurele în măsură să analizeze și să se pronunțe cu privire la aspectele sesizate de organele de inspecție fiscala.

În al treilea rând, arătă că sentința civila recurată a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material, întrucât instanța de fond a reținut neîndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

Apreciază recurenta că în mod eronat s-a reținut, că nu a fost îndeplinita cea de a doua condiție de fond prevăzuta de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, întrucât între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 24 august 2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 347 din 24 august 2015 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite exista o strânsa interdependenta, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativa.

Această interdependență constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realității operațiunilor desfășurate, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă, cu consecința nevirării la bugetul de stat al obligațiilor fiscale.

Totodată, organele de inspecție fiscala au suspiciuni în legătură cu documentele prezentate de societate în susținerea deducerii TVA, în sensul în care acestea nu reflectă operațiuni reale, sau a avut loc doar o derulare artificială a tranzacțiilor prin crearea unui circuit scriptic al respectivelor documente golite de conținut economic.

În continuare recurenta descrie operațiunile fiscale, așa cum au fost reținute în actele contestate și subliniază că din studierea RIF rezultă că faptele constatate la inspecția fiscală din 24 august 2015 pot întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, s-a întocmit și înaintat organelor în drept sesizare penală, anexând la dosarul contestației copia Sesizării penale nr. 400828 din 28 august 2015, înaintată către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, în conformitate cu prevederile art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Se susține că cercetările penale pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În continuare sunt invocate considerentele din Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, în care Curtea Constituțională a României apreciază că:

"[...] în ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, Curtea a reținut că adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație este firesc ca procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. [...]"

Astfel, rezultă că, prezenta speță se circumscrie considerentelor deciziilor Curții Constituționale a României, mai sus citate, ținând seama de faptul că, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Ialomița au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița, Sesizarea penală nr. 400828 din 28 august 2015, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Rezultă că, justa înțelegere a prevederilor legale, mai sus invocate, trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

La rândul său, reclamanta SC A. SRL a formulat recurs incident împotriva aceleiași sentințe, invocând prevederile art. în temeiul art. 491 C. proc. civ.

În motivarea căii sale de atac s-a precizat că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 și art. 11.1 lit. b) din Ordinul 2906/2014.

În mod eronat Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal invocă izolat dispozițiile art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 11.1 lit. b) din Ordinul nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Se mai arată că în pronunțarea soluției de respingere ca nemotivată a contestației formulate pentru suma de 126.570 RON - 96.371 RON TVA și 30.199 RON accesorii de plată - instanța s-a limitat la prevederile invocate anterior, fără să ia în considerare și dispozițiile legale conexe precum și practica judiciară în situații similare.

Curtea de Apel București a nesocotit coroborarea dispozițiilor legale incidente astfel încât soluția pronunțată să corespundă realității și legalității. în aceste condiții, organul fiscal era obligat să procedeze la soluționarea contestației administrativ-fiscale pentru fiecare aspect în parte. însă, prevalându-se doar de anumite reglementări legale favorabile pentru a nu mai analiza apărările formulate, organele fiscale competente au respins contestația ca fiind nemotivată.

Autoritățile fiscale au posibilitatea de a verifica legalitatea actelor emise de inspectorii fiscali, prin intermediul procedurilor prealabile. Cât timp această posibilitate a fost exercitată în termen, ea dă dreptul contribuabilului de a proceda la solicitarea instanței să se pronunțe cu privire la legalitatea actului atacat. Așa cum s-a susținut în doctrină (Prof. C.) în legătură cu plângerea prealabilă din dreptul administrativ, această etapă prealabilă a contestației administrative, în care se întâlnește voința celor două subiecte ale raportului fiscal "consacră tocmai principiul revocabilității actelor administrative".

Mai mult decât atât, se susține că soluția pronunțată de Curtea de Apel București încalcă în mod vădit art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 care este în deplin acord cu prevederile constituționale și cele ale legii contenciosului administrativ, consacrând principiul conform căruia contestația este doar o "cale administrativă de atac", contribuabilul având dreptul, odată parcursă această cale, să deducă instanței de contencios administrativ raportul juridic în plenitudinea sa.

