ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1497/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la data de 20.09.2011 pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ sub numărul de dosar x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta B. SRL), în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., a solicitat să se dispună:

(1) obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 10.000.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin fapta culpabilă a pârâtei în neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate prin contractul f.n./26.11.2008 și actul adițional f.n./30.06.2009 încheiate cu pârâta S.C. C. S.R.L. și prin contractul f.n./4.06.2008 și actul adițional f.n./30.09.2009, încheiate cu pârâta S.C. D. S.R.L., "contracte ajunse la termen, raportat la culpa pârâtelor în îndeplinirea obligațiilor contractuale pendinte de termenele de finalizare și pentru a putea da eficiență convențiilor menționate, precum și pentru prevenirea unor pagube foarte mari, iminente, ce nu s-ar putea repara, ca urmare a refuzului pârâtelor de a prelungi termenele contractuale, cu scopul realizării obiectului contractelor și al finalizării planului de afaceri al" reclamantei;

(2) instituirea unui drept de retenție asupra tuturor bunurilor mobile și imobile existente în incinta industrială situată în Timișoara, str. x nr. 25 și loc. Margina, jud. Timiș, aflate în posesia reclamantei, până la achitarea de către pârâte a pretențiilor de la petitul 1, în cuantumul ce va fi acordat de instanță, izvorând din contractul fn/26.11.2008 și actul adițional fn/30.06.2009 încheiate cu pârâta S.C. C. S.R.L. și art. 6.1 din contractul fn/04.06.2008 și actul adițional fn/30.09.2009 încheiate cu pârâta S.C. D. S.R.L., "raportat la culpa pârâtelor în îndeplinirea obligațiilor contractuale pendinte de termenele de finalizare a contractelor și pentru a putea da eficiență convențiilor menționate, precum și pentru prevenirea unor pagube foarte mari, iminente, ce nu s-ar putea repara, prin pierderea posesiei asupra bunurilor și înstrăinarea acestora către terți"

(3) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În descrierea situației de fapt ce face obiectul relațiilor comerciale și juridice dintre părți, reclamanta a arătat, în esență, că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta S.C. D. S.R.L., aceasta, în calitate de vânzătoare, și-a asumat obligația de a preda bunurile ce fac obiectul contractului libere de sarcini și, în baza art. 1337, art. 1339, art. 1341 și art. 1350 C. civ., și-a asumat obligația de a garanta împotriva evicțiunii totale sau parțiale, că pârâta și-a asumat răspunderea predării/bunurilor mobile și instalațiilor industriale ce sunt imobile prin destinație, a tuturor echipamentelor, stocurilor, căilor ferate ș.a., conform art. 468 C. civ., precum și a locației acestora, terenul intravilan, libere de sarcini, în speță, sintagma "libere de sarcini" având semnificația prevăzută de art. 977 și art. 1312 C. civ.

A mai arătat că, în fapt, s-a predat o locație ce nu a avut întocmit proces-verbal de închidere, nu au fost întocmite bilanțurile de mediu aferente de gradul 1 și gradul 2 și nici nu au fost obținute reglementările de mediu, obligatorii conform legii la înstrăinare, imobilele și instalațiile sunt grevate de sarcini și supuse evicțiunii, ceea ce a împiedicat și actualmente împiedică îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă, în special prin imposibilitatea obținerii avizelor și autorizațiilor necesare desfășurării activității.

A mai arătat reclamanta că deține dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile prin destinație, a căror existență și conservare sunt în pericol în prezent ți că se pune în discuție și o răspundere civilă delictuală, fiind citate, prevederile art. 998 și ale art. 999 C. civ., respectiv ale art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul 31/1954.

Prin sentința civilă nr. 104/PI din 13.04.2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. x, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul de dosar x/2012

Prin sentința civilă nr. 20137 din 20.12.2012, pronunțată în dosarul nr. x, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., a respins, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanție privind pe chemații în garanție S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.A. prin lichidator judiciar H. SPRL, a respins, ca lipsită de interes, cererea de intervenție formulată de S.C. F. S.R.L. și a disjuns cererea reconvențională formulată de S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. și a dispus formarea unui dosar separat.

