ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2014/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. (B.), solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să-o oblige pe acesta să respecte promisiunea publică de a încheia un contract de compensare, iar în caz de refuz, hotărârea judecătorească să țină loc de o astfel de convenție. Reclamanta a solicitat, de asemenea, să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 678.491 RON, cu titlu de compensare pentru impactul Proiectului minier Roșia Montană asupra afacerii sale.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004 republicată, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Legea nr. 350/2001.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că cererea în executarea obligației de a face rezultată dintr-o promisiune unilaterală de a contracta poate fi formulată doar în termenul general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care în speță s-a împlinit cel mai târziu la 11 octombrie 2007, data refuzului de a contracta.

În principal, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

La 26 februarie 2016 reclamata și-a modificat acțiunea, în sensul precizării temeiurilor de drept ca fiind art. 969, art. 978-979 și art. 1073 din C. civ. și art. 35,37 și 38 din Codul comercial.

Prin sentința civilă nr. 1012/2016 din 2 iunie 2016, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1012/2016 din 2 iunie 2016 a Tribunalului Alba, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și a hotărârii instanței de fond, respingerea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În memoriul de recurs depus la dosar, reclamanta a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează dezlegarea dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că, deși s-au scurs mai bine de 3 ani de la răspunsul pârâtei din 10 martie 2009 la solicitarea sa privind compensarea, termenul de prescripție nu a început să curgă, având în vedere exprimarea voinței pârâtei în sensul recunoașterii obligației sale ferme și irevocabile, inclusiv prin sms-ul transmis de dl. director C..

Calificând din punct de vedere juridic manifestarea de voință a pârâtei, ca fiind în sensul asumării unei obligații afectate de modalități, recurenta-reclamantă a susținut că atât termenul suspensiv, cât și condiția suspensivă care afectează obligația pârâtei sunt de natură să înlăture prescripția dreptului la acțiune.

Referitor la afectarea obligației de un termen suspensiv, a arătat că, în condițiile în care părțile au convenit să încheie contractul de compensare cu amânarea executării obligației asumate de pârâtă, dreptul său la acțiune nu este prescris, având în vedere că acesta s-a născut prin voința părților, dar nu a putut fi exercitat până la împlinirea termenului convenit, întrucât obligația de plată a compensației urma să devină exigibilă la momentul producerii evenimentului viitor și sigur, respectiv la reluarea achizițiilor de proprietăți și compensărilor afacerilor eligibile, conform art. 1022 C. civ. (1864), care statuează că termenul se deosebește de condiție, pentru că nu suspendă angajamentul, ci doar amână executarea.

Recurenta a invocat și prevederile art. 7 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă (legea aplicabilă prescripției începute înaintea de intrarea în vigoare a Noului C. civ.), potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită alin. (1), iar dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul (alin. (3) al aceluiași text legal.

Față de cele anterior expuse, recurenta a apreciat că în speță nu este aplicabil alin. (2) al aceleiași norme, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, întrucât acesta vizează doar obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului și pe cele al căror termen de executare nu este stabilit, iar în cauză, termenul care afectează exigibilitatea obligației este stabilit, deși este incert.

În același sens, recurenta a invocat și concluziile doctrinei, menționând că acestea statuează pentru acțiunile personale ex contractu că, dacă obiectul obligației debitorului rezidă într-o acțiune pozitivă, dreptul la acțiune se naște de la data când creditorul era îndreptățit să ceară executarea prestației, pentru că neexecutarea prestației constituie o încălcare a dreptului subiectiv, iar în cazul în care termenul suspensiv nu s-a împlinit încă, creditorul nu poate cere debitorului executarea obligației, acesta fiind în drept să refuze fără să fie ținut să dea socoteală.

