ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 858/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub dosar nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 671.329 RON reprezentând daune-interese compensatorii și moratorii, date de neexecutarea în natură a obligațiilor asumate prin Convenția din 04.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară obținerii titlurilor executorii constând în hotărâri judecătorești cu caracter întreruptiv al oricărei prescripții, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorarii avocațiale și orice alte cheltuieli pricinuite de neexecutarea convenției până la data de 29 august 2013 (data intabulării dreptului de proprietate).

În drept, cererea a fost motivată pe prevederile art. 1071, 1073, 1079, 1082 și 1084 din C. civ.

Pârâta B., prin cererea reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000 USD sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății (165.000 RON la data introducerii acțiunii la un curs de 1 USD=3,30 RON), cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea reconvențională a fost motivată pe prevederile art. 205, 209, Noul C. proc. civ. și art. 1077, 1075 și 1092 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 94/S din 19 mai 2015, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. și, în consecință a respins ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvențional A..

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta B. și a fost obligată reclamanta A. să achite suma de 7319 RON, diferență onorariu expert pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile al Tribunalului Brașov.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, prin decizia civilă nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 a admis în parte apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte și reținând cauza spre judecare a respins excepția prescripției acțiunii.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a fost obligată pârâta B. să plătească suma de 670.031,98 RON daune-interese și suma de 26.787,29 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 RON, onorariu expert 8.319 RON și onorariu avocat 8.000 RON, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, pârâta B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. și menținerea ca legală a sentinței civile pronunțate de Tribunalul Brașov in dosarul nr. x/2013.

Recurenta susține că decizia pronunțată în apel este nelegală, întrucât este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, atât în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și în privința fondului cauzei (a acordării daunelor-interese).

În acest sens, recurenta susține greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, respectiv aplicarea greșită a art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Astfel, obiectul acțiunii reclamantei 1-a reprezentat obligarea recurentei la plata unei sume de bani - 671.329 RON - reprezentând:

"daune interese compensatorii și moratorii, date de neexecutarea în natură a obligațiilor asumate prin convenția din 4 martie 2004, pe perioada 2004-2013".

Acestea sunt pretențiile afirmate de către reclamantă pentru prima data prin acțiunea ce formează obiectul dosarului de față, înregistrată la data de 20 decembrie 2013.

În acest context, recurenta susține că în mod greșit, instanța de apel a reținut că termenul general de 3 ani de prescripție a fost întrerupt succesiv prin procedurile judiciare derulate pentru valorificarea dreptului principal.

În acest sens, s-a făcut trimitere la sentința civila nr. 2246/C/20.12.2004 a Tribunalului Brașov prin care s-a constatat existența obligației de transmitere în proprietate a unor spatii comerciale și la sentința nr. 1528/2011 a Tribunalului Brașov, irevocabilă la data de 17 ianuarie 2013, care a pronunțat o hotărâre care tine loc de contract autentic de schimb.

Niciunul dintre demersurile judiciare mai sus evocate de instanța de apel nu are caracter întreruptiv de prescripție raportat la pretențiile deduse judecății prin acțiunea din prezentul dosar.

Astfel, prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

În mod cu totul eronat, susține recurenta, instanța de apel a reținut incidența art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Sintagma "introducerea unei cereri de chemare in judecată" face referire la o acțiune care să aibă ca obiect tocmai daune-interese compensatorii și moratorii, de genul celor solicitate de reclamantă prin cererea ce formează obiectul dosarului de față.

Or, niciodată prin acțiunile anterioare, reclamanta nu a solicitat vreo sumă de bani cu titlu de daune-interese compensatorii și moratorii.

Niciuna dintre procedurile judiciare la care face trimitere instanța de apel nu a avut ca obiect obligarea recurentei la plata de daune interese compensatorii și/sau moratorii, pentru a avea caracter întreruptiv de prescripție.

Termenul de prescripție având ca obiect dreptul material la acțiunea privind daunele interese este supus aceluiași regim juridic aplicabil prescripției extinctive pentru obligația principală, inclusiv în ceea ce privește termenul în care creditorul le poate valorifica.

Introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect o obligație principală (în speță obligație de a face - transmiterea în proprietate a unor spatii comerciale, respectiv hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb) nu întrerupe cursul termenului de prescripție al dreptului material la acțiunea în daune-interese, fie ele compensatorii, fie moratorii.