Prin decizia nr. 163 din 25.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 20137/20.12.2012, pronunțate de Tribunalul București, a fost anulată în parte sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe sub aspectul cererii principale, a cererii de chemare în garanție și a cererii de intervenție accesorie.

Hotărârea mai sus menționată a rămas irevocabilă prin respingerea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a recursului formulat de pârâta C. S.R.L., prin decizia civilă nr. 2442 din 26.06.2014.

Cauza a fost reînregistrată la data de 23.10.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2014

Prin sentința civilă nr. 1770 din 08.04.2015, pronunțată în dosarul nr. x, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată pentru cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. și chematele în garanție S.C. E. S.R.L., prin administrator judiciar I. SPRL, S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar H. SPRL, către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Prin încheierea din data de 08.04.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus disjungerea cererii formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. și formarea unui dosar separat, având nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1790 din 08.04.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x, a fost admisă excepția prematurității acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. și a fost respinsă, ca prematură, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L..

În motivarea soluției evocate mai sus, s-a reținut, în esență, că obiectul cererii de chemare în judecată este obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 euro, în echivalent RON cu titlu de despăgubiri civile contractuale și că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, impusă de art. 720

1

C. proc. civ. din 1865.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, fără a motiva calea de atac.

Prin decizia civilă nr. 1640 A din 23.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata S.C. D. S.R.L..

Împotriva deciziei menționate anterior, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special J. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1021 din 01.06.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x, a fost admis recursul, s-a casat decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținându-se în esență că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

La data de 21.06.2016, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

La termenul din data de 05.05.2017, pentru considerentele expuse în practicaua deciziei civile nr. 859A/05.05.2017, instanța de apel a respins, ca nefondate, excepția tardivității apelului și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

Prin decizia civilă nr. 859A din 05.05.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul, în rejudecare după casare, declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special J., împotriva sentinței civile nr. 1790/8.04.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x, s-a anulat sentința apelată, s-a reținut cauza pentru evocarea fondului și a fost acordat termen la data de 08.09.2017.

Prin încheierea din 19.01.2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis pentru ambele părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a respins proba testimonială și cea cu expertiză de specialitate solicitate de reclamantă, constatând că nu a fost motivată utilitatea acestor probe și a amânat pronunțarea deciziei pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Prin decizia civilă nr. 144A din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L..

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, cu titlu prealabil, că prin sentința civilă nr. 1515/3.10.2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x, s-a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B. SRL), în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. și s-a dispus instituirea unui drept de retenție asupra tuturor bunurilor mobile și imobile existente în incinta industrială situată în Timișoara, str. x, nr. 25 și localitatea Margina, jud. Timiș, aflate în prezent în posesia reclamantei în temeiul contractelor fn/26.11.2008 și a actului adițional fn/30.06.2009, încheiate cu S.C. C. S.R.L. și a contractului fn/04.06.2009 și a actului adițional fn/30.09.2009 încheiate cu pârâta S.C. D. S.R.L., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii care face obiectul dosarului nr. x al Tribunalului Timiș, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 197/24.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în dosarul nr. x, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele S.C. C. S.R.L. și D. S.R.L. și de intervenienta recurentă S.C. F. S.R.L..

În continuare, a reținut instanța de apel că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 04.06.2008 între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător și pârâta D. S.R.L., în calitate de vânzător, au fost înstrăinate bunurile obiect al contractului, respectiv, conform art. 2.1., bunurile descrise în anexa nr. 1 la contract, la care se adaugă, fără a se limita la acestea, toate echipamentele, stocurile, căile ferate, instalațiile (cum ar fi: conducte și cabluri electrice, conducte de apă și produse chimice, de alimentare și/sau evacuare, etc.), precum și toate celelalte bunuri mobile, subterane și supraterane de pe terenurile vânzătorului aflate în municipiul Timișoara, str. x nr. 25 și secția Margina, situată în comuna Margina, județul Timiș.