Autoarea memoriului de recurs a subliniat că, deși termenul suspensiv nu s-a împlinit încă, este o certitudine că pârâta nu dorește să își îndeplinească obligațiile asumate, în contextul în care a făcut public refuzul, prin formularea unei cereri de arbitraj împotriva Statului Român adresată la 21 iulie 2015 către International Centre for Settlement of Investment Disputes. Astfel, a conchis că, interpretând extensiv prevederile art. 1025 din C. civ. de la 1864, pârâta B.. nu mai poate reclama beneficiul termenului, deoarece, prin fapta sa, a micșorat garanțiile date prin contract, actualmente fiind de notorietate că nu mai dorește și nici nu mai poate demara proiectul minier proiectat.

Referitor la asumarea de către pârâtă a obligației de compensare sub condiția suspensivă a reluării vânzărilor de terenuri, recurenta a susținut că a fost suspendată însăși obligația până la momentul la care pârâta și-a exhibat intenția de a nu o mai îndeplini, moment la care a devenit exigibilă (deoarece doar de la acest moment, condiția nu se mai putea realiza), potrivit art. 1012 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

In continuare, autoarea recursului a invocat prevederile art. 1014 C. civ. (1864), conform căruia condiția este apreciată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiție, a împiedicat îndeplinirea ei. În acest sens, a evocat faptul că prin sentința nr. 3756/26.11.2015, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2014, a fost anulată Hotărârea Consiliului local al comunei Roșia Montană nr. 45/19.07.2002 privind aprobarea Planului Urbanistic General modificat pentru Comuna Roșia Montană și Hotărârea Consiliului local nr. 46/19.07.2002 privind aprobarea Planului de Urbanism Zonal pentru zona de dezvoltare industrială B. S.A. și a menționat că soluția a fost menținută prin decizia nr. 619/09.05.2016 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost respins recursul declarat de D.. împotriva sentinței civile nr. 3756/26.11.2015 și încheierii din 17.11.2015, pronunțate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Cluj.

Astfel, a conchis că ulterior soluționării cererii înregistrate sub nr. de dosar x/2014, se conturează cu evidență realitatea și exigibilitatea obligației pârâtei.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a criticat decizia atacată din perspectiva calificării juridice dată de instanța de apel informărilor făcute de pârâtă și cuprinse în Gazeta Proiect Roșia Montană, Volumul 9, drept simple "informări cu caracter general".

Se susține că, în realitate, informările evocate constituie promisiuni unilaterale publice de a contracta.

In acest sens, a menționat că promisiunea publică făcută de B. cuprinde elementele esențiale ale unui astfel de act, respectiv: obiectul material promisiunii, prețul (care este expres determinat), modalitățile și condițiile și termenul de plată, precum și termenul până la care promisiunea este valabilă, având anexat anunțului și un contract preformulat, care conține toate clauzele contractuale în vederea compensării afacerilor afectate în mod negativ de proiectul minier.

In continuare, a subliniat că în doctrină, referitor la promisiunea publică de recompensă, s-a reținut că în sarcina celui care face promisiunea se naște obligația de a face plata, chiar dacă executarea prestației s-a făcut fără a se avea cunoștință de promisiune. Revocarea promisiunii publice de recompensă poate fi făcută în manieră identică cu aceea în care a fost făcută publică, dar revocarea va atrage obligația de a face plata față de persoanele care au îndeplinit actul sau faptul recompensabil, înainte de a lua cunoștință de revocare.

Raportat la cele anterior expuse, recurenta a arătat că, în calitate de beneficiară a promisiunii, și-a exprimat acordul pentru încheierea convenției de compensare financiară, dar pârâta a refuzat să îi recunoască calitatea, susținând că afacerea nu era eligibilă.

In final, a conchis că, în condițiile în care, din cauza strămutărilor și relocării populației în procent de 80% din zona de impact, oferta pârâtei a pierdut caracterul benevol, devenind obligatorie, trebuie excluse discriminările, conform referirilor la Raportul Organizației pt. Cooperare și Dezvoltare Economică, a Ghidurilor Băncii Mondiale - secțiunea 4-1, a Tratatului privind Cartea energiei din 1994, art. 13 și la art. 110 din acordul N.A.F.T.A.

