ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 324/2017

Decizia nr. 324/2017

Ședința publică de la

23 februarie 2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. obligarea acesteia la plata sumei de 671.329 lei reprezentând daune-interese compensatorii și moratorii, date de neexecutarea în natură a obligațiilor asumate prin Convenția din 04 martie 2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară obținerii titlurilor executorii constând în hotărâri judecătorești cu caracter întreruptiv al oricărei prescripții, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorarii avocațiale și orice alte cheltuieli pricinuite de neexecutarea convenției până la data de 29 august 2013 (data intabulării dreptului de proprietate).

Pârâta B., prin cererea reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000 dolari SUA sau echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății (165.000 lei la data introducerii acțiunii la un curs de 1 dolari SUA=3,30 lei) ca fiind nedatorate, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 94/S din 19 mai 2015 Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. și în consecință a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvențional A., ca prescrisă.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta B., ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta A. să achite suma de 7.319 lei, diferență onorariu expert pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile al Tribunalului Brașov. Fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 517/Ap din 05 aprilie 2016 a admis în parte apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte și reținând cauza spre judecare a respins excepția prescripției acțiunii.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta B. să plătească reclamantei suma de 670.031,98 lei daune-interese și suma de 26.787,29 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 lei, onorariu expert 8319 lei și onorariu avocat 8.000 lei.

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva Deciziei nr. 517/Ap din 05 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pârâta B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 17 alin. (3) raportat la art. 15 alin. (3) din Legea nr. 2/2013 s-a comunicat către intimata - reclamantă A., cererea de recurs.

În termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 03 noiembrie 2016, în unanimitate, s-a dispus, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 04 noiembrie 2016.

Recurenta-pârâtă B. a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului considerând că recursul este admisibil.

Intimata - reclamantă A. a depus la dosar punct de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului achiesând la concluziile raportului a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Prin cererea

depusă la data de 07 decembrie 2016 recurenta-pârâtă B., a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Totodată, a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte, analizând cererea de sesizare

a Curții Constituționale, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Recurenta-pârâtă B. a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție cu o cerere de recurs împotriva Deciziei civile nr. 517 din 05 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, decizie definitivă prin care

a fost admis în parte apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte.

Reținând cauza spre judecare instanța de apel a respins excepția prescripției acțiunii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta B. să plătească suma de 670.031,98 lei daune-interese și suma de 26.787,29 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 lei, onorariu expert 8319 lei și onorariu avocat 8.000 lei. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Recurenta-pârâtă B., prin cererea depusă la data de 07 decembrie 2016, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.; art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Totodată, a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În motivarea cererii, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că dispozițiile prevăzute de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. încalcă dreptul unei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și determină restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Recurenta-pârâtă consideră că soluția adoptată de legiuitor nu este echitabilă și nu este conformă cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că părțile nu au dreptul la un proces echitabil în componența sa referitoare la principiul contradictorialității.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) din Constituția României privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 53 din Constituția României privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

În opinia recurentei-pârâte, prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., sunt neconstituționale în măsura în care sintagma „în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv” fiind în vigoare (deci nefiind abrogată ori conținutul său intrinsec nefiind modificat) în forma adoptată prin Legea nr. 134/2010 și republicată prin Legea nr. 138/2014, este inaplicabilă proceselor pornite anterior datei de 1 ianuarie 2017, conform art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013.

Recurenta-pârâtă consideră că în aparență, în modalitatea în care este reglementată actualmente în C. proc. civ., exercitarea căii de atac a recursului se poate face pentru cauze înregistrate până la data de 31 decembrie 2016, pentru litigii a căror valoare depășește suma de 500.000 lei, iar în realitate, exercitarea căii de atac este cenzurată de dispozițiile legale cuprinse într-un cu totul alt act normativ, respectiv art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Această situație, susține recurenta-pârâtă este menită să creeze confuzie din moment ce două dispoziții de procedură subzistă în paralel, în baza a două acte normative diferite, îngrădind astfel dreptul de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție și totodată restrângând în mod nejustificat exercițiul dreptului la recurs, garantat de art. 53 din Constituție și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2015, recurenta-pârâtă susține că prin maniera în care sunt formulate și reglementate aceste prevederi, contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 din Constituție privind dreptul la apărare (garantat de altfel și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), art. 53 din Constituție privind restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți și art. 129 din Constituție cu privire la folosirea căilor de atac (coroborat cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - dreptul la un recurs efectiv).

În ce privește cererea de suspendare, recurenta-pârâtă consideră că cererea de suspendare a soluționării recursului este întemeiată, raportat la specificul procedurii recursului și la textele de lege apreciate ca fiind neconstituționale, care au influență directă asupra modului de soluționare a acestei căi de atac.

Prin punctul de vedere față de excepția de neconstituționalitate, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor art. 493 alin. (5), art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 cu raportare la prevederile art. 21, 24, 53 din Constituția României, respectiv art. 6 și 13 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, față de motivele invocate și de dispozițiile aplicabile în speță, a luat în examinare condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale și a constatat următoarele:

Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă sunt în strânsă legătură cu cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/62/2013 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a invocat excepția inadmisibilității recursului raportat la calea de atac prevăzută pentru acțiunile al căror obiect este evaluabil în bani.

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, pentru considerentele arătate în continuare.

În raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, este îndeplinită cerința ca dispozițiile criticate pe calea excepției de neconstituționalitate să fie cuprinse într-o lege în vigoare, respectiv Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și Legea nr. 2/2013.

