ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1110/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. (în prezent B. S.R.L.) în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a solicitat:

(i) anularea parțială a deciziei nr. 1531 din data de 14.07.2016 privind soluționarea contestației fiscale formulate de A. la data de 17.01.2016 și înregistrate la AJFP Ialomița sub nr. x din data de 20.01.2016 în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru suma de 2.113.348 RON, reprezentând impozit pe venituri din dividende persoane juridice în cuantum de 593.229 RON, accesorii aferente acestora în cuantum de 173.565 RON și diminuarea pierderii fiscale cu suma de 1.346.554 RON;

(ii) anularea parțială a deciziei de impunere nr. x din data de 16.12.2015, a raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 15.12.2015, precum și a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/22.12.2015 emisă de ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Ialomița, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată de 593.229 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice, dobânzile/majorările de întârziere aferente în sumă de 104.184 RON și penalitățile de întârziere aferente în sumă de 69.381 RON, măsura de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 1.346.554 RON, cu consecința exonerării reclamantei de la plata sumelor suplimentar stabilite în sumă totală de 766.794 RON;

(iii) restituirea sumei de 647.738 RON, achitată de societate în temeiul deciziei de impunere, și obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 647.738 RON calculate de la data achitării efective a acestei sume și până la data restituirii sau compensării acesteia, conform dispozițiilor art. 124 Codul de procedură fiscală;

(iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 2137 din 2 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și a anulat în parte decizia nr. 1531/14.07.2016 de soluționare a contestației emisă de pârâtul D.G.R.F.P. Ploiești, numai cu referire la respingerea contestației reclamantei A. S.R.L. în privința sumelor de 2.113.348 RON, 593.229 RON, 173.565 RON și 1.346.554 RON; totodată, a anulat în parte decizia de impunere nr. x/16.12.2015, raportul de inspecție fiscală nr. x/15.12.2015 și dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/22.12.2015, acte administrativ-fiscale referitoare la reclamantă emise de pârâtele Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, numai cu privire la sumele de 593.229 RON, 104.148 RON, 69.381 RON, 1.346.554 RON; a obligat pârâții D.G.R.F.P. Ploiești, Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița să reanalizeze situația fiscală a reclamantei A. S.R.L. și să emită noi acte administrative fiscale cu privire la starea de fapt ce a făcut obiectul judecății în dosarul civil nr. x/2017, prin prisma concluziilor asumate de expertul judiciar în expertiza judiciară financiar-contabilă și fiscală administrată în cauză, așa cum au fost acestea precizate în răspunsurile la obiecțiunile la expertiză formulate de părți și admise de instanță, expertiză și răspunsuri ulterioare ale expertului judiciar care fac parte din prezenta hotărâre; a respins restul pretențiilor reclamantei A. S.R.L., a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă totală de 16.850 RON, reprezentând taxă judiciară timbru de 350 RON, onorariu expert judiciar în sumă de 6.500 RON și suma de 10.000 RON reprezentând onorariu avocațial redus.

Împotriva sentinței menționate anterior reclamanta A. S.R.L. (C. S.R.L.) și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești au formulat recursuri, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Prin decizia nr. 2387 din data de 3 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (C. S.R.L.) și de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 2137 din 2 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2017.

5.1. Prin sentința civilă nr. 15 din data de 30 ianuarie 2023, pronunțată în cadrul dosarului anterior menționat, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

· a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești;

· a anulat în parte decizia nr. 1531/14.07.2016 de soluționare a contestației, emisă de pârâtul DGRFP Ploiești, doar în ceea ce privește respingerea contestației formulate de reclamantă pentru sumele de 2.113.348 RON, 593.229 RON, 173.565 RON, 1.346.554 RON;

· a anulat în parte decizia de impunere nr. x/16.12.2015, raportul de inspecție fiscală nr. x/15.12.2015 și dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/22.12.2015 doar cu privire la reclamantă, emise de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, cu privire la sumele de 593.229 RON cu titlu de impozit pentru veniturile din dividend distribuite persoanelor juridice, suma de 104.148 RON reprezentând majorările de întârziere aferente, suma de 69.381 RON cu titlu de penalități de întârziere, precum și măsura de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 1.346.554 RON;

· a obligat pârâții la restituirea sumei de 647.738 RON achitată cu titlu de impozit pe venituri din dividende, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data plății acesteia către organul fiscal până la data restituirii sumei sau compensării acesteia;

· a respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate;

· a luat act că plata cheltuielilor de judecată se va face pe cale separată.