Așadar, în opinia recurentei, instanța de fond avea obligația de a lua în considerare prevederile legale incidente ca un tot unitar și nu prin desprinderea din context, astfel încât să corespundă realității.

Prin considerarea ca întemeiată a soluției de respingere ca nemotivată a contestației formulate pe considerentul că nu a argumentat în mod distinct, în fapt și în drept, fiecare sumă ce compune suma totală reprezentând creanța fiscală atribuită în sarcina recurentei, Curtea de Apel București a îngrădit, practic, dreptul recurentei de a recurge la o instanță în cazul în care ne este adusă atingere drepturilor și intereselor sale.

Astfel, Curtea constată că reclamanta a contestat în totalitate obligațiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 14 noiembrie 2014, respectiv întreaga sumă de 16.309.975 RON, deci, inclusiv suma de 30.233 RON, fiind evident, din lecturarea contestației că argumentele de fapt și de drept, precum și dovezile depuse de reclamantă se referă, implicit, și la această din urmă sumă contestată.

Nici un text legal nu impune o asemenea cerință excesivă contribuabilului care formulează o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 205 din C. proc. fisc. împotriva unui act administrativ-fiscal, respectiv aceea de a argumenta în fapt și în drept, în mod distinct, pentru fiecare sumă ce compune suma totală ce constituie creanța fiscală constituită în sarcina sa, acesta având doar obligația de a prezenta motivele de fapt și de drept ale contestației în ansamblul său, cu privire la suma contestată.

Al doilea motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I - Sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, contravenind art. 425 alin. (1) lit. b).

Din această perspectivă s-a arătat că soluția instanței de fond cu privire la respingerea contestației pentru suma de 126.570 RON - 96.371 RON TVA și 30.199 RON accesorii de plată - este insuficient motivată, aceasta limitându-se la reținerea pe scurt a situației de fapt astfel cum a fost relatată de DGRFP Ploiești și la invocarea textelor de lege ale art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 11.1 lit. b) din Ordinul nr. 2906/2014 pentru a justifica soluția reținută.

Față de posibilitatea instituită de lege pentru contribuabil de a-și valorifica drepturile și pe cale jurisdicțională, după parcurgerea procedurii administrative prealabile, instanța de fond nu a procedat în niciun moment la o analiză complexă a dispozițiilor legale care ar fi putut schimba soluția adoptată de organele fiscale.

În continuare recurenta reia motivele de nelegalitate aferente soluției de respingere a contestației fiscale și invocă practica instanțelor judecătorești și a CJUE.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate.

2.1 Argumentele de fapt și de drept relevante:

Asupra recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești:

Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 214 din C. proc. fisc. în vigoare la data emiterii deciziei:

"(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

(2) Organul de soluționare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluționare competent va stabili și termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

(4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă."

Totodată conform art. 108 din același act normativ:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.

(2) În situațiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecție au obligația de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului."

Din aceste dispoziții legale citate se desprinde concluzia că, pentru a se dispune suspendarea contestației administrativ-fiscale, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții esențiale și anume: organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, iar respectiva infracțiune să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Așadar, pentru a dispune suspendarea, organul de soluționare a contestației trebuie să analizeze ambele elemente menționate în lege, respectiv atât existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni, cât și înrâurirea pe care constatarea infracțiunii ar avea-o asupra cauzei fiscale. Examinarea acestor aspecte nu implică o judecată în fond, ci o analiză prima fade atât a raționamentelor inductive ale echipei de inspecție, cât și a explicațiilor și probelor oferite de societate. A constata existența unui indiciu înseamnă a aprecia că există probabilitatea ca probele să releve o activitate infracțională (urmând că în judecata penală - dacă va exista una - să se stabilească cu certitudine acest aspect).

Ca atare, deși organul fiscal nu se substituie organelor de urmărire penală, el trebuie să analizeze relevanța constatărilor echipei de inspecție și a probelor și explicațiilor contribuabilului, iar nu să își însușească necritic totalitatea constatărilor echipei de inspecție și să respingă în bloc toate afirmațiile acestuia din urmă.