În raport cu aceleași dispoziții din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, este îndeplinită condiția existenței raportului de dependență între soluționarea cauzei și dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată.

Îndeplinirea acestei condiții derivă din împrejurarea că litigiul se află în faza de recurs, care este de competența Înaltei Curți, fiind aplicabilă procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., inclusiv dispozițiile alin. (5) al articolului respectiv, iar obiectul cauzei este evaluabil în bani fiind aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 și dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispozițiile

art. 493 alin. (5) C. proc. civ.; art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013

nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În opinia Înaltei Curți, având în vedere criticile de constituționalitate formulate de recurenta-pârâtă, dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

; dispozițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. și dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013

nu contravin prevederilor art. 21, art. 24 și art. 53 din Constituție și art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere cu precădere considerentele de la pct. 17 și 19 din Decizia Curții Constituționale nr. 839/2015, conform cărora: „

procedura de filtrare, astfel cum a fost configurată de legiuitor prin

art. 493 C. proc. civ., este o procedură scrisă, lipsită de oralitate, principiile contradictorialității și al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părți a actelor de procedură și a raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului”; „această opțiune a legiuitorului este în acord cu esența procedurii de filtrare a recursurilor care constă în statuarea asupra admisibilității în principiu a recursului de către completul de trei judecători stabilit în acest sens, scop care rezultă din chiar primul alineat al art. 493 C. proc. civ.”; „cerințele de formă sunt cele prevăzute la art. 486 C. proc. civ., motivele de casare și dezvoltarea lor trebuie să se încadreze în cele prevăzute de art. 488 din același Cod, iar cererea de recurs trebuie să fie depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 490 C. proc. civ. Pentru neîndeplinirea acestor motive completul de filtru, dacă este în unanimitate de acord, poate anula sau respinge recursul”.

Prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropiere, în cerereile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 2/2013 prevăd că:

„

(

1)

Dispozițiile art. 483

alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2)

În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

În opinia Înaltei Curți, excepția invocată de recurenta-pârâtă nu este întemeiată întrucât dispozițiile legale invocate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, nu instituie discriminări și nu contravine principiului egalității de tratament între subiectele de drept în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat că este competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție care reiese și din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

În cauză, nu se poate vorbi de o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, cu excepția celui de-al doilea grad de jurisdicție în materie penală. Astfel, numai în măsura în care acestea o fac, au obligația, în temeiul art. 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create.

Cu privire la exercitarea căilor de atac și la concordanța legii procesule românești cu art. 6 din Convenție, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil” nu implică în mod necesar existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac a hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile din proces.

La elaborarea actualului C. proc. civ. s-au avut în vedere concepțiile moderne privind desfășurarea procesului civil, rolul și atribuțiile participanților la proces, în centrul atenției situându-se preocuparea pentru recunoașterea și clarificarea, într-un termen optim și previzibil, a drepturilor și intereselor legitime deduse judecății. Referindu-se la procedura de filtrare a recursurilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a arătat că aceasta nu este incompatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, reprezentând o limitare permisă de lege.

Limitările aduse prin procedura recursurilor nu aduc atingere dreptului părții de a se adresa justiției, în însăși substanța sa și nici nu creează tratament discriminatoriu între justițiabili.

Textele de lege criticate instituie procedura de filtrare a recursului, exclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentând modalitatea prin care legiuitorul român a înțeles să transpună în legislația națională exigențele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa după cum rezultă din H.G. nr. 1527/2007 prin care au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului C. proc. civ.

Anterior exercitării căii de atac extraordinare a recursului, părțile au parcurs etapa judecății acțiunii în fața Tribunalului Brașov, secția I civilă, și etapa judecății apelului pe rolul Curții de Apel Brașov, secția civilă, astfel încât instituirea unei anumite limitări la nivelul căii de atac a recursului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului părții de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituție, dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (3) din Constituție și nici că ar restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți - art. 53 din Constituție.

Prin instituirea unei astfel de proceduri nu se aduce atingere principiului egalității armelor în procesul civil, deoarece niciuna dintre părți nu este plasată într-o situație dezavantajoasă în raport de adversarul său. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale discriminarea trebuie să se bazeze pe ideea de excludere a unui drept sau beneficiu între persoane aflate în situații egale, stabilite obiectiv. În cauză, dispozițiile criticate stabilesc tratament egal între persoanele aflate în aceeași situație, determinată obiectiv, după un criteriu obiectiv și general, acela al obiectului acțiunii sau cererii.

Față de cele prezentate, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 29 alin. (4) din aceeași lege, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-pârâtă B.

În ceea ce privește cererea de suspendare a judecării cauzei, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie facultatea și nu obligativitatea pentru instanță de a dispune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, iar opinia instanței este în sensul că nu se impune admiterea cererii de suspendare a judecării cauzei.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. obligarea acesteia la plata sumei de 671.329 lei reprezentând daune-interese compensatorii și moratorii, date de neexecutarea în natură a obligațiilor asumate prin Convenția din 04 martie 2004, pe perioada 2004-2013

.

Conform art. 18

din Legea nr. 2/2013:

„(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată,

se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Potrivit art. 483 alin. (2), penultima teză C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate se constată că recursul este inadmisibil, întrucât valoarea pretenției solicitate în prezentul litigiu,

respectiv suma de

suma de 671.329 lei,

se află sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, pentru exercitarea căii de atac a recursului.

În speță,

decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

, în speță fiind operant principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

Conform art. 457 C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Este știut că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta B.

Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 517/Ap din 05 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2016.