5.2. Prin încheierea de ședință din data de 29 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 15/30.01.2023, în sensul indicării în al treilea paragraf a sumei corecte de 104.184 RON în loc de 104.148 RON, cum din eroare s-a menționat, urmând ca paragraful să aibă următorul conținut:

"Anulează în parte decizia de impunere nr. x/16.12.2015, raportul de inspecție fiscală nr. x/15.12.2015 și dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/22.12.2015 doar cu privire la reclamantă, emise de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, cu privire la sumele de 593.229 RON cu titlu de impozit pentru veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice, suma de 104.184 RON reprezentând majorările de întârziere aferente, suma de 69.381 RON cu titlu de penalități de întârziere, precum și măsura de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 1.346.554 RON".

6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. (fostă A. S.R.L., fostă C. S.R.L.) împotriva sentinței civile nr. 15 din data de 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă a arătat că solicită casarea în parte a sentinței recurate strict în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere privind exonerarea societății de la plata sumelor suplimentare stabilite în cuantum de 766.794 RON, cu consecința admiterii acestui capăt de cerere și a menținerii în rest a hotărârii atacate; cu cheltuieli de judecată.

După o expunere a procesului, astfel cum s-a desfășurat acesta până la data formulării recursului, partea recurentă-reclamantă a susținut incidența motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, respectiv pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la primul motiv indicat, recurenta-reclamantă a afirmat că prima instanță și-a fundamentat hotărârea pe motive contradictorii, neputându-se concilia argumentele pentru care a fost respins acest capăt de cerere. Deși actele administrative fiscale atacate au fost anulate, iar organul fiscal a fost obligat la restituirea către societate a sumelor achitate de societate în temeiul acelor acte, totuși aceasta nu a fost și exonerată de la plata sumelor în discuție. Astfel, susținerile primei instanțe sunt antagonice și nu pot justifica soluția litigioasă.

De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat că soluția criticată prin recursul său este rezultatul unei aplicări eronate a normelor de drept procesual și material.

S-a susținut prin recurs că societatea a atacat în parte, prin cererea de chemare în judecată, decizia de soluționare a contestației fiscale strict în ceea ce privește soluția de respingere a recursului grațios, în timp ce soluția de desființare a deciziei de impunere, a RIF și a dispoziției de măsuri nu face obiectul prezentului litigiu, privind alte sume impuse de organul fiscal în sarcina societății. Încheierea unui nou act administrativ ca urmare a desființării celui anterior privește obligații fiscale ce nu fac obiect de analiză în acest proces. Exonerarea de la plata sumelor datorate în temeiul deciziei de impunere și a RIF, în măsura anulării acestora, nu face obiectul procedurii reglementate de art. 218 alin. (3), reprezentând strict o procedură subsecventă admiterii acțiunii în anulare.

Cât privește încălcarea normelor de procedură, raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate dispune și restabilirea stării de legalitate vătămate prin emiterea deciziei administrative, iar, potrivit art. 281 alin. (2) și alin. (7) din Codul de procedură fiscală, este permis instanței să soluționeze raportul juridic fiscal pe fondul său. În acest context, au fost menționate și dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., precum și considerentele deciziei nr. 2387 din 3 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curții de apel îi revenea ca, în rejudecare, să soluționeze fiecare capăt de cerere în parte, prin raportare la dispozițiile legale incidente și fără a lăsa la latitudinea organului fiscal emiterea sau parcurgerea unei etape ulterioare litigiului în vederea soluționării chiar și în parte a cererii în discuție. Prin soluția dispusă, prima instanță a prelungit nepermis dezlegarea raportului litigios.

Nu în ultimul rând, soluția trebuia să observe și art. 51 din Codul de procedură fiscală, fără a permite un abuz din partea organului fiscal.

6.2 Recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești (DGRFP Ploiești) și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița (DGRFP Ploiești - AJFP Ialomița) împotriva sentinței civile nr. 15 din data de 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă DGRFP Ploiești a observat că prima instanță și-a motivat soluția exclusiv în temeiul concluziilor raportului de expertiză, fără a exercita un rol activ în administrarea probelor. Se impunea ca în aprecierea probelor să intervină raționamentul judecătorului, cu rolul de a valoriza probele în raport de toate circumstanțele cauzei.