Cea de-a treia critică dezvoltată de recurentă și circumscrisă aceluiași caz de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează reținerea de către instanța de apel a retroactivității Legii nr. 24/2000 până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958.

Din această perspectivă, autoarea recursului a susținut că prevederile Legii nr. 24/2000, în materie de tehnică legislativă, nu pot fi aplicabile Decretului nr. 167/1958, în condițiile în care, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

De asemenea, a apreciat că în cauză prescripția a început să curgă de la 10 martie 2009 și s-a împlinit la 10 martie 2012, dar că, așa cum atestă probele de la dosar, respectiv adresa nr. x/19.09.2012, pârâta a renunțat la prescripția împlinită, potrivit art. 1838-1839 din C. civ. de la 1864. Totodată, a precizat că normele evocate, nefiind contrare prevederilor Decretului nr. 167/1958, nu au fost abrogate prin intrarea acestuia în vigoare, așa cum în mod eronat a reținut curtea.

În susținerea celor anterior expuse, recurenta a invocat și doctrina în materie, potrivit căreia prescripția nu produce un efect extinctiv complet, ci lasă neatins dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, care continuă să subziste, într-o formă imperfectă, private fiind de protecția acțiunii judiciare, astfel că renunțătorul la beneficiul împlinirii prescripției poate opta să nu îl opună unei noi acțiuni în pretenții.

O altă critică dezvoltată de recurentă, din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate anterior indicat, vizează concluzia instanței de prim control judiciar în sensul că intimata-reclamantă nu a renunțat nici expres și nici tacit la dreptul de a invoca prescripția.

În opinia recurentei, în realitate, intimata-pârâtă a renunțat la dreptul de a invoca prescripția, în mod tacit, prin actele îndeplinite ulterior împlinirii acesteia.

În susținerea acestei opinii, autoarea prezentului demers judiciar a invocat adresa nr. x/19.09.2012 și o serie de sms-uri transmise atât recurentei înseși, cât și unor persoane aflate în situații similare, de reprezentanții pârâtei cu ocazia convocării oamenilor la referendumul organizat la 9 decembrie 2012 cu privire la proiectul minier de la Roșia Montană. Concretizând, a subliniat că din folosirea sintagmei "programată la plată" rezultă în mod neechivoc că, i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de compensarea afacerii, contrar celor reținute de instanța de apel.

De asemenea, a notat ca probele anterior evocate ar fi trebuit coroborate cu declarații de martori, dar că instanța i-a respins cererea de încuviințare a probei testimoniale, apreciind-o ca lipsită de utilitate și concludentă.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă două critici.

Într-o primă critică recurenta arată că decizia recurată este contradictorie față de faptul că instanța de prim control judiciar, deși reține că între părțile în litigiu nu a existat niciun act producător de efecte juridice, în același timp respinge acțiunea ca fiind prescrisă fără să existe un drept material la acțiune care să fie prescriptibil.

Astfel, se arată, contrarietatea dintre considerentele curții se conturează cu evidență, în contextul în care aceasta, pe de o parte reține lipsa raportului juridic producător de efecte juridice între părți, iar pe de altă parte constată prescris dreptul la acțiune născut chiar din raportul juridic inexistent. Or, apreciază recurenta, prescripția dreptului material la acțiune presupune, mai înainte de toate, să existe un drept material la acțiune care să fie prescriptibil.

O altă contradicție evocată de recurentă în cadrul celei de-a doua critici vizează faptul că instanța de apel, în considerentele deciziei atacate, se referă atât la caracterul definitiv al opririi achizițiilor de proprietăți și compensării afacerilor eligibile ca urmare a suspendării abuzive a E.., cât și la caracterul temporar al acestor măsuri. Or, se arată, un astfel de raționament are repercusiuni asupra motivării hotărârii întrucât nu distinge între negarea fermă a efectelor juridice ale promisiunii publice și amânarea producerii efectelor acesteia.

