ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1246/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13 iunie 2016 sub nr. 22561/3/2016, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. SRL a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 17.108.123,67 euro daune-interese.

Prin Sentința civilă nr. 7191 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes, excepția autorității de lucru judecat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 584 din 24 martie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Sentinței civile nr. 7191 din 11 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta B. SRL

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului astfel cum a fost formulat și trimitere cauzei la instanța de fond pentru a se proceda la judecata în fond.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta, după o prezentare a situației de fapt, a arătat, în esență, că instanța de apel a trecut peste autoritatea de lucru judecat și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 6.1 din Convenție și art. 11 din Constituție, procedând la repunerea în discuție a situației stabilite anterior în Dosarul nr. x/2012.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 431 alin. (2), art. 430 alin. (2) C. proc. civ., la art. 6.1 din Convenție și art. 11 din Constituția României, recurenta susține că instanța de apel a repus în discuție situația stabilită în Dosarul nr. x/2012 și a reinterpretat cele deja judecate în ceea ce privește caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor A. SRL, nesocotind principiul autorității de lucru judecat.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a înlăturat orice hotărâre care are legătură cu prezenta cauză și poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, stabilind că instanțele au depășit limitele judecății dacă s-au pronunțat asupra nașterii creanței, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 431 alin. (2) și art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei, hotărârea atacată este nemotivată, întrucât instanța nu a analizat apelul în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și cenzurarea cheltuielilor de judecată, iar motivele din hotărârea atacată nu au putere de convingere, motivarea fiind ambiguă, confuză, incorectă și contradictorie.

Recurenta consideră că în motivarea instanței de apel se face vorbire despre unele hotărâri pronunțate în cauze anterioare, fără a indica dosarele și hotărârile la care face referire și că, deși în prezenta cauză instanța de apel a constatat că, în ceea ce privește creanța A. SRL din Dosarul nr. x/2012, considerentele Deciziei civile nr. 280 din 9 aprilie 2014 vizează exigibilitatea, deci nașterea creanței, instanța de apel stabilește că aceeași decizie vizează caracterele de certitudine, lichiditate și exigibilitate a două creanțe a A. SRL și B.

Recurenta susține că, în speță, sunt incidente prevederile noului C. civ., întrucât creanța A. SRL împotriva B. s-a născut ulterior anului 2011, la data de 11 iulie 2013, când s-a soluționat fondul cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, dată la care s-a cunoscut paguba și cine răspunde de ea.

Recurenta apreciază că și în situația în care ar fi incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, trebuie făcută aplicarea dispozițiilor art. 19 din același act normativ și să se soluționeze cauza pe fond, deoarece pârâta B. a invocat prescripția intervenită ca urmare a conduitei sale.

De asemenea, recurenta apreciază că prescripția dreptului de a introduce acțiunea s-a întrerupt ca urmare a efectuării cercetării penale, declanșată chiar de pârâta B. cu scopul de a fi exonerată de plata daunelor interese prevăzute la art. 10.1 din contract.

Recurenta consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel că existența pe rolul instanțelor de judecată a unei cauze care ar fi avut ca temei legal art. 10.1 pune A. SRL în imposibilitatea realizării dreptului rezultat din art. 10.1, întrucât, astfel cum rezultă din contract, A. SRL poate solicita aplicarea acestui articol pentru orice întârziere la plată, nefiind limitat dreptul de a solicita daunele interese în temeiul acestuia și nici nu este prevăzută încetarea contractului dacă se solicită daunele interese în temeiul art. 10.1.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta consideră că, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât în considerente se menționează că valoarea solicitată este de 26.843,43 RON, iar prin dispozitiv a obligat A. SRL la plata sumei de 92.865,54 RON.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului astfel cum a fost formulat și trimitere cauzei primei instanțe pentru a se proceda la judecata în fond.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei-pârâte ca neîntemeiate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2017 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 7 noiembrie 2017.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 584 din 24 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., vizează încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței pronunțate într-un alt litigiu, prin considerarea ca prescris a debitului solicitat în prezenta cauză.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, creanța solicitată în prezentul litigiu este distinctă față de creanța solicitată în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, soluționat prin Sentința irevocabilă nr. 5353 din 11 iulie 2013, întrucât prin acea hotărâre s-a dispus obligarea pârâtei la plata mărfurilor livrate în baza Contractului de furnizare de produse nepetroliere din 2008 și neachitate, precum și la plata penalităților contractuale în valoare totală de 21.435.567,70 RON, temeiul juridic al acțiunii constând în contractul părților, art. 969 C. civ. de la 1864 și în art. 93, din Contract - termenul de plată și art. 10.3 privitor la penalitatea de 0,15% pentru întârzierea în efectuarea plății.