Potrivit art. 3.1. din contractul amintit, predarea-primirea bunurilor obiect al contractului:

"se face într-o singură tranșă, în termen de cel mult 7 zile de la semnarea contractului, pe bază de proces-verbal semnat de reprezentanții ambelor părți, nicio formalitate suplimentară nefiind necesară".

În executarea acestei clauze, instanța a constatat că s-au încheiat între părți protocolul de predare-primire a bunurilor din data de 04.06.2008 și procesele-verbale de predare-primire ale persoanelor care au avut atribuții de gestionar, înregistrate sub nr. x/12.06.2008.

Conform art. 6.1. din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 04.06.2008, cumpărătorul (reclamanta A. SRL) se obliga să ridice în totalitate bunurile ce făceau obiectul contractului în termen de 12 luni de la semnarea lui, art. 6.2. stipulând că, "cumpărătorul se obligă să ridice bunurile care fac obiectul vânzării prin dezafectarea locațiilor în care acestea se află folosind manopere de: (...) desprindere, tăiere, dezmembrare".

De asemenea, potrivit art. 6.2 prima liniuță din contractul amintit, reclamanta era obligată să elimine substanțele periculoase prin operațiuni de:

"evacuare, scoatere și eliminare în condiții de deplină siguranță a substanțelor periculoase din locații, vagoane și conducte", în acest sens, conform art. 6.3 din același act juridic, reclamanta obligându-se "să dețină, să obțină și să realizeze toate proiectele, avizele, aprobările și autorizațiile pe care regulile, regulamentele și legislația aplicabilă în vigoare le prevăd pentru operațiunile executate de Cumpărător".

Totodată, potrivit art. 3.8 din același contract de vânzare-cumpărare, "începând cu data semnării prezentului contract, toate riscurile legate de bunurile care fac obiectul vânzării se transferă în sarcina Cumpărătorului. Cumpărătorul se obligă să respecte toate regulamentele, legislația în materie și se obligă să obțină toate avizele, autorizațiile, permisele, proiectele, aprobările și să se conformeze regulilor de transport, depozitare, neutralizare substanțe toxice, valorificare, casare, transformare, utilizare a acestora, în așa fel încât, în cazul în care prin nerespectarea de către Cumpărător a prezentelor clauze se produc consecințe negative, prejudicii/sancțiuni, Cumpărătorul va răspunde integral și va suporta orice sume datorate către terți/Vânzător în acest sens."

S-a mai reținut ca fiind relevante sunt și clauzele privind plata prețului și modalitatea de plată, inserate la capitolul IV din contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, din care reiese că prețul bunurilor obiect al vânzării se făcea printr-un mecanism care să asigure posibilitatea reclamantei de a achita prețul pe măsura vinderii către terți a bunurilor care trebuiau să fie dezasamblate/detașate de la sol/subsol/clădiri, etc. și vândute ca fier vechi, art. 4.1.7. stipulând chiar că, în cazul în care prețul achitat de terți din vânzarea fierului vechi, nu acoperea integral prețul agreat în contract (respectiv 23.406.000 EUR + TVA), în termen de 1 an de la încheierea contractului, cumpărătorul se obligă să achite diferența de preț cel mai târziu în data de 04.06.2009.

La data de 30.09.2009, între părțile litigante s-a încheiat actul adițional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008 .

Potrivit celei de a doua liniuțe din preambulul actului adițional sus-amintit, părțile prevăd următoarele:

"Cumpărătorul nu și-a îndeplinit în termen obligațiile decurgând din Contract, respectiv Cumpărătorul nu a achitat prețul total al bunurilor în termen de maximum 1 (un) an de a data încheierii Contractului, adică până la data de 04.06.2009 și, de asemenea, Cumpărătorul nu a ridicat toate bunurile obiect al Contractului în cel mult 12 luni de la semnarea Contractului, adică până la data de 04.06.2009".

Așadar, a reținut instanța că, prin chiar actul adițional încheiat la data de 30.09.2009, reclamanta a recunoscut explicit că nu și-a respectat obligațiile contractuale de a plăti integral prețul bunurilor cumpărate și de a ridica aceste bunuri până la data de 04.06.2009.