In considerarea celor anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate și a sentinței tribunalului, respingerea excepției prescripției extinctive și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de criticile dezvoltate și prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 28 iulie 2020 a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil, este de evidențiat faptul că, în integralitatea lor, criticile subsumate de recurentă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează modul în care instanța de apel, menținând hotărârea instanței de fond sub aspectul termenului de la care a început să curgă prescripția și cât al celui la care aceasta s-a împlinit, a aplicat greșit dispozițiile legale care guvernează materia prescripției extinctive.

Prin argumentația adusă în susținerea acestor critici recurenta invocă, pe de o parte, existența unui drept sub condiție suspensivă ori cu termen suspensiv, coroborată cu calificarea naturii juridice a operațiunii întreprinse de intimata-pârâtă ca operațiune de compensare a afacerii, iar, pe de altă parte, renunțarea pârâtei la prescripție.

Astfel, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte apreciază că, pentru corecta dezlegare a problemei deduse judecății, analiza trebuie să pornească de la determinarea naturii juridice a convenției părților și de la calificarea naturii juridice a convenției ca fiind una pură și simplă sau una afectată de modalități.

Recurenta susține că are drept de a încheia un contract de compensare comercială și de a beneficia de aceasta în derularea afacerii sale din zona de impact a proiectului minier de la Roșia Montana, drept născut odată cu acceptarea ofertei publicate de intimata-pârâtă în Gazeta proiect nr. 4 din 20 noiembrie 2006, ofertă acceptată prin înscrisul intitulat "Memoriu justificativ"din 5 martie 2007 și prin adresa înregistrată de societatea intimată la data de 8 mai 2007.

Aserțiunea recurentei, potrivit căreia la momentul acceptării ofertei și la cel la care recurenta ar fi luat cunoștință de refuzul intimatei-pârâte de a-i acorda compensarea comercială (28.05 2007, respectiv 11.10.2008), între părțile litigante ar fi luat naștere un raport de drept, nu poate fi primită.

Aceasta întrucât, astfel cum în mod corect a statuat instanța de control judiciar, în speță nu este vorba despre o promisiune publică unilaterală de a contracta și nici despre un antecontract, având în vedere că aceasta nu cuprinde elementele esențiale ale viitorului contract, ci despre o ofertă adresată proprietarilor de firme din zona de impact a proiectului minier Roșia Montană de a se adresa reprezentanților societății pârâte în vederea demarării tratativelor pentru acordarea compensațiilor precizate la pct. II din Gazeta Proiect, fiind vorba despre o fază preliminară a preliminariilor/negocierilor în vederea încheierii unui contract.

Prin informările de care recurenta face vorbire - cea publicată în Gazeta Proiect Roșia Montană din 23 aprilie 2003 și cea publicată în Gazeta Proiect nr. 4 din 20 noiembrie 2006 - sunt aduse la cunoștința persoanelor interesate criteriile de calificare a afacerilor ce pot beneficia de sprijin sau de compensare comercială, sub rezerva impactului produs de proiect, impact ce urma a fi evaluat pentru fiecare afacere în parte.

Așadar, oferta de care se prevalează recurenta nu este decât o invitație la negociere în vederea încheierii unui contract, astfel că nu poate avea valențele contractului previzionat, context în care nu se poate reține că această invitație reprezintă o convenție propriu zisă și cu atât mai puțin un act juridic generator al unei obligații, afectat de modalități în accepțiunea art. 1004 - 1025 din C. civ. de la 1864, aceste dispoziții legale plecând de la premisa unor obligații izvorâte dintr-o convenție încheiată în termeni neechivoci, motiv pentru care toate susținerile recurentei-reclamante despre momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, circumscrise art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, sunt apreciate de instanța supremă drept neîntemeiate și înlăturate ca atare.

În speță este vorba despre o potențială obligație pură și simplă, neafectată de modalități, astfel că dreptul la acțiune în sens material al reclamantului s-a născut, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, la momentul publicării informării din 21 noiembrie 2006., astfel că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 3 noiembrie 2015, operase prescripția, la momentul sesizării instanței fiind împlinit termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Aserțiunea recurentei-reclamante despre renunțarea intimatei-pârâte la beneficiul prescripției, realizată prin publicația din 21 noiembrie 2006, nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

În mod corect instanța de apel a reținut că prevederile art. 1838-1839 C. civ. nu sunt aplicabile prescripției drepturilor de creanță în condițiile în care în sistemul Decretului nr. 167/1958, normele care formează instituția prescripției extinctive sunt imperative, întrucât aceasta este o instituție de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obștesc: înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile și asigurarea stabilității lor.

Decretul nr. 167/1958 a consacrat și două consecințe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripția extinctivă: inadmisibilitatea derogării, prin convenție, de la normele prescripției extinctive (art. 1 alin. final potrivit căruia "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă"; obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicție a normelor privind prescripția extinctivă (art. 18).

Examinată din perspectiva art. 1839 alin. (2) C. civ., publicația de la 21 noiembrie 2006 nu poate fi asimilată unei recunoașteri tacite, întrucât în respectiva publicație nu se face referire nici la prescripție și nici la intenția de "delăsare" a unui drept câștigat, în contextul în care, așa cum s-a arătat în precedent, invitația la negociere nu este, prin ea însăși, creatoare de drepturi și obligații, iar în speță cu atât mai puțin se poate afirma că ea fundamentează în favoarea intimatei-pârâte un "drept câștigat", pentru a fi întrunită ipoteza textului legal.

In materia drepturilor de creanța, singura modalitate de renunțare la efectele prescripției extinctive este cea prevăzuta la art. 20 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa ca termenul prescripției era împlinit.

Ca urmare, în mod judicios instanța de apel a statuat asupra inexistenței în speță a cazului de renunțare la beneficiului prescripției, toate argumentele expuse conducând logic către soluția de respingere a cererii introductive de instanță ca prescrisă.

Contrar susținerilor reclamantei-recurente, decizia instanței de apel nu este pronunțată "pe considerentul retroactivității Legii nr. 24/2000 până la momentul intrării in vigoare a Decretului nr. 167/1958", întrucât ambele norme vizează abrogarea normelor/dispozițiilor legale contrare actului normativ in discuție - Decretul nr. 167/1958.

Astfel potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000

"

în cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite."iar potrivit prevederilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 ""pe data intrării în vigoare a Decretului de fata, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față"

În mod corect instanța de apel a validat considerentele sentinței apelate, reținând că prevederile art. 1838 C. civ. privind renunțarea la prescripția extinctivă au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, făcând o justă aplicare atât a dispozițiilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 cât și a dispozițiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, care sunt norme de interpretare a legii, constituind, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., o excepție unanim acceptata de la principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantei.

Ca atare, toate criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 urmează a fi apreciate ca nefondate și respinse ca atare.

Astfel cum rezultă din simpla lecturare a deciziei atacate, instanța de apel nu a făcut vorbire și nu s-a pronunțat cu privire la faptul că între părțile în litigiu nu a "existat niciun act producător de efecte juridice" și nici în sensul că "lipsește raportul juridic producător de efecte juridice" dintre recurenta-reclamantă și intimata - pârâtă.

La pag. 3 paragraful 12 din decizia atacată, indicată de reclamanta-recurentă ca reper, instanța de apel arată doar ca informările cuprinse în gazetele proiect nu pot fi considerate promisiuni unilaterale publice de a contracta, fără a face alte aprecieri cu privire la efectele juridice ale respectivelor informări ori la existența ori inexistența vreunui raport juridic între părți, sens în care această critică este complet lipsită de fundament.

Aceeași situație se regăsește și în cazul celei de-a doua critici, întrucât, contrar susținerilor recurentei, nicăieri in motivarea deciziei recurate nu se arată nici că oprirea achiziției de proprietăți și a compensărilor afacerilor eligibile ar fi avut "caracter definitiv" și nici ca aceasta ar fi fost "o măsură temporară", astfel că nici sub acest aspect nu se poate vorbi despre existența unor motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.