Introducerea unei cereri de chemare în judecată nu poate avea ca efect întreruperea cursului prescripției extinctive raportat la alte pretenții decât cele afirmate în cererea introductivă.

Prescripția extinctivă sancționează tocmai starea de pasivitate a creditorului, care lasă sa treacă termenul prevăzut de lege fără a afirma în instanță pretențiile sale.

În speță, la data introducerii acțiunii - 20 decembrie 2013 - dreptul reclamantei la daune interese compensatorii și moratorii era prescris, astfel cum corect a apreciat Tribunalul Brașov, care a reținut că în cauză nu a operat o întrerupere a termenului de prescripție.

În acest context, recurenta susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune se impunea a fi admisă, iar acțiunea respinsă ca atare.

Mai susține recurenta, că prescripția dreptului material la acțiune poate fi însă privită și din alt punct de vedere.

Așadar, cererea de chemare în judecată este o acțiune patrimonială, astfel că, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

Potrivit pct. 3 al Actului adițional la Protocolul de negociere din 4 martie 2004, termenele stabilite prin protocol prin care B. se obliga să își îndeplinească angajamentele asumate față de A. (termene de 45 de zile, respectiv de 3 luni de zile) vor începe să curgă începând cu data de 15 martie 2004.

Astfel, ținând seama strict de prevederile menționate, rezultă că cel mai târziu după împlinirea unui termen de 45 de zile, respectiv la împlinirea termenului de 3 luni începând cu data de 15 martie 2004 s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantei de a solicita atât îndeplinirea obligațiilor, cât și acordarea daunelor interese compensatorii și a daunelor moratorii.

În acest sens, recurenta susține că dreptul la acțiune în ceea ce privește aceste daune interese s-a prescris la data de 30 aprilie 2007, respectiv la data de 15 iunie 2007.

Pe de altă parte, având în vedere hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile dintre părți, rezultă că cel mai târziu la data de 9 noiembrie 2010, la expirarea unui termen de 3 ani de la data pronunțării deciziei nr. 3584/09.11.2007, dreptul material la acțiune s-a prescris.

Așadar, din oricare punct de vedere ar fi analizată prescripția extinctivă, este evident că dreptul reclamantei la o acțiune vizând daune compensatorii și daune moratorii este prescris.

Mai susține recurenta, greșita admitere pe fond a cererii de chemare în judecată, aplicarea greșita a normelor de drept material privind regimul juridic al daunelor compensatorii si moratorii - art. 1082 C. civ. de la 1864.

În acest sens se susține că, reclamanta nu a arătat în mod distinct ce sumă de bani solicită cu titlu de daune compensatorii și ce sumă cu titlu de daune moratorii.

Art. 1082 C. civ. de la 1864 prevedea că: debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel a acordat reclamantei suma de 670.031,98 RON sub titlul generic de "daune interese", fără a preciza ce fel de daune-interese și fără a analiza regimul lor juridic.

Cele două categorii de daune interese au un regim juridic total diferit așa cum rezultă din prevederile art. 1082 C. civ. de la 1864 și nu se pot acorda decât în anumite condiții.

Așadar, în mod greșit instanța de apel a avut în vedere la stabilirea sumei la care a fost obligată recurenta, "sumele care ar fi putut fi încasate cu titlu de chirie pe durata lipsirii de folosință".

Or, prin acțiunea formulată, reclamanta nu a solicitat folos de tras, impunându-se a fi făcută distincția între lipsa de folosință pe de o parte și daunele compensatorii și moratorii, pe de altă parte.

Mai arată recurenta, că daunele interese compensatorii nu puteau fi acordate, întrucât în speță, obligația de a face a fost executată în natură, astfel încât ea nu mai poate fi executată prin echivalent (prin intermediul daunelor compensatorii).

Din punct de vedere juridic, reclamanta susține că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a face, respectiv obligația de a transmite în proprietatea acesteia cele două spatii comerciale prevăzute în acel Protocol din data de 4 martie 2004.

Însă, prin sentința nr. 1528/C/11.10.2011 a Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă s-a dispus ca hotărârea să țină loc de act autentic de schimb între reclamanta A. și pârâta B. cu referire la imobilele situate în Brașov, str. x, magazin 249-203...respectiv Brașov, Piața Traian, nr. 20 - magazin nr. 217, neînscris in CF".