Prin actul adițional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, părțile au convenit, în principal, următoarele:

(i) modificarea capitolului IV privind prețul și valoarea contractului, în sensul de a se reduce prețul de la suma de 23.406.000 euro, plus TVA, la suma de 5.588.022,95 Euro, inclusiv TVA, de a se schimba unele termene de plată în rate a respectivului preț redus, ultima rată de 225.336,58 Euro urmând a fi achitată cel mai târziu în data de 30.11.2009;

(ii) introducerea unei noi date limită, 01.04.2011, pentru ridicarea bunurilor de către reclamantă, în calitate de cumpărător și eliberarea locațiilor, cu obligația contractuală a ecologizării;

(iii) inserarea unui pact comisoriu de grad ultim, în condițiile în care bunurile nu erau ridicate și locațiile eliberate și ecologizate până la expirarea termenului limită de 01.04.2011;

(iv) introducerea unui pact comisoriu de grad IV privind operarea rezilierii pentru încălcarea de către reclamantă, în calitate de cumpărător, a interdicției de a cesiona drepturile și obligațiile aferente contractului fără acordul scris al pârâtei.

Așadar, instanța a reținut că, la momentul 30.09.2009, când a fost încheiat actul adițional evocat mai sus, pe de o parte, pârâta D. S.R.L. nu mai avea de executat nicio obligație izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008 iar pe de altă parte, reclamanta A. S.R.L. urma să plătească diferența din preț (de sub 20%) până la 30.11.2009, să dezafecteze și să ridice porțiunea rămasă din bunurile care făceau obiectul contractului de vânzare-cumpărare (sub 20%, de asemenea) și să își îndeplinească obligația de ecologizare până la termenul limită de 01.04.2011.

S-a mai reținut că la data introducerii acțiunii pendinte (20.09.2011), reclamanta nu procedase la ridicarea și dezafectarea unor bunuri dintre cele care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, respectiv:

un număr de 11 rezervoare cilindrice verticale sudate, utilizate pentru depozitarea produselor petroliere, cu capacități cuprinse între 150-1000 metri cubi, adică cele cu numerele de inventar x, două rezervoare sferice, tip Horton, cu suporți de sprijin pe ecuator, cu o greutate estimată la 326.316 kg fiecare, apte să depoziteze GPL, adică cele cu numerele de inventar x și y, aspect de fapt ce reiese din analiza raportului de expertiză întocmit de către expertul K. în dosarul nr. x al Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Întrucât reclamanta nu ridicase bunurile menționate mai sus și nu finalizase lucrările de ecologizare a celor două locații, pârâta D. S.R.L., la data de 27.06.2012, a emis notificarea de reziliere, prin care a considerat contractul desființat, fără efect retroactiv, împrejurare atestată de considerentele sentinței civile nr. 1101/29.03.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x

S-a mai reținut că prin această hotărâre, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al rezoluțiunii contactului de vânzare-cumpărare perfectat la data de 04.06.2008, dispusă de pârâta S.C. D. S.R.L. la data de 27.06.2012 și, în subsidiar, să se dispună repunerea părților în situația anterioară ca urmare a rezoluțiunii convenției părților.

Totodată, s-a reținut că relevante în speță sunt și cele reținute de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în considerentele sentinței nr. 1101/29.03.2017, care, în baza art. 430 alin. (1), (2) și (4) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., au autoritate de lucru judecat, conform cărora:

- "până la termenul de eliberare a spațiului, stabilit de părți la 01.04.2011, reclamanta nu-și îndeplinise obligațiile de ridicare a tuturor bunurilor cumpărate în temeiul contractului analizat și nici de ecologizare a locațiilor, încălcând astfel prevederile art. 6.1 din contract"

- "susținerea reclamantei în sensul că a efectuat în proporție de 97% operațiunea de ridicare a bunurilor și în acest sens rezoluțiunea propusă de pârâtă ar fi abuzivă, nu a fost dovedită"

- "respectivele norme contractuale (nota redactorului: art. 7.1. pct. 2, conform cărora "contractul încetează … automat fără îndeplinirea niciunei alte formalități și fără intervenția instanței la termenul de eliberare") reglementează de fapt un pact comisoriu de gradul IV, ce presupune desființarea contractului, fără intervenția instanței sau altei formalități"

- "prin notificarea din 27.06.2012, pârâta a uzat de dreptul său, conferit de contract de a denunța contractul la momentul atingerii termenului de eliberare a terenului, iar din analiza motivelor invocate în susținerea notificării de reziliere s-a constatat că acestea erau justificate, motiv pentru care instanța apreciază că pârâta nu a acționat de o manieră abuzivă".

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, instanța de apel a reținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 1082 din C. civ. 1865.

Cu privire la fapta ilicită, s-a reținut că obligația fundamentală a pârâtei D. S.R.L., izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 04.06.2008, a fost aceea de a preda bunurile obiect al contractului, obligație ce a fost îndeplinită în integralitate, conform protocolului de predare-primire a bunurilor din data de 04.06.2008 și procesele-verbale de predare-primire ale persoanelor care au avut atribuții de gestionar, înregistrate sub nr. x/12.06.2008, acte încheiate între părți.

Totodată, s-a reținut că, potrivit art. 3.8 din contractul de vânzare-cumpărare din 04.06.2008, reclamanta, și nicidecum pârâta, avea obligația de a obține orice avize și autorizații, permise și proiecte aferente executării contractului de vânzare-cumpărare din 04.06.2008.

S-a mai reținut că reclamanta nu a dovedit -deși sarcina probei îi incumba, în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și a art. 1169 C. civ. din 1864- că pârâta a împiedicat-o în executarea obligațiilor sale de a elibera și ecologiza cele două locații.

În acest context, instanța de apel a constatat că nu s-a dovedit de către reclamantă că vreuna dintre acțiunile introduse de către terți și la care se face referire în cererea de chemare în judecată au fost admise prin hotărâri irevocabile de instanțele de judecată, că nu a probat că a pierdut posesia bunurilor care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 04.06.2008 și că notarea unor litigii în cartea funciară, care nu a fost, de altfel, dovedită în vreun fel de către reclamantă, nu constituie sarcini în sensul legislației în vigoare.

Cu privire la prejudiciu, s-a reținut că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și art. 1169 C. civ. din 1864, reclamanta avea obligația să probeze așa-zisul prejudiciu pretins, în cuantum de 10.000.000 euro, or, aceasta nu a făcut nicio probă în acest sens.

Mai mult, s-a reținut că, din cererea de chemare în judecată, nu rezultă cum a cuantificat reclamanta presupusul prejudiciu de 10.000.000 euro, în ce anume în mod concret ar consta acesta, care este legătura sau semnificația sumei pretinse raportat la așa-zisele fapte ilicite indicate de reclamantă.

Tot astfel, reclamanta nu a dovedit nici că prejudiciul invocat pentru a fi reparat de pârâtă prin prezentul demers judiciar este cert, adică are existență neîndoielnică și rezultă din încălcarea unui drept sau interes legitim.

Cu privire la celelalte condiții, s-a reținut că, neexistând faptă ilicită și nici prejudiciu, nu are cum să existe legătură de cauzalitate, de asemenea, vinovăția fiind exclusă, acest aspect rezultând din însăși analiza modului în care pârâta D. S.R.L. și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale, instanța a reținut că reclamanta omite să precizeze explicit care este fapta ilicită extracontractuală care impune antrenarea răspunderii civile în privința pârâtei și că răspunderea civilă delictuală este exclusă în ipoteza în care între părți există un contract în ființă, or, aceasta este situația în speță.

Cu privire la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se dispună instituirea unui drept de retenție asupra tuturor bunurilor mobile și imobile existente în incinta industrială situată în Timișoara, str. x nr. 25 și loc. Margina, jud. Timiș, instanța a apreciat că este întemeiată apărarea de fond invocată de către pârâtă în raport de acest capăt de cerere, denumită excepția inadmisibilității.