În ceea ce privește prezenta cauză, temeiul acțiunii este reprezentat de art. 10.1 din Contract, potrivit căruia:

"încălcarea de către Cumpărător a obligației prevăzută la art. 9.3, respectiv încălcarea obligației de plată a produselor livrate cu mai mult de 60 de zile față de termenul scadent atrage aplicarea prevederilor art. 14.1. lit. b), respectiv obligația Cumpărătorului de a achita Furnizorului daune-interese în cuantum de 3% din planul B. propus și nerealizat până la sfârșitul colaborării, fără realizarea formalităților de notificare prealabilă, prevederi în temeiul cărora, recurenta a solicitat daune-interese, raportat la cuantumul planului de afaceri pe perioada 2011 - 2017.

Astfel, efectul pozitiv desprins din autoritatea de lucru judecat a Sentinței irevocabile nr. 5353 din 11 iulie 2013, susținut de recurentă nu poate fi primit, întrucât aceasta a arătat că este vorba de alte pretenții decât cele menționate în sentința evocată, fiind exclus raportul de identitate, iar din cuantumul și modul de calcul al sumei pretinse apare evidentă excluderea și a raportului de includere.

Din această perspectivă, rezultă că sunt două creanțe diferite una de alta, singura legătură care apare între cele două creanțe fiind aceea că ambele ar fi generate de neplata la termenul contractual a prețului unor produse, iar faptul că acestea sunt diferite rezultă că soarta lor nu este legată, una nefiind nici accesoriul juridic al celeilalte ceea ce, sub aspectul prescripției, determină curgerea a câte unui termen de prescripție separat pentru ambele creanțe, aspect ce conduce la concluzia că aprecierea făcută de o instanță asupra momentului nașterii uneia din aceste creanțe, implicit asupra începutului termenului de prescripție nu se impune instanței învestite cu analiza celei de-a doua creanțe.

Prin urmare, se constată că în mod corect a stabilit instanța de apel că Sentința civilă nr. 5353/2013 nu are putere de lucru judecat în cadrul prezentului litigiu sub aspectul modului de calcul, precum și al valorii, cele două creanțe rămân distincte, întrucât rezultă o sumă mult mai mare solicitată în prezentul dosar față de cea din litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, sumele nefiind incluse una în cealaltă, ci au fost solicitate distinct și cumulativ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât apelul nu a fost analizat în raport cu prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, precum și în ceea ce privește cenzurarea cheltuielilor de judecată, cu referire și la faptul că decizia atacată se bazează pe motive străine de natura pricinii, respectiv cauze și hotărâri neindicate.

În legătură cu acest motiv se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea instanței de apel.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, iar faptul ca instanța de apel nu a considerat incidente dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la repunerea în termen, acest aspect trebuie interpretat în raport cu caracterul nefondat al susținerilor recurentei cu privire la împiedicarea sa de a acționa din cauza plângerilor penale făcute de B.

Critica privind aspectul cenzurării cheltuielilor de judecată, vizează o necorelare între suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în cuprinsul considerentelor deciziei atacate și cea menționată în dispozitivul hotărâri, aspect ce poate fi apreciat ca fiind de fapt o eroare materială, care poate fi îndreptată prin intermediul unei cereri de îndreptare a hotărârii, formulată în temeiul dispozițiilor art. 442 C. proc. civ.