Prin aceeași hotărâre s-a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate a reclamantei A. asupra imobilului.

Aceasta înseamnă ca obligația de a face, asumata prin acel Protocol a fost executată în natura. Obligația de a face are ca obiect aducerea la îndeplinire a unui fapt.

Astfel, obligația de a face nu este o obligație alternativă și debitorul nu poate, după alegerea sa să execute faptul sau să plătească o sumă de bani, deoarece obiectul acestei obligații îl formează faptul promis.

Prin urmare, cât timp obligația de a face poate fi executată, iar în speță aceasta a fost executată, debitorul nu se poate libera oferind creditorului o sumă de bani egală cu paguba ce i s-a cauzat din neexecutarea obligației.

Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri bănești datorate creditorului pentru a-i compensa prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligațiilor de către debitor.

Așadar, daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligației, deoarece ele o înlocuiesc pe aceasta.

De asemenea, recurenta susține că daunele-interese moratorii nu puteau fi acordate.

Astfel, prin petitul acțiunii, reclamanta pretinde daune moratorii pentru neexecutarea obligației de a face. Or, daunele-interese moratorii sunt despăgubiri bănești care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate prin contract de către debitor.

Prin urmare, daunele moratorii nu pot fi cerute pentru neexecutarea obligației așa cum greșit pretinde reclamanta, ci cel mult pentru executarea cu întârziere a acesteia, lucru nesolicitat de către reclamantă.

În plus, deși intitulate "daune moratorii" sumele de bani la care a făcut referire reclamanta în petitul acțiunii sale nu sunt datorate pentru executarea cu întârziere a obligației asumate de recurentă, ci pentru neexecutarea ei, după cum este formulat însuși petitul cererii de chemare în judecata, de la care instanța nu poate abdica.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 noiembrie 2016, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se că recursul este inadmisibil.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 14 noiembrie 2016, intimata A. depunând punct de vedere.

Recurenta-pârâtă B. a invocat, la 7 decembrie 2016, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. și art. XVIII alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin decizia civilă nr. 324 din 23 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. și art. XVIII alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta B.. A respins cererea de suspendare a judecății. A respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Împotriva acestei decizii, B. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate și rejudecarea recursului pe care l-a formulat la data de 24 mai 2016 împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 387/2019 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 878 din 31 octombrie 2019, instanța de contencios constituțional a dispus că: "Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (1) și a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., excepție ridicată de B. în dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă".

În motivarea deciziei, instanța de contencios constituțional a reținut în paragraful nr. 26 că "prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituțională, fiind contrară art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 126 alin. (3) din Constituție. În consecință, având în vedere, pe de o parte, că, în cauza de față, data sesizării Curții Constituționale este anterioară pronunțării deciziei amintite, precum și, pe de altă parte, prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate privind sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă".

Prin decizia nr. 469 din 20 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata A..

A fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că s-a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2013 și s-a acordat termen la data de 26 martie 2020, în vederea soluționării pe fond a recursului, cu citarea părților.

Prin încheierea din 13 martie 2020, Înalta Curte a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru 26 martie 2020 la data de 21 mai 2020, în temeiul art. 230 C. proc. civ., având în vedere Ordinul nr. 91/12.03.2020 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a decis suspendarea activității de lucru cu publicul, precum și suspendarea accesului persoanelor care nu fac parte din personalul instanței supreme în sediile acesteia, ambele măsuri fiind esențialmente temporare și urmând a fi aplicate în perioada 16.03.2020-16.04.2020, în sprijinul eforturilor făcute de autoritățile naționale competente pentru limitarea răspândirii epidemiei cauzate de SARSCov-2 (boala COVID-19).

Exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Ca premisă a analizei raporturilor dintre părți și, pe cale de consecință, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. s-a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de daune interese în cuantum de 671.329 RON, reprezentând paguba efectiv încercată de reclamantă prin lipsirea de imobilele individualizate în Protocolul din 4.03.2004, în perioada 2004-2013, și beneficiul nerealizat (dobânzi) cu referire la sumele care ar fi trebuit să se afle în contul reclamantei dacă aceasta ar fi încasat fructele civile.