În continuare, partea recurentă indică dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., respectiv aspecte din jurisprudența internă și europeană în materie de motivare a hotărârii judecătorești.

În ceea ce privește cheltuielile în cuantum de 730.210 RON achiziții de servicii de transport de la furnizorul D., partea recurentă-pârâtă susține că analiza contractului a relevat faptul că oferta de prestări servicii de transport și tarifele au fost comunicate către E., în sarcina căreia era atribuit transportul, fiind expres indicată și ruta cu destinația Bulgaria, nerezultând obligația intimatei-reclamante de a asigura transportul în Bulgaria a celor două turbine prin intermediul prestatorului de servicii amintit. Nu rezultă din documente că incumba reclamantei să suporte cheltuielile de transport, sarcina transportatorului turbinelor fiind atribuită furnizorului, conform contractului de servicii logistice încheiat între D. și Vestas. Transformarea reclamantei din cumpărător inițial în vânzător nu îl face pe acest vânzător de drept cu sarcina de a suporta contravaloarea transportului turbinelor, deoarece turbinele erau ambalate, încărcate și trebuiau transportate de vânzătorul austriac. Prin segregarea serviciilor de transport de serviciile de ambalare și încărcare s-a urmărit crearea unui artificiu de raportare a cheltuielilor de transport din sarcina companiei austriece în cea a reclamantei. Schimbarea destinației la cererea acesteia din urmă, către Bulgaria, nu are semnificația încetări obligației vânzătorului de a suporta cheltuielile de transport până la destinația finală indicată de cumpărător. Analiza autorizațiilor de transport nu oferă indicii relevante pentru stabilirea deductibilității.

În consecință, prima instanță a pronunțat o soluție greșită atunci când a reținut că aceste servicii au fost efectuate și achiziționate în scopul realizării de venituri impozabile.

În continuare, partea recurentă-pârâtă a expus situația achizițiilor din perioada 2011 - 2014 ale societății A. S.R.L. de la furnizorii F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. și I., fără să dețină și să prezinte la inspecția fiscală documente din care să rezulte că aceste servicii au fost efectiv prestate. După menționarea înregistrărilor contabile, partea recurentă susține că organele fiscale nu au acordate drept de deducere pentru cheltuieli cu amortizarea fiscală în sumă de 14.302 RON.

Prima instanță a reținut greșit că serviciile achiziționate de la F. S.R.L. au fost necesare obținerii autorizației de înființare și au fost emise în baza contractului nr. x/2010, având deviz de factură.

Organele fiscale au reținut că serviciile de obținere a autorizației dezvoltării parcului eolian au fost efectuate în realitate de G. S.R.L., conform contractului de prestări servicii nr. x/2012. Societatea, deși a susținut necesitatea achiziționării serviciilor de la G. S.R.L., nu a prezentat documente din care să rezulte prestarea lor efectivă și efectul la realizarea veniturilor societății.

Cât privește serviciile de consultanță cu privire la procesul de proiectare a fundațiilor pe piloni pentru parcul eolian, de la societatea I., nici în acest caz nu au fost prezentate copii ale situațiilor de lucrări, rapoarte de lucru, devize de prestări servicii sau alte documente din care să rezulte că aceste servicii au fost efectiv prestate și au contribuit la realizarea veniturilor societății.

Situația a fost identifică și referitor la serviciile achiziționate de la H. S.R.L. prin refacturarea lucrărilor efectuate de subcontractorul J. S.R.L., reclamanta justificând în acest caz lipsa documentelor relevante prin punerea lor anterior la dispoziția organelor fiscale. În consecință, nu s-a făcut dovada prestării efective a serviciilor. Or, persoana impozabilă este obligată nu numai să dețină factură, ci să și demonstreze că serviciile pretinse au fost efectiv prestate în folosul operațiunilor taxabile respective.

Da asemenea, s-au indicat deficiențele societății reclamante în stabilirea prețurilor de transfer, societatea neutilizând un preț conform prețului pieței libere, procedându-se corect la ajustarea cheltuielilor cu bunurile și serviciile în sumă de 154.257 RON. După prezentarea mai multor principii generale privind prețurile de transfer, partea recurentă-pârâtă a arătat că în urma analizei efectuate s-a constatat existența diferențelor între tranzacțiile controlate și cele necontrolate. În acest sens, partea recurentă a făcute referire la sumele de 12.420 RON, 85.853 RON și 57.984 RON, detaliind semnificația fiecărei sume în parte.

În continuare, partea recurentă-pârâtă a menționat că din analiza tranzacțiilor desfășurate, achiziții turbine eoliene, de la E., persoană afiliată, s-a constatat că la data de 31 decembrie 2013 societatea a achitat în plus pentru achiziția a două turbine suma de 3.510.000 euro. Ulterior, urmare reducerilor comerciale primite, datoria comercială față de furnizor se diminuează, astfel că la data de 30 iunie 2014 reclamanta achitase în plus furnizorului suma de 5.270.000 euro sumă care a fost restituită acestuia în data de 9 septembrie 2014. În mod corect s-a concluzionat că sumele achitate sunt plăți efectuate fără a exista în contrapartidă o obligație comercială, respectiv suma achitată nu se justifică integral a fi efectuată în interesul contribuabilului, valoarea sumelor achitate în plus fiind reîncadrate ca împrumut acordat fără dobândă entității afiliate, sens în care s-au stabilit venituri din dobânzi în sumă totală de 447.785 RON. Or, prețul pieței pentru un asemenea serviciu este constituit de dobânda care ar fi fost agreate de persoane independente pentru astfel de servicii furnizate în condiții comparabile, inclusiv comisionul de administrare. Societatea a acordat împrumuturi, fără a calcula dobânzi, astfel încât legal organele fiscale au procedat la calcularea lor, întrucât acordarea unor astfel de împrumuturi fără dobândă este contrară scopului pentru care s-a înființat și funcționează o societate.

Referitor la impozitul pe dividende în sumă de 593.229 RON, partea recurentă-pârâtă a reluat considerentele vizând contravaloarea serviciilor de transport suportate în relație cu D., care ar fi incumbat spre plată în sarcina E., procedându-se la reîncadrarea tranzacției în valoare de 905.463 RON ca fiind dividende nete plătite acelei societăți, ca participant afiliat indirect, fiind astfel calculate venituri din dividende în cuantum de 47.556 RON. Totodată, în urma analizei tranzacțiilor societății s-a constatat că aceasta a achitat la data de 11.11.2013 pentru două turbine eoliene un preț mai mare față de prețul pieței utilizat în tranzacționarea unor bunuri identice în condiții economice similare. A fost astfel reîncadrată tranzacția, calculându-se dividende în cuantum de 17.432 RON pentru o valoare plătită suplimentar de 331.212 RON. În sens similar, pentru o altă operațiune s-a procedat la reîncadrare și calcularea de dividende în cuantum de 528.141 RON, valoarea totală achitată ca preț mai mare fiind de 2.772.738 RON.

În concluzie, raportat la sumele amintite, a rezultat un impozit pe dividende în sumă totală de 593.229 RON, cu calcularea de accesorii de 173.565 RON.

Cât despre obligația de restituire a sumei de 647.738 RON dispusă de prima instanță, partea recurentă-pârâtă arată că, în cazul anulării unui act administrativ, nicio autoritate fiscală nu poate refuza restituirea, revenind contribuabilului obligația de a respecta procedura fiscală și a solicita atât restituirea, cât și acordarea de dobânzi fiscale. Restituirea sumelor achitate la bugetul de stat și nedatorate se face numai la cererea contribuabilului, cu excepția sumelor încasate în plus prin poprire. Dispozițiile art. 168 din Codul de procedură fiscală dau naștere unei noi cauze juridice. Cererii de restituire formulate de societate îi devin aplicabile prevederile OMFP nr. 1899/2004, ce instituie procedura administrativă de restituirea sumelor de la buget, putând fi dispusă de organul fiscal în baza hotărârii judecătorești definitive.

Așadar, partea reclamantă nu deține un drept recunoscut de lege de a pretinde direct în instanță restituirea sumei achitate în plus, ci doar a diferenței rezultate din compensarea obligațiilor reciproce.

De asemenea, soluționarea cererii de acordare a dobânzii se face de organul fiscal competent, în acord cu procedura legală, doar acesta putând calcula dobânzile respective pretinse de contribuabil sau plătitor. Instanței nu îi revine decât să dispună cu privire la legalitatea actelor administrative fiscale în baza cărora s-a făcut plata sumei de bani solicitată spre a fi restituită. În caz contrar, instanța de judecată se substituie autorității fiscale.

În consecință, sentința primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, astfel că se solicită admiterea recursului formulat.

Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă DGRFP Ploiești - AJFP Ialomița au fost reluate motive similare celor prezentate de cealaltă recurentă-pârâtă, indicându-se atât aspecte referitoare la motivarea sentinței recurate, inclusiv din perspectiva valorificării probei cu expertiza contabilă, cât și pretinsa aplicare eronată a normelor de drept material în ceea ce privește creanțele fiscale în discuție

6.3 Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva încheierii din data de 29 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

În motivare, au fost reluate de partea recurentă-pârâtă criticile dezvoltate prin recursul referitor la sentință.

7.1. Recurenta-reclamantă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției nulității recursului declarat de DGRFP Ploiești - AJFP Ialomița împotriva încheierii din 29 ianuarie 2024 privind îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii din data de 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, respingerea criticilor de nelegalitate formulate de DGRFP Ploiești - AJFP Ialomița și DGRFP Ploiești cu privire la sentința anterior menționată și obligarea autorităților fiscale la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea acestui demers judiciar.

În apărare, în esență, partea recurentă-reclamantă a susținut că nu pot fi reținute alegațiile părților adverse în sensul că sentința curții de apel nu ar fi motivată, prima instanță arătând raționamentul pentru care a decis admiterea acțiunii prin raportare la întregul material probator existent în dosar, iar concluziile raportului de expertiză au fost reținute prin prisma unei analize proprii a situației deduse judecății.

Totodată, în mod corect prima instanță a recunoscut dreptul societății la deducerea cheltuielilor ocazionate de transportul echipamentelor, turbinelor eoliene, efectuat de D., precum și a amortizării fiscale aferente lucrărilor privind infrastructura drumurilor, pistelor și a platformelor.

A mai susținut recurenta-reclamantă că este legală și analiza efectuată asupra nelegalității măsurii de diminuare a pierderii fiscale ca efect al ajustării prețurilor de transfer, precum și asupra măsurii de ajustare a veniturilor cu suma de 447.785 RON considerate ca venituri din dobânzi aferente unor împrumuturi acordate unor persoane juridice afiliate. În acest sens, judecătorul fondului a procedat corect atunci când a anulat impunerea suplimentară a impozitului pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor juridice.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește soluția curții de apel de obligare a autorității fiscale să restituie suma de 647.788 RON, respectiv să achite dobânda fiscală aferentă, aceasta este în acord cu legea și corespunde situației de fapt stabilite.

7.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, de asemenea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 15 din data de 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, art. 483 alin. (3) din același act normativ prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

II.1 Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva încheierii din data de 29 ianuarie 2024, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Art. 489 din C. proc. civ. arată că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, . . . . . . . . . .(2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; (…)".

Înalta Curte observă din analiza dispozițiilor art. 489 din C. proc. civ. că sancțiunea nulității va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar și atunci când, deși motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Altfel spus, textul legal nu sancționează cu nulitatea greșita indicare formală a motivului de casare/nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanță este dezvoltarea criticilor formulate și măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cauza de față, lecturând atent criticile dezvoltate de partea recurentă-pârâtă prin cererea de recurs formulată împotriva încheierii din data de 29 ianuarie 2024, Înalta Curte constată că acestea nu sunt în legătură cu soluția curții de apel, astfel cum se identifică aceasta în dispozitiv și motivată în considerente.

Astfel, Curtea de Apel București a procedat prin încheierea din 29 ianuarie 2024 la «îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 15/30.01.2023, în sensul că, la al treilea paragraf se va trece suma corectă de 104.184 RON în loc de 104.148 RON, cum din eroare s-a menționat, urmând ca paragraful să aibă următorul conținut corect: Anulează în parte decizia de impunere nr. x/16.12.2015, raportul de inspecție fiscală nr. x/15.12.2015 și dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/22.12.2015 doar cu privire la reclamantă, emise de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, cu privire la sumele de 593.229 RON cu titlu de impozit pentru veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice, suma de 104.184 RON reprezentând majorările de întârziere aferente, suma de 69.381 RON cu titlu de penalități de întârziere, precum și măsura de diminuare a pierderii fiscale cu suma de 1.346.554 lei».

Or, prin cererea de recurs în discuție partea recurentă-pârâtă a reluat de manieră similară criticile pe care le dezvoltase prin cererea de recurs vizând sentința civilă nr. 15 din 30 ianuarie 2023, fără a prezenta propriu-zis motive de nelegalitate cu privire la soluția de îndreptare a erorii materiale respective.

În consecință, recursul respectiv în ansamblul său denotă omisiunea de raportare a părții recurente-pârâte la încheierea recurată prin prisma soluției pronunțate de curtea de apel. Face însă obiectul recursului legalitatea hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară, iar nu alte hotărâri intervenite în procesul respectiv, revenind părții interesate să observe soluția pronunțată și să formuleze motive de casare/nelegalitate în raport de aceasta.

Cât privește obligația părții nemulțumite de hotărârea primei instanțe de a-și motiva recursul declarat, Înalta Curte arată că a motiva recursul înseamnă, dincolo de arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al primei instanțe, raportat la motivul de casare/nelegalitate invocat.

Pentru a aprecia respectată cerința motivării cererii de recurs, Înalta Curte arată că trebuie identificate de instanța de control judiciar, în mod concret și efectiv, nemulțumirile părții recurente față de raționamentul juridic al primei instanțe, date fiind considerentele acesteia pe care și-a sprijinit soluția procesuală adoptată.

Recurenta-pârâtă nu a dezvoltat însă critici aduse încheierii din 29 ianuarie 2024 prin raportare la soluția primei instanțe, la raționamentul juridic expus, neprezentând nicio critică prin care să conteste existența erorii materiale ce necesita îndreptare prin hotărârea respectivă. Maniera de expunere din calea de atac nu poate reprezenta o motivare adecvată a recursului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., căci, așa cum s-a arătat, cerința motivării recursului promovat obligă partea recurentă la identificarea și susținerea nemulțumirilor/criticilor sale față de soluția primei instanțe, însă prin raportare la ceea ce prima instanță a reținut ca fiind considerente proprii în adoptarea soluției sale.

Față de cele arătate în precedent, date fiind art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va constata nul recursul declarat împotriva încheierii din data de 29 ianuarie 2024.

II.2 Cât privește recursurile declarate de recurentele-pârâte împotriva sentinței civile nr. 15 din data de 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

Prin memoriile de recurs formulate, părțile recurente-pârâte au invocat critici similare cu privire la sentința civilă atacată, ce se subsumează motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

În acest sens, nu pot fi reținute criticile referitoare la pretinsa inadmisibilitate a cererilor formulate de recurenta-reclamantă în restituirea sumelor achitate și acordarea dobânzii legale fiscale.

Astfel, potrivit prevederilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Dat fiind că în Codul de procedură fiscală nu sunt stabilite norme de procedură judiciară, devine relevantă procedura contenciosului administrativ reglementată prin Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 1 alin. (1) din acest act normativ statuând, cu caracter de principiu, că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

De asemenea, tot Legea nr. 554/2004, prin art. 8, prevede expres că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, daune morale (alin. (1), iar prin art. 18 stipulează că instanța de contencios administrativ, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, aceasta fiind obligată totodată să hotărască și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru (alin. (1) și alin. (3).

Astfel configurat, obiectul acțiunii în contencios administrativ se subsumează dispozițiilor exprese ale art. 52 alin. (1) din Constituția României și instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății, ci pot fi dispuse măsuri pentru repararea pagubei și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, în vederea înlăturării consecințelor vătămătoare ale actului administrativ nelegal.

Într-adevăr, Codul de procedură fiscală dispune inclusiv sub aspectul procedurilor administrative desfășurate de organul fiscal competent de compensare sau restituiri de sume ori în cazul rambursării TVA.

Aceste proceduri administrative nu poate lipsi însă de conținut prevederile Legii contenciosului administrativ referitoare la înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actelor administrative contestate, persoana vătămată având un drept de opțiune asupra căii de urmat pentru a obține recunoașterea dreptului sau interesului legitim pretins ori repararea pagubei, inclusiv sub aspectul restituirii sumelor despre care pretinde că i-au fost impuse nelegal, în măsura în acestea au fost stinse în condițiile legii, dar și dobânzi fiscale cu caracter accesoriu.

Astfel, titularul cererii de chemare în judecată fie solicită instanței de contencios administrativ, odată cu acțiunea în anularea actului nelegal, în condițiile art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, repararea prejudiciului produs prin actul nelegal, fie, ulterior anulării actului de către instanța de contencios administrativ, se adresează cu o cerere organului administrativ competent, în condițiile textelor amintite din Codul de procedură fiscală raportat la alte acte administrative normative emise în vederea organizării executării legii.