Astfel, s-a reținut că, actul normativ reprezentat de C. civ. din 1864, în vigoare la data introducerii acțiunii, aplicabil și raporturilor juridice născute între părți, nu reglementa în mod distinct și cu valoare de principiu dreptul de retenție.

În acest context, existența și legitimitatea dreptului de retenție se bazau pe ideea de echitate și pe anumite texte legale care reglementau în mod particular aplicații ale dreptului de retenție (acest drept este conferit vânzătorului potrivit art. 1322 C. civ., depozitarului potrivit art. 1618-1619 C. civ., comoștenitorului ținut la raport potrivit art. 771 C. civ., locatarului sau chiriașului conform art. 1444 C. civ., lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului conform art. 508 C. civ., posesorului unui lucru furat și vândut în târg conform art. 1910 C. civ., creditorului gajist potrivit art. 1694 C. civ., proprietarului expropriat conform art. 481 C. civ. etc., însă niciunul dintre aceste cazuri nu este incident speței.

Totodată, s-a reținut că în speță, reclamanta a solicitat instituirea unui drept de retenție asupra unor bunuri proprietate chiar a reclamantei, iar nu a pârâtei chemate în judecată, or, proprietarul unor bunuri nu poate să solicite instituirea unui drept de retenție asupra acelor bunuri, întrucât ar contraveni chiar esenței acestui drept, cu alte cuvinte, este inadmisibil ca persoana care se pretinde proprietar al unor bunuri să solicite instanței de judecată constatarea dreptului de retenție (o detenție care nu implică folosința bunurilor, ci doar reținerea acestora) asupra acelorași bunuri.

Prin cererea de recurs înregistrată la 05.03.2018, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei sus-menționate și a încheierii de amânare a pronunțării din 19.01.2018, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea astfel pronunțată este nelegală, motivat de o serie de considerente de fapt și de drept.

Astfel, a susținut recurenta că soluția pronunțată pe fond se întemeiază exclusiv pe mijloace de probă extrajudiciare, respectiv un raport de expertiză tehnică administrat în dosarul nr. x al Tribunalului București și considerentele sentinței pronunțată în dosarul nr. x al Tribunalului București.

În acest sens, a arătat recurenta că instanța a reținut pe de o parte neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor ce-i reveneau potrivit Contractului din 04.06.2008, fapt dovedit în opinia instanței prin raportul de expertiză întocmit de expert K. în dosarul nr. x al Tribunalului București, însă expertiza respectivă nu putea fi avută în vedere câtă vreme nu a fost "validată" de instanță, în condițiile în care dosarul nr. x se află pe rolul Tribunalului Timiș, în rejudecare fond după casare, iar judecata a fost suspendată prin încheierea din data de 21.09.2016 până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x al Tribunalului București. Pe cale de consecință, a susținut recurenta că neexistând o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă, care să valideze expertiza tehnică efectuată în cauză, Raportul de expertiză întocmit de expert K. în dosarul nr. x nu putea servi drept mijloc de probă în prezentul litigiu.

A mai susținut recurenta că în ceea ce privește considerentele sentinței civile nr. 1101/29.03.2017 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x, de asemenea, nu puteau fi avute în vedere la soluționarea prezentei cauze, întrucât este o hotărâre pronunțată în primă instanță, pe care a atacat-o cu apel, iar la data pronunțării deciziei recurate apelul respectiv nu era soluționat. Pe cale de consecință, a susținut recurenta că sentința civilă nr. 1101/29.03.2017 a Tribunalului București nu are autoritate de lucru judecat, astfel cum nelegal susține instanța de fond.