Prin acțiunea principală, reclamanta a invocat faptul că i se cuvin daune-interese compensatorii și moratorii, date de neexecutarea în natură a obligațiilor asumate prin Protocolul din 4.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară pentru obținerea titlurilor executorii constând în hotărâri judecătorești, toate cu caracter întreruptiv al oricărei prescripții.

Așadar, se observă că reclamanta într-un mod generic și axiomatic, solicită o anumită sumă de bani cu referire la o perioadă mai mare de trei ani anterioară datei introducerii cererii sale de chemare în judecată, invocând întreruperea termenului de prescripție extinctivă, cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaționale dintre părți, instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, prin raportare la existența unor hotărâri judecătorești care au vizat însăși obligația pârâtei de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a făcut trimitere la obiectul acțiunilor finalizate cu obținerea hotărârilor judecătorești care, în opinia reclamantei, sunt întreruptive a cursului prescripției extinctive în prezenta cauză și nici nu s-a dezvoltat ideea prejudiciului încercat de reclamantă în mod concomitent atât pentru executarea cu întârziere a obligațiilor asumate de pârâtă (daune moratorii) cât și pentru neexecutarea totală sau parțială a acelorași obligații, de către aceeași pârâtă (daune compensatorii).

Instanța de apel, cu nesocotirea tuturor aspectelor legale vizând executarea prin echivalent a obligațiilor, și respectiv a categoriilor de despăgubiri care se pot solicita în funcție de situația de fapt și de drept dintre părți, se apleacă asupra caracterului cererii reclamantei în pretenții, pe care îl apreciază ca fiind unul accesoriu, chiar dacă pretențiile bănești ale reclamantei nu au mai făcut obiect al acțiunilor în justiție.

Prin urmare, instanța de apel nu doar că nu lămurește care anume sunt despăgubirile la care este îndreptățită reclamanta, în considerarea dreptului acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu, consfințit prin decizia civilă nr. 83 din 17.01.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se mențin soluțiile primei instanțe și ale instanței de apel, din dosarul nr. x/2011, în sensul pronunțării unei hotărâri care să "țină loc de contract autentic de schimb între reclamanta A. și pârâta B., potrivit Protocolului de negociere încheiat de părți la data de 4.03.2004, cu referire la imobilele situate în Brașov str. x - Magazin nr. x, înscris în C.F. nr. x Brașov, top x- teren în supraf. de 119 mp. și top nr. x- parter comercial cu cotele de uz comun, și respectiv Brașov, Piața Traian, nr. x - Magazin nr. x, neînscris în C.F" și " …înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate a pârâtei B. asupra imobilului situat în Brașov, str. x - Magazin nr. x, înscris în C.F. nr. x Brașov, top x- teren în supraf. de 119 mp. și top nr. x- parter comercial cu cotele de uz comun imobil, potrivit protocolului susindicat și a actului adițional la actul constitutiv al pârâtei S.C. D. S.R.L. autentificat sub nr. x/2005 la biroul notarului public E. și publicat în M.O. nr. 978/30.03.2004 " și de " … înscriere în C.F. a dreptului de proprietate a reclamantei asupra imobilului susindicat", dar produce confuzie și cu privire la caracterul accesoriu al unei acțiuni principale având un obiect patrimonial.

Reclamanta s-a prevalat de toate demersurile sale în justiție în vederea obținerii consfințirii dreptului său de proprietate asupra imobilelor situate în Brașov, obiect al unui Protocol de schimb din 4.03.2004, pentru a arăta în prezenta cauză că nu a rămas în pasivitate și că a reușit să înlăture toate încercările pârâtei de a-i paraliza transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu. Nicăieri nu a specificat faptul că prin aceleași acțiuni a supus atenției instanțelor judecătorești și dreptul său la despăgubiri, decurgând din lipsa de folosință a imobilelor, sau decurgând din alte aspecte.

În acest context, în mod nefondat instanța de apel dezvoltă ideea caracterului accesoriu al prezentei acțiuni în despăgubiri civile și se referă la întreruperea cursului prescripției extinctive, cu nesocotirea situației de fapt și de drept dintre părți și a prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Față de cele expuse, având în vedere și prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul formulat de către recurenta-pârâtă cu consecința casării deciziei atacate și va pune în vedere instanței de apel să lămurească aspectele legate de chestiunea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de dispozițiile art. 3 și art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, circumscrise obiectului cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.