În acest sens, ICCJ într-o decizie de speță a stabilit că: "(...) Prima instanță a pornit de la premisa că posibilitatea sa de a cenzura măsura suspendării este limitată în sensul că nu poate analiza aspecte de oportunitate a actelor administrative, cum sunt cele lăsate la aprecierea unei autorități publice. Astfel, a ajuns la concluzia potrivit căreia suspendarea cauzei este obligatorie în orice situație în care autoritatea fiscală ori chiar instanța de judecată este învestită cu analiza unor creanțe fiscale care fac și obiect al acțiunii penale, fără o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a înrâuririi hotărâtoare pe care ar putea-o avea soluția penală în litigiul dedus judecății."

Concret, este firesc ca instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. să poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 55/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Revenind la speța dedusă judecății, se observă că inspecția fiscala a avut ca obiectiv verificarea modului de calcul, evidențiere și declarare a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat de către reclamanta, printre care și cele privind impozitul pe profit aferent perioadei 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2014 și taxa pe valoarea adăugată aferentă perioadei 1 iunie 2013 - 31 decembrie 2014, iar urmare constatărilor consemnate în RIF nr. x din 24 august 2015, în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x din 24 august 2015, organele fiscale au stabilit obligații fiscale suplimentare de plată la impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată, în suma totală de 1.136.376 RON.

Din această perspectivă, în mod legal prima instanță a reținut că sesizarea organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenței infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, nu justifică măsura suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, obiectul acesteia fiind contestarea deciziei de impunere sub aspectul stabilirii obligației de plată a TVA și a impozitului pe profit stabilite suplimentar, precum și a accesoriilor aferente pentru argumentele de fapt și de drept expuse în contestație, pârâta aflându-se în posesia tuturor elementelor pentru a soluționa contestația formulată de reclamantă.

Se reține că motivele pentru care recurentei reclamante i-a fost refuzat dreptul de deducere pentru TVA și a fost stabilit impozit pe profit suplimentar au constat în:

- anumiți furnizori ai acesteia nu figurează în perioada 2013 - 2014 cu importuri de natura acestor bunuri.

- firmele implicate în circuitul comercial au avut un comportament inadecvat din punct de vedere fiscal, aspect ce conduce la suspiciuni rezonabile cu privire la organizarea unor circuite scriptice de tranzacționare succesivă a bunurilor provenite din import destinate sustragerii parțiale de la plata TVA și a impozitului pe profit datorate la bugetul de stat ca urmare a comerciale pe relația firmă - importatoare - firmă intermediară - firmă comerciantă.

- pe circuitul comercial dintre importator și ultima verigă sunt interpuse o serie de firme care să preia sarcina fiscală din majorările de valoare create artificial în vederea obținerii de avantaje fiscale, fără ca bugetul de stat să încaseze sumele aferente acestor valori majorate artificial, între care se apreciază că există o serie de legături.

Înalta Curte constată că, raportat la aceste aspecte, se pun în cauză doar probleme de interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză, inclusiv a considerentelor deciziilor de speță pronunțate de CJUE în materie fiscală.

Astfel, cu privire la aceste puncte ale contestației administrative, nu este necesară stabilirea caracterului artificial sau fictiv al tranzacțiilor efectuate, având în vedere că în cadrul inspecției fiscale s-a stabilit situația de fapt și nu este necesară intervenția organelor de cercetare penală pentru soluționarea procedurii preliminare administrative.

În acest sens, în mod legal prima instanță a invocat prevederile art. 6 din O.G. nr. 92/2003 în conformitate cu care "Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză", dar și dispozițiile art. 7 alin. (2) din același act normativ conform cărora "Organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz".

În concluzie, este conformă cu prevederile legale amintite soluția dispusă de instanța de fond, potrivit căreia pentru suma de 1.009.806 RON reprezentând impozit pe profit (314.516 RON), TVA (493.272 RON) precum și accesorii de plată (202.018 RON), s-a dispus soluționarea pe fond a contestației administrative, fără ca rezolvarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conținutul constitutiv al vreunei infracțiuni.