Într-un astfel de context, reglementarea procedurii administrative de restituire a sumelor în lumina Codului de procedură fiscală nu poate fi considerată un fine de neprimire care să atragă inadmisibilitatea cererii în justiție, formulată în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

O astfel de interpretare nu conduce nici la excluderea posibilității de compensare a obligațiilor fiscale, aceasta nefiind incompatibilă cu stabilirea unei obligații de restituire în sarcina autorităților fiscale, ci, dimpotrivă, are ca premisă existența unor obligații de plată reciproce.

Compensarea este reglementată în Codul de procedură fiscală ca un mijloc de stingere a obligațiilor fiscale reciproce, anume creanțele datorate bugetului de stat (impozite, taxe, contribuții, accesorii și alte sume) și creanțele debitorului fiscal, reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, fără a exista vreun impediment legal la efectuarea compensării în faza de executare a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus recunoașterea dreptului sau repararea pagubei prin restituirea sumelor impuse nelegal, urmându-se regulile prescrise în Cod.

În consecință, aspectul referitor la dispozițiile Codului de procedură fiscală nu puteau fundamenta soluția de inadmisibilitate pretinsă de partea recurentă-pârâtă.

Cât despre cuantumul efectiv al sumei de restituit de la buget, în măsura în care actul administrativ fiscal litigios ar fi anulat, din perspectiva modului de constituire a disponibilului respectiv, nici acesta nu reprezintă un argument care să susțină un fine de neprimire sub forma inadmisibilității cererii, ci implică o verificare pe fondul cererii accesorii, astfel încât să se identifice limita în care se impune recunoașterea dreptului pretins.

În consecință, această categorie de critici formulate în recurs sunt lipsite de fundamentare, inclusiv în ceea ce privește problema acordării dobânzii legale fiscale aferente sumei cu privire la care s-a dispus restituirea, câtă vreme și în această ipoteză în discuție este o formă de reparare a prejudiciului produs prin actul administrativ fiscal nelegal, iar manifestarea de voință a persoanei vătămate în sensul acordării unei astfel de reparații este indiscutabilă, fiind reflectată în cererea formulată în proces.

Altfel spus, după cum s-a arătat anterior, nu trebuie confundată solicitarea de reparare a prejudiciului în condițiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca expresie a contenciosului subiectiv de primă jurisdicție și efect legal specific al unei soluții judecătorești de anulare a actului administrativ litigios, cu acțiunea în cenzurarea conduitei organului fiscal privind soluționarea unei cereri de restituire de creanțe fiscale și acordare a dobânzii fiscale aferente, care să fi fost formulată în procedura administrativă de către persoana interesată. Doar în cazul acestei din urmă cereri ar putea prezenta relevanță aspectele învederate de recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs, fără însă ca o astfel de cerere să facă obiectul acțiunii în discuție.

Cât despre dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acest motiv de casare/nelegalitate implică o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, Înalta Curtea de Casație și Justiție constată existența raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Curtea de apel a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind motivele de fapt și de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost admisă.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea și interpretarea de către prima instanță a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei. Or, curtea de apel a indicat considerentele pentru care a pronunțat soluția recurată, fără a fi contradictorii sau străine de natura cauzei.

Valorificarea în considerentele hotărârii judecătorești a probelor administrate în proces, inclusiv a concluziilor raportului de expertiză, nu contravine normelor de procedură civilă în materia motivării hotărârilor judecătorești, din moment ce reflectarea lor este expresia unei analize efectuate de judecătorul fondului și integrare a lor în propriul său raționament.

În mod corespunzător, nici acest motiv de casare/nelegalitate nu este întemeiat.

În ce privește motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă-pârâtă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Prin intermediul acestui motiv de casare/nelegalitate, recurentele-pârâte au invocat mai multe critici cu privire la sentința atacată, acestea urmând a fi analizate mai întâi din perspectiva celor lipsite de temei, iar în final a celor fundamentate.

Așadar, nu pot fi primite criticile prin care partea recurentă-pârâtă contestă modul în care prima instanță a soluționat procesul în legătură cu suma de 730.210 RON cheltuieli aferente achizițiilor de servicii de transport de la furnizorul D..

În acest sens, Curtea de Apel București a subliniat că este eronat modul în care organele fiscale au interpretat raporturile contractuale vizând reclamanta, societatea menționată anterior și afiliata K.. Astfel, judecătorul fondului s-a raportat în mod activ la probele cu înscrisuri și expertiză administrate în proces, argumentând pe baza acelui probator că obligația de transport a turbinelor eoliene intra în sarcina exclusivă a societății A. (în prezent B.), astfel încât tot acesteia îi incumba și plata prețului aferent prestării serviciului de transport.

Or, prin cererile de recurs, recurentele-pârâte propun o altă interpretare a materialului probator, contestând obligația contractuală a recurentei-reclamante de a fi plătit prețul serviciului de transport, cu efect asupra deductibilității cheltuielii litigioase.

În acest context, Înalta Curte subliniază că art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ arată că "(1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (…) (3) În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. În cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.".

Lectura atentă a acestui text normativ nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, 486, 488 și 489 din C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747/2014, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului".

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, adică un control de temeinicie solicitat de recurent în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

În orice caz, din analiza cererilor de recurs rezultă că recurentele-pârâte nu contestă calitatea părții adverse de vânzător cu privire la bunurile achiziționate de la K. și vândute ulterior unor societăți din Bulgaria, bunuri transportate la cumpărătorul final prin intermediul societății D.. În aceste condiții, analiza realizată de judecătorul fondului în vederea stabilirii situației de fapt fiscale nu rezultă a fi discreționară, ci argumentată, reținând în acest sens și observarea conținutului efectiv al contractelor încheiate de părți, precum și înscrisurile vizând societatea recurentă-reclamantă în legătură cu transportul efectiv până în Bulgaria. Cât despre calitatea inițială a recurentei-reclamante de cumpărător, iar apoi de vânzător al bunurilor respective, un astfel de aspect apare ca fiind firesc din moment ce recurenta-reclamantă nu este producător al bunurilor în discuție.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar observă lipsa de pertinență a referirilor din memoriile de recurs la relația de afiliere dintre partea recurentă-reclamantă și societatea K., câtă vreme organele fiscale nu au imputat vreo nerespectare a regulii prețului de piață între acestea.

În consecință, critica analizată nu este întemeiată.

La aceeași concluzie se ajunge și în ceea ce privește critica vizând suma aferentă serviciilor achiziționate de la societatea H. S.R.L. prin refacturarea lucrărilor efectuate de subcontractorul J. S.R.L..

Astfel, Curtea de Apel București a observat, în urma analizării probelor administrate, existența unui contract de prestări servicii încheiat cu H. S.R.L. și a unui contract de prestări servicii încheiat cu subcontractorul J. S.R.L., judecătorul fondului afirmând în continuare că serviciile au fost prestate și justificate prin situații de lucrări și procese-verbale de recepție. În aceste condiții, serviciile facturate de H. S.R.L. prin refacturarea lucrărilor efectuate de subcontractorul J. S.R.L. se referă la cheltuieli deductibile fiscal, serviciile respective fiind efectiv prestate în folosul reclamantei. În consecință, suma alocată în investiția recepționată și dată în folosință cu servicii pentru construcția infrastructurii, prin refacturarea lucrărilor efectuate de subcontractorul J. S.R.L., din care suma alocată pentru investiția relevantă este în cuantum de 273.949 RON, a fost stabilită ca fiind justificată cu documente privind necesitatea și prestarea efectivă a serviciului, astfel încât acele cheltuieli cu amortizarea costurilor în sumă de 273.949 RON sunt deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit.

Prin memoriile de recurs, recurentele-pârâte fie afirmă că prestarea efectivă a serviciilor nu a fost demonstrată, fie critică analiza realizată în conținutul raportului de expertiză. Niciuna dintre categoriile de critici amintite nu este relevantă în soluționarea căii de atac a recursului, întrucât pe de o parte se pune în discuție situația de fapt stabilită de judecătorul fondului, pe de altă parte se contestă conținutul unei probe administrate în fața primei instanțe, ambele aspecte privind temeinicia sentinței atacate, iar nu legalitatea acesteia.

Așadar, nu se poate decela vreo nelegalitate a sentinței recurate.

Următoarele critici formulate de recurentele-pârâte privesc sumele de 12.420 RON, 83.853 RON și 57.984 RON, în legătură cu care se afirmă că, vizând tranzacții între entități afiliate, nu respectă principiul prețului de piață, în acord inclusiv cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2004 privind Codul fiscal, forma în vigoare în epocă.

Referitor la recursul recurentei-pârâte DGRFP Ploiești, instanța de recurs constată că, după mai multe afirmații cu caracter teoretic privind prețurile de transfer și la necesitatea de a fi respectat prețul de piață în cazul tranzacțiilor între entitățile afili