În continuare, a arătat recurenta că se invocă nelegal de către instanța de apel prevederile Noului C. proc. civ. cu referire la autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care prezentul proces a fost început sub imperiul vechiul C. proc. civ., astfel că potrivit art. 25 din noul C. proc. civ., acesta rămâne supus vechii legi.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurenta că instanța de apel, în evocarea fondului, a refuzat administrarea probatoriilor solicitate, apreciindu-le ca neutile cauzei, dând prevalență unor probatorii lipsite de valoare administrate într-o cauză nesoluționată nici măcar în primă instanță și considerentelor unei hotărâri pronunțată în primă instanță atacată cu apel, or, din această perspectivă, apreciază că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea principiului nemijlocirii ce caracterizează procesul civil și care impune între altele administrarea nemijlocită a probelor de către instanță.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea este pronunțată cu încălcarea legii, instanța de apel constatând în mod nelegal neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, în condițiile în care neexecutarea de către pârâta D. S.R.L. a obligațiilor asumate convențional a avut drept consecință împiedicarea sa în realizarea propriilor obligații legate de contractul din 04.06.2008.

A mai arătat recurenta că în speță, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a declarat în mod nereal că bunurile ce au făcut obiectul contractului sunt libere de sarcini, în condițiile în care acestea sunt afectate de sarcini, iar existența acestora a determinat refuzul autorităților competente de a emite autorizațiile de demolare și dezafectare necesare pentru eliberarea integrală și efectivă a terenului pe care se aflau bunurile vândute de pârâtă iar obligația prevăzută de art. 5.2 din contract potrivit căreia "Vânzătorul va preda Cumpărătorului bunurile - obiect al contractului (...), Vânzătorul va preda toate documentele tehnice aferente bunurilor ce reprezintă obiectul acestui contract (...)." nu a fost niciodată îndeplinită iar în lipsa documentațiilor tehnice, a fost în imposibilitatea de a obține avizele și autorizațiile necesare dezafectării tuturor bunurilor aflate în locațiile specificate în Contractul de vânzare cumpărare din 04.06.2008.

În ce privește prejudiciul încercat ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor asumate convențional, a arătat recurenta că instanța a respins cererea de administrare a probelor propuse pentru a dovedi existența și întinderea prejudiciului, ca nefiind utile cauzei.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Revenind la motivele de recurs, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că trimiterea la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale: îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale și îndeplinirea actului de către un funcționar necompetent.

Referitor la critica dezvoltată de recurentă subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că partea se află în eroare în ceea ce privește înțelegerea noțiunii de "forme procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității" atunci când susține că instanța de apel ar fi pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului nemijlocirii care impune administrarea nemijlocită a probelor de către instanță.

Cu alte cuvinte, respingerea cererii de probatorii nu este echivalentă cu o nulitate procedurală, având în vedere că aceasta reprezintă convingerea instanței, reținută în considerentele hotărârii și formată prin raportare la susținerile părților și materialul probator administrat în cauză.

Situația rezultă din însăși economia încheierii din 19.01.2018 prin care instanța s-a pronunțat în sensul respingerii cererii de probatorii formulată de reclamantă, constatând că nu a fost motivată utilitatea acestor probe, neindicându-se nici teza probatorie, nici tipul expertizei solicitate și nici obiectivele acesteia.

Așadar, în speță, nu se poate aprecia că unul dintre elementele care au format opinia instanței de control ar putea fi încadrat între formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de administrarea și aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Cu alte cuvinte, deși s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza raportului de expertiză și înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună modificarea soluției adoptate.

În ceea ce privește critica referitoare la reținerea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat rezultată din considerentele sentinței nr. 1101 din 29.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte reține că această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 744 din 02.04.2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L..

Așadar, argumentarea recurentei în sensul că nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece sentința menționată nu este definitivă, este nefondată.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ. și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți conform art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susținerilor recurentei, instanța are obligația de a judeca în fond, însă soluția trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiență prezumției de lucru judecat, având în vedere că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă, soluția la data pronunțării asupra recursului fiind definitivă așa cum s-a arătat în precedent.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a pârâtei iar în ceea ce privește respingerea cererii de probatorii în dovedirea pretinsului prejudiciu, este de subliniat că stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor de fond, singurele în măsură să aprecieze asupra utilității și necesității unei probe.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin Administrator Special J. împotriva deciziei civile nr. 144A din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin ADMINISTRATOR SPECIAL J. împotriva deciziei civile nr. 144A din 26 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2018.