Totodată, se reține că în considerente, instanța de apel s-a raportat exclusiv la hotărârile pronunțate în cadrul litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, care au fost depuse la dosarul cauzei chiar de reclamantă în susținerea acțiunii sale, sens în care nu se poate reține vreo vătămare a dreptului la apărare al recurentei prin analizarea de către instanța a materialului probator, iar neindicarea de către instanță a numărului și datei pronunțării în apel a deciziei din Dosarul nr. x/2012 nu poate fi considerată o critică în motivarea acestei hotărâri de natură să conducă la casarea acesteia, atâta timp cât nu există nici un dubiu cu privire la decizia menționată.

De asemenea, nici critica privind pretinsele motive contradictorii cuprinse în decizia atacată nu poate fi primită, întrucât prin hotărârea pronunțată instanța a argumentat faptul că în cadrul litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012 nu s-a stabilit drept dată a nașterii creanței data pronunțării hotărârii, respectiv 11 iulie 2013.

Din această perspectivă, se constată, contrar susținerilor recurentei că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speță nu se regăsește.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurenta susține că în speță ar fi incidente prevederile Noului C. civ. raportat la pretinsa naștere a dreptului de creanță, respectiv 11 iulie 2013, moment la care s-a soluționat fondul cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, dată la care s-a cunoscut paguba, precum și cine răspunde de ea.

Această critică nu poate fi primită, întrucât legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, vizează dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Concluzia aceasta se impune în raport cu obiectului litigiului și statuările instanțelor de fond cu privire la cadrul raporturilor dintre părți, dedus judecății, respectiv pretenții constând în daune-interese contractuale, calculate pentru încălcarea obligației de plată a prețului produselor livrate în perioada 5 iulie 2010 - 31 august 2010, cu mai mult de 60 de zile față de termenul contractual scadent, în temeiul art. 10.1 din Contractul - cadru.

În materia prescripției extinctive, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. prevede, in terminis, că numai "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au institui" (art. 201). Per a contrario, prescripțiile neîncepute la data intrării în vigoare a noului C. civ. - 1 octombrie 2011 - vor fi supuse dispozițiilor legii noi, iar nu legii vechi, în speță Decretului nr. 167/1958 și C. civ. de la 1864.

Pentru determinarea momentului începutului cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune în daune-interese contractuale, trebuie avute în vedere, cu prioritate, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ale C. civ. de la 1864 și legislației civile speciale.

Astfel, în raport de momentul începutului cursului prescripției dreptului material la acțiune determinat conform legii aplicabile, acțiunea este prescrisă, astfel cum corect au reținut cele două instanțe.

În acest context, se reține că a operat prescripția dreptului la acțiune, motivat de faptul că, în raport cu prevederile art. 10.1 din Contract și dispozițiile art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, în speță, termenul de prescripție pentru pretențiile din cererea introductivă de instanță ar începe să curgă, cel mai târziu, de la împlinirea a 60 de zile de la expirarea termenului de plată al ultimei facturi - 2 noiembrie 2010, respectiv ar începe să curgă cel mai târziu la data de 3 ianuarie 2011, termen care s-a împlinit la data de 3 ianuarie 2014, așa încât în raport cu data înregistrării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, respectiv 13 iunie 2016, pretențiile solicitate de recurentă sunt prescrise.

În concluzie, cu referire la motivele evocate se va reține că recurenta s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul conținutului său, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

În ceea ce privește susținerea recurentei, din finalul memoriului de recurs, potrivit căreia, prescripția dreptului de a introduce acțiunea s-a întrerupt ca urmare a efectuării cercetărilor penale, declanșate chiar de pârâta B. cu scopul de a fi exonerată de la plata daunelor interese prevăzute la art. 10.1 din contract, se constată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, existența dosarului penal evocat nu a împiedicat reclamanta să formuleze mai multe cereri de chemare în judecată, cu același obiect, așa încât efectul întreruptiv de prescripție nu s-a mai produs, astfel că susținerea recurentei, potrivit căreia, pârâta a formulat plângerea penală pentru a evita plata daunelor nu poate fi reținută și nu poate fi considerată o vătămare adusă acesteia.

Din această perspectivă, criticile susținute doar în mod formal și circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 584 din 24 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 584 din 24 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM