ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2374/2015

Decizia nr. 2374/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 39/2014, pronunțată la data de 13 februarie 2014, de Tribunalul Dolj, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepția prescripției extinctive, invocată de către pârâtă, motivată de faptul că, potrivit art. 5 din contractul de execuție - termenul de execuție a contractului, de 12 luni, a încetat la data de 14 iulie 2009, iar termenul de prescripție s-a împlinit trei ani mai târziu, respectiv la data de 13 iulie 2012, reținând următoarele:

Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la momentul intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Așadar, pornind de la această regulă, prescripțiile începute anterior datei de 01 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, sunt supuse Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, iar în conformitate cu dispoz. art. 7 din același decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Totodată, conform prevederilor art. 7 alin. (2), în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditoarei, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

În speță, contractul dintre părți, încheiat la 15 iulie 2008, a avut ca termen 1 an fiind ajuns la termen la data de 15 iulie 2009, fiind evident faptul că termenul de prescripție a unei cereri în rezoluțiunea acestuia a început să curgă la data de 14 iulie 2009 și s-a împlinit la data de 13 iulie 2012.

Cum, în speță, acțiunea a fost introdusă la data de 30 septembrie 2012 instanța a apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit și dreptul la acțiune e prescris.

Raportat la întreruperea cursului prescripției invocată de reclamantă, instanța a reținut următoarele:

Este adevărat că între părți a avut loc o încercare de conciliere, fiind încheiate două procese verbale la data de 21 septembrie 2010, respectiv 28 septembrie 2010, însă, pentru ca rezultatul concilierii să întrerupă cursul prescripției, trebuie ca în conținutul procesului-verbal să existe o recunoaștere voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, neafectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei.

S-a reținut, cu privire la primul proces verbal, că punctul de vedere al pârâtei este departe de a însemna o recunoaștere - „...noi suntem pregătiți să începem lucrările, iar în ceea ce privește solicitarea SC A. SA (restituirea avansului) nu suntem mandatați să semnăm acest proces verbal”, iar referitor la procesul-verbal din 28 septembrie 2010, că nu reprezintă o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, având în vedere ca pârâta a solicitat îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă, ceea ce echivalează cu excepția de neexecutare a contractului. Instanța a constatat că în conținutul procesului-verbal nu există o recunoaștere din partea pârâtei a pretențiilor reclamantei, care să fie în măsură să întrerupă cursul prescripției și, ca atare, că dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu sunt incidente.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta SC A. SA Craiova.

Prin decizia nr. 285/2014 din 18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanta SC A. SA, împotriva sentinței nr. 39/2014 pronunțată la data de 13 februarie 2014, de Tribunalul Dolj, secția a ll-a civilă, și a fost obligată apelanta reclamantă la plata sumei de 11.077 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel, în raport starea de fapt reținută, a constatat că instanța de fond a considerat în mod corect că dreptul la acțiune al reclamantei apelante este prescris.

Astfel, potrivit art. 1837 C. civ. „Prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege”, iar, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Prin urmare, dacă acțiunea personală întemeiată pe un drept de creanță nu a fost exercitată în termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, titularul dreptului de creanță nu mai are posibilitatea de a valorifica acel drept pe calea acțiunii, de a recurge la forța coercitivă a statului, atunci când dreptul său este contestat sau încălcat.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere”, ceea ce înseamnă că prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, potrivit principiului „actione non natae, non praescribitur”.

Conform doctrinei, „data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv civil este încălcat, negat, contestat, sau data de la care dreptul subiectiv, chiar în lipsa unei încălcări sau contestații, trebuie exercitat”.

Așadar, atingerea în orice mod a dreptului subiectiv care determină o „stare de conflict”, ce trebuie lămurită în termen cât mai scurt, justifică intervenția mecanismului prescripției extinctive, care sancționează pasivitatea ori neglijența titularului dreptului.

Art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”.

Cum, în speță, prin contract s-a stabilit un termen de execuție de 12 luni, de la data semnării contractului, se constată că instanța de fond a reținut corect că la împlinirea acestui termen, respectiv la data de 14 iulie 2009, s-a născut dreptul la acțiune al apelantei reclamante, care trebuia exercitat într-un interval de timp de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică până la data de 13 iulie 2012.

La data de 14 iulie 2009 s-a născut „starea de conflict” între părți, determinată, astfel cum susține apelanta în răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 07 mai 2014, și de culpa intimatei, care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale ce îi reveneau și care nu erau condiționate în totalitate de obținerea unei autorizații de construcție.

Instanța de fond a apreciat corect că încercările de conciliere, consemnate în cele două procese verbale încheiate de părți la data de 21 septembrie 2010, respectiv 28 septembrie 2010, nu au avut ca efect întreruperea termenului de prescripție.

Conform art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Prin urmare, pentru a produce efectul întreruptiv, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie trebuie să fie făcută de „cel în folosul căruia curge prescripția” și să fie neîndoielnică.

În speță, dat fiind faptul că acțiunea reclamantei apelante este o acțiune personală întemeiată pe un drept de creanță, pentru a se considera că s-a întrerupt cursul prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, se impunea a se face dovada că, până la împlinirea cursului prescripției extinctive, intimata pârâtă a recunoscut expres sau tacit, dar neîndoielnic, dreptul său de creanță.

Prin urmare, dată fiind natura dreptului pretins de apelantă, doar în situația în care intimata ar fi mărturisit că datorează apelantei suma pe care a primit-o cu titlu de avans, cu dobânda legală aferentă, dacă ar fi plătit o parte din suma respectivă sau ar fi cerut un termen pentru plata acestei sumei, s-ar fi produs efectul întreruptiv al cursului precsriptiei dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, instanța de apel a reținut că dreptul la acțiune al reclamantei, ce a format obiectul cauzei la instanța de fond, era stins ca urmare a împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar, în speță, nu a avut loc întreruperea prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 164/1958, instanța de fond procedând corect, conform art. 248 din noul C. proc. civ., la respingerea acțiunii, devenind inutilă și fără interes examinarea oricăror aspecte de fapt ce au format obiectul acțiunii reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, respingerea excepției prescripției extinctive invocate de pârâtă, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru soluționarea pe fond a pricinii.

Recurenta-reclamantă susține, în esență, faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța de apel a apreciat că ar fi fost necesar ca pârâta să recunoască obligația de rambursare a avansului plătit de recurentă; în realitate pârâta și-a recunoscut obligația contractuală, respectiv aceea de a executa amenajarea clădirii de birouri, iar faptul că aceasta a solicitat prezentarea unei autorizații de construire nu înseamnă că nu și-a recunoscut obligația contractuală.

Prin urmare, susține recurenta, la data recunoașterii (28 septembrie 2010) a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, înăuntrul căruia recurenta avea dreptul să ceară îndeplinirea obligațiilor contractuale, lucru care s-a și întâmplat, însă pârâta a refuzat să dea curs invitațiilor primite de la recurentă.

Recurenta consideră că instanța de apel a dat o interpretarea eronată art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece pârâta a recunoscut obligația contractuală, iar faptul că a condiționat executarea obligației de îndeplinirea unor cerințe contractuale de către reclamantă, nu înlătură recunoașterea propriei obligații; art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu impune ca recunoașterea să fie pură și simplă, prin interpretarea dată textului de lege, instanțele fondului au adăugat nepermis la lege.

Mai susține și faptul că instanța de apel a interpretat greșit și conținutul procesului-verbal din data de 28 septembrie 2010 prin care pârâta afirma că SC B. SA solicita îndeplinirea obligațiilor de către SC A. SA în vederea executării contractului din 15 iulie 2008, întrucât cea dintâi este în măsură să procedeze la executarea lucrărilor obligație asumată la semnarea contractului”.

Consideră că procesul-verbal menționat întrunește toate condițiile pentru a fi considerat că valorează drept recunoaștere din partea pârâtei de a amenaja clădirea de birouri.

Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SA din perspectiva criticilor formulate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat întrucât instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte a reținut că pentru a se produce efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1959, recunoașterea pârâtei trebuie să fie în mod evident voluntară, neîndoielnică și pură și simplă nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei.

De aceea, nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante conform căreia procesul-verbal din 28 septembrie 2010 reprezintă o recunoaștere din partea pârâtei a pretențiilor reclamantei, având în vedere că pârâta a solicitat îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă prin contractul de execuție lucrări de construcție din 15 iulie 2008, invocând excepția de neexecutare a contractului. Or, aceasta nu are valoare juridică de recunoaștere a pretenției, nefiind de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției.

Prin urmare, instanța de apel a reținut cu justețe că „dată fiind natura dreptului pretins de apelantă, doar în situația în care intimata ar fi mărturisit că datorează apelantei suma pe care a primit-o cu titlu de avans, cu dobânda legală aferentă, dacă ar fi plătit o parte din suma respectivă sau ar fi cerut un termen pentru plata acestei sumei, s-ar fi produs efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958”.

Or, în speță, câtă vreme prin contract s-a stabilit un termen de execuție de 12 luni, de la data semnării contractului, care s-a împlinit la data de 14 iulie 2009, dată la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, care trebuia exercitat în 3 ani, adică până la 13 iulie 2012, iar în speță nu a avut loc întreruperea prescripției conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, se constată că în mod legal instanțele fondului au constatat că dreptul la acțiune este prescris, față de data formulării cererii de chemare în judecată, la 30 iulie 2012, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate și în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 285/2014 din 18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2015.