Susținerile din recurs privitoare la motivarea superficială a instanței de fond a soluției de anulare a suspendării soluționării contestației administrative, nu pot fi primite, instanța de control judiciar constatând că, dimpotrivă judecătorul fondului a analizat pe larg toate apărările părților și a răspuns detaliat la fiecare argument invocat atât în acțiune cât și pe calea întâmpinării.

Nici aprecierile referitoare la întâietatea procesului penal nu sunt apte să conducă la reformarea hotărârii instanței de fond în sensul antamat de recurentă, deoarece în cauză nu a fost dovedită influența hotărâtoare pe care cercetările penale ar putea să o exercite în raport de cercetarea administrativă, iar pe de altă parte, cele două răspunderi, penală și administrativă, pot coexista, de vreme ce ele nu se întrepătrund din perspectiva situației de fapt.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este nefondat și va fi respins.

Asupra recursului incident declarat de reclamanta SC A. SRL

În primul rând, Înalta Curte va porni analiza de la normele de principiu care reglementează instituția recursului incident. În conformitate cu prevederile art. 491 coroborate cu prevederile art. 472 C. proc. civ.: (1) intimatul este în drept, după împlinirea termenului, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. (2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Recurenta solicită pe această cale procesuală admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, inclusiv în ceea ce privește suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar (96.371 RON) și accesorii de plată (30.199 RON).

Cu privire la această sumă, prima instanță a statuat că este corectă soluția de respingere ca nemotivată a contestației, având în vedere că recurenta reclamantă a formulat contestație împotriva întregului titlu de creanță, respectiv împotriva sumei totale de 589.643 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, motivând doar parțial cererea sa, fără a prezenta motivele de fapt și de drept în baza cărora a formulat contestație pentru TVA în sumă de 96.371 RON.

În susținerea argumentelor sale, recurenta a invocat prevederile art. 2.1 din Ordinul nr. 2906/2014 statuează că:"în situația în care contestatorul precizează că obiectul contestației îl formează actul administrativ fiscal atacat, fără însă a menționa, înăuntrul termenului acordat de organul de soluționare, cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe feluri de impozite, taxe, datorie vamala, contribuții, precum și accesorii ale acestora, sau măsurile pe care le contestă, contestația se consideră formulată împotriva întregului act administrativ fiscal."

Însă, aceste dispoziții legale nu sunt în măsură să infirme consecința lipsei de motivare a contestației administrative, întrucât se referă la individualizarea sumei contestate "pe feluri de impozite, taxe, datorie vamala, contribuții, precum și accesorii ale acestora". Dar, o atare prevedere nu scutește contestatoarea de obligația legală de motivare a demersului său judiciar, fără de care nu se poate realiza controlul de legalitate.

Din verificarea contestației administrative se observă că recurenta reclamantă a efectuat pe larg critici referitoare la TVA în sumă de 493.272 RON pentru care nu s-a acordat drept de deducere întrucât s-a constatat de către DGAF faptul că operațiunile comerciale ale societății contestatare avute cu societățile SC D. SRL și SC E. SRL ar fi fost efectuate doar în scopul obținerii unor avantaje fiscale, însă nu a făcut referiri cu privire la celelalte sume reprezentând TVA stabilită suplimentar.

Ca atare, în mod legal, pentru suma de 126.570 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar (96.371 RON) și accesorii de plată (30.199 RON), a fost respinsă contestația administrativă ca nemotivată în temeiul disp. art. 11.1 lit. b) din Ordinul nr. 2906/2014.

Nici argumentul conform căreia hotărârea instanței de fond nu este motivată sub acest aspect, nu poate fi primit, în condițiile în care prima instanță a analizat criticile formulate de recurenta reclamantă în privința sumei de mai sus, însă a constatat lipsa formală a unor condiții esențiale ale contestației și anume motivarea acesteia, care face imposibilă exercitarea controlului de legalitate.

2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestora, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu, pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, și recursul incident declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 977 din 21 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM