ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1104/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 20 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 671.329 RON, reprezentând "daune-interese compensatorii și moratorii", ca urmare a neexecutării în natură, voluntar, a obligațiilor asumate prin convenția din 04.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară obținerii titlurilor executorii constând în hotărâri judecătorești cu caracter întreruptiv al oricărei prescripții, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorarii avocațiale și orice alte cheltuieli pricinuite de neexecutarea convenției până la data de 29 august 2013 (data întabulării dreptului de proprietate). În drept, cererea a fost motivată pe prevederile art. 1071, art. 1073, art. 1079, art. 1082 și art. 1084 din C. civ. Pârâta B., prin cererea reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000 USD sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății (165.000 RON la data introducerii acțiunii), cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea reconvențională a fost întemeiată pe prevederile art. 205 și art. 209 Noul C. proc. civ. și art. 1077, art. 1075 și art. 1092 C. civ.

Hotărârea pronunțată în fond. Prin sentința civilă nr. 94/S din 19 mai 2015, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B., și, în consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvențional A.. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta B. și a fost obligată reclamanta A. să achite suma de 7319 RON, diferență onorariu pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile al Tribunalului Brașov.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte și reținând cauza spre judecare a respins excepția prescripției acțiunii, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. și a fost obligată pârâta B., să plătească suma de 670.031,98 RON, cu titlu de daune-interese, și suma de 26.787,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 RON, onorariu expert în cuantum de 8.319 RON și onorariu avocat în sumă de 8.000 RON, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Decizia pronunțată în recurs. Prin decizia civilă nr. 324 din 23 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă) a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. și art. XVIII alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta B.. A respins cererea de suspendare a judecății. Prin aceeași decizie a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Cererile de revizuire. Împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, B. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate și rejudecarea recursului pe care l-a formulat la data de 24 mai 2016 împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Prin decizia nr. 1602 din 7 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013. La data de 18 noiembrie 2019, revizuenta B. a formulat o nouă cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata A.. A fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2013, și a fost acordat termen la data de 26 martie 2020, în vederea soluționării pe fond a recursului, cu citarea părților. Prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă; a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată în apel -rejudecare. Prin decizia civilă nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 20.12.2020-31.08.2013 și, evocând fondul, a respins ca nefondate pretențiile aferente perioadei 20.12.2020-31.08.2013 și a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii formulate și obligării pârâtei la plata sumei de 671.329 RON, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a învederat că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov, prin care a fost soluționată cererea de revizuire a deciziei civile nr. 517/05.04.2016. În acest sens se susține că împotriva deciziei civile nr. 517/2016 a Curții de Apel Brașov s-a exercitat atât calea de atac a recursului (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 324/23.02.2017, recursul fiind respins ca inadmisibil), cât și calea de atac a revizuirii, formulată de pârâta B., soluționată prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov, care are autoritate de lucru judecat, decizia fiind definitivă. Susține recurenta că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra incidentului dat de existența a două judecăți asupra acelorași probleme juridice, deși a fost învestită potrivit încheierilor de ședință, iar decizia dată asupra revizuirii era definitivă. Astfel, judecarea din nou a apelului, cu referire la aceleași motive legate de prescripție și de distincția între daunele interese, înfrânge autoritatea de lucru judecat a deciziei date în revizuire nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov și încalcă regimul juridic al căilor de atac. Se mai arată că, în speță, prima cerere de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 324/23.02.2017 (prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul), ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă, astfel că decizia civilă nr. 517/05.04.2016 a Curții de Apel Brașov a rămas definitivă. Ulterior, a fost formulată o a treia cerere de revizuire, fundamentată pe excepția de neconstituționalitate invocată de către intimata pârâtă, iar urmare a admiterii acestei cereri de revizuire, a fost pronunțată decizia civilă nr. 858/21.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul, a fost casată decizia civilă nr. 517/2016 și a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel, cu toate că decizia civilă nr. 517/2016 avea autoritate de lucru judecat, având în vedere soluția dispusă prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în revizuire, împotriva căreia nu s-a formulat calea de atac a recursului, potrivit art. 513 alin. (5) C. proc. civ., fiind astfel împiedicată o nouă judecată în apel pentru aceleași motive. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1082, art. 1084 și art. 1079 C. civ., iar Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat anterior, prin decizia civilă nr. 83 din 17 ianuarie 2013, că acțiunile în realizarea drepturilor sunt în termen și a respins excepția prescripției invocată în ciclul procesual derulat în perioada 2009-2013 pentru prestația tabulară și consimțământul la întabulare. Susține recurenta că încheierea OCPI dată în dosarul nr. x/29.08.2013 marchează data când au fost realizate obligațiile asumate de pârâta B. în anul 2004, prin întabularea dreptului de proprietate, ce a concretizat momentul de la care se calculează prescripția extinctivă, transferul dreptului de proprietate având efect retroactiv și constitutiv. A mai arătat recurenta că instanța de judecată a nesocotit prevederile art. 969 și art. 1394 C. civ., prin respingerea acțiunii în pretenții, constând în despăgubiri pentru neexecutarea la termen și pentru întârzierea executării obligațiilor asumate de pârâtă prin angajamentul din 04.03.2004 și a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 83 din 17 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul având ca obiect prestație tabulară. Susține recurenta, totodată, că în mod nelegal, instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864, despăgubirile solicitate fiind consecința firească și necesară a neexecutării obligației de a face asumată de pârâtă prin contract și pentru întârzierea executării, ignorând că vechiul C. civ. nu făcea distincție între daunele interese datorate în acest caz, respectiv că a solicitat beneficiul nerealizat, iar prescripția dreptului creditorului de a cere despăgubiri pentru paguba suferită ca urmare a neexecutării hotărârii, respectiv a executării cu întârziere, curge de la data hotărârii irevocabile din 17 ianuarie 2013, termenul de prescripție fiind de 3 ani calculat potrivit art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat cererea prin prisma dispozițiilor legale cu care a fost învestită și nici condițiile răspunderii reținute ca premisă a judecății. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a mai susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine învestirii, deoarece instanța, după ce a reținut demersurile juridice declanșate de reclamantă pentru a se constata legalitatea convenției din 04.03.2004 și obligația de transfer a două spații comerciale, respectiv dosarul nr. x/2004, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2246/20.12.2004 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 748/21.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dosarul nr. x/2011, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1528/11.10.2011 a Tribunalului Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 83/17.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a analizat și nu a supus judecății motivele legate de daunele datorate pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate cu privire la transferul dreptului de proprietate, întabulare, transmitere fără orice restrângeri, etc. Decizia civilă nr. 83 din 17 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat asupra prescripției invocate de pârâta B. și de S.C. D. S.R.L. în sensul respingerii acesteia, cu autoritate de lucru judecat, făcând trimitere și la sentința civilă nr. 1999/2006 a Tribunalului Brașov și la decizia civilă nr. 62/2007 a Curții de Apel Brașov. A mai arătat recurenta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța a inclus în actul judecății motive legate de "ineficiența procedurii judiciare și a pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic, hotărâre finalizată la 17.01.2013", câtă vreme instanța supremă a respins, la 17.01.2013, excepția prescripției invocate de pârâta B.. S-a arătat că, pe de o parte, instanța a stabilit că numai la momentul la care prejudiciul este cert și sigur poate fi stabilită întinderea (epuizarea) faptei ilicite continue, prejudiciul în cauză fiind succesiv, iar pe de altă parte, a reținut că data prescripției este 20.12.2010, motiv pentru care a respins prescripția pentru perioada 2010-2013, respectiv că se reține contradictoriu inexistența prejudiciului, în justificarea respingerii cererii în pretenții. Concluzionând, recurenta a opinat că momentul epuizării faptei și a nașterii dreptului la daune este data de 17 ianuarie 2013, dată de la care a început să curgă și termenul de prescripție extinctivă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a respectat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, respectiv dispozițiile art. 476-478 C. proc. civ.. Prin decizia atacată a fost admis apelul reclamantei, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 20.12.2010-31.08.2013 și, evocând fondul, a fost respinsă cererea în pretenții și au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate. Astfel, respingându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune, judecata trebuia vizeze existența și întinderea pagubei, în raport de dispozițiile vechiul C. civ. invocate, însă, în speță, respingerea pretențiilor este contradictorie stării de fapt, în condițiile în care obligațiile nu au fost executate voluntar de către pârâtă, ci au fost executate silit. Arată recurenta că s-a ignorat că executarea obligațiilor din convenție la termenul stabilit constituie regula și cauza convenției. Potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ. este interzis judecătorului să stabilească dispoziții generale obligatorii prin hotărârea pe care o pronunță în cauza dedusă judecății, iar potrivit art. 6 din același cod, judecarea unei cauze trebuie să fie echitabilă, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială, cu îndatorirea de a lua măsurile permise de lege în conformitate cu art. 22 C. proc. civ., însă, în speță, deși s-a reținut că s-au solicitat daune interese compensatorii și moratorii, ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate prin convenția din 04.03.2004, totuși, judecata a fost tranșată, iar toate sumele, după punerea în întârziere și instituirea sechestrului asigurător, au fost culese de pârâtă, cu nesocotirea obligației sala, deși proprietatea și riscurile fuseseră transferate, iar reclamanta nu a intrat în posesia spațiilor decât în anul 2013, spațiul din Traian figurând pe terenul unei alte persoane în prezent. Or, rejudecând fondul, instanța de apel era legată de limitele date de art. 476-478 din C. proc. civ., care trasau învestirea sa, norme care au fost încălcate. Astfel s-au validat eronat apărările pârâtei întemeiate pe distincția realizată de aceasta între neexecutare și executare cu întârziere, cu nerespectarea cadrului procesual al judecății la fond, conturat de actele procesuale realizate de reclamantă, statuându-se greșit în sensul imposibilității schimbării cadrului procesual în apel. De asemenea, recurenta a susținut că întrucât cererea reconvențională a fost respinsă, este nelegală respingerea tuturor cheltuielilor de judecată, constând în taxe de timbru, onorarii de expertiză și de avocat.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, la 07 iunie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În motivare, intimata a arătat referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. că hotărârea recurată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate în calea de atac a revizuirii, întrucât o atare hotărâre nu poate statua decât asupra unor aspecte strict procedurale, expres și limitativ prevăzute de normele C. proc. civ. Pe de altă parte, pentru a se putea reține o autoritate de lucru judecat, trebuie îndeplinită tripla identitate de părți, obiect si cauză, aspecte care vizează dreptul material, nicidecum cel procedural. În opinia intimatei, recurenta face o gravă confuzie între natura juridică a căilor de atac exercitate până în prezent, efectele acestora, între hotărârile judecătorești pronunțate până în prezent și chiar între instanțele judecătorești care le-au emis. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., se arată că instanța de rejudecare a făcut o corectă aplicare a normelor incidente cauzei. Apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că obiectul sesizării, astfel cum a fost expus de reclamantă, constă în daune interese compensatorii pentru neexecutarea în natură a obligației, precizările realizate în rejudecare fiind corect înlăturate de instanța de apel întrucât în mod nelegal, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta a schimbat în faza apelului, obiectul acțiunii printr-o notă prin care se solicitase doar explicitarea pretențiilor. Argumentația recurentei este una haotică, contradictorie, lipsită de logică și coerență, aceasta încercând direct în apel să schimbe cauza juridică acțiunii sale, transformând daunele compensatorii si moratorii solicitate inițial prin cererea de chemare în judecată în daune cominatorii și/sau în despăgubiri constând în folosul de tras. Apreciază că, în mod corect, instanța de apel a pornit analiza cauzei de la petitul cererii de chemare în judecată, de la care nu se putea abate (conform principiului disponibilității reglementat de art. 9, alin. (2) C. proc. civ.) și pe care apelanta nu îl mai putea în mod legal schimba în această etapă procesuală. Arată intimata că lămuririle și precizările oferite de apelantă în rejudecare, sunt vădit contradictorii, aceasta susținând că suntem în prezența: fie a unei neexecutări totale, ba a unei neexecutări corespunzătoare, fie a unor daune compensatorii, fie a unor daune decurgând din folosul de tras, fie a unor daune moratorii, sau a unor daune cominatorii, fie a unei obligații de a face (transferul dreptului de proprietate), fie a unei obligații de a da, fie că dreptul său la acțiune s-a născut în anul 2004, fie susține că acesta s-a născut în anul 2013, fie se pretinde că nu deținea o creanță certă, lichidă și exigibilă (nici în anul 2004, nici în anul 2007 și nici în anul 2011), fie că în anul 2013 s-a procedat la executare prin echivalent, ba că în acel moment în avut loc o executare în natură. Susține intimata că prin acțiunea formulată, reclamanta nu a solicitat niciodată lipsa de folosință, ci doar daune compensatorii si moratorii date de neexecutarea în natură a obligațiilor asumate prin convenția din 04.03.2004 și că în niciun caz nu a intervenit întreruperea termenului de prescripție prin formularea unor acțiuni anterioare, câtă vreme aceste acțiuni nu au avut ca obiect acordarea unor daune interese. Precizează că cele două categorii de daune interese au un regim juridic total diferit, așa cum rezultă din prevederile art. 1032 din C. civ. de la 1864 și nu se pot acorda decât în anumite condiții, respectiv: daunele compensatorii pot fi cerute doar în cazul imposibilității executării în natură a obligației (în compensarea obligației care nu a fost executată în natură) respectiv, nu pot fi cerute în situația în care obligația a fost sau a putut fi executată în natură, iar daunele moratorii nu pot fi date de neexecutarea în natură (așa cum nelegal a solicitat reclamanta în petitul acțiunii sale), ci eventual pentru executarea cu întârziere a obligației. Or, în speță, obligația de a face a fost executată în natura, astfel încât ea nu mai poate fi executată prin echivalent (prin intermediul daunelor compensatorii). Astfel, obligația de a face nu este o obligație alternativă și debitorul nu poate, după alegerea sa să execute faptul sau să plătească o sumă de bani, deoarece obiectul acestei obligații îl formează faptul promis. Prin urmare, cât timp obligația de a face poate fi executată, iar în speță aceasta a fost efectiv executată, debitorul nu se poate libera oferind creditorului o sumă de bani egală cu paguba ce i s-a cauzat din neexecutarea obligației. Prin petitul acțiunii reclamanta a pretins daune moratorii pentru neexecutarea obligației de a face. Or, daunele-interese moratorii sunt despăgubiri bănești care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate prin contract de către debitor. Daunele moratorii nu pot fi cerute pentru neexecutarea obligației, așa cum greșit pretinde reclamanta, ci cel mult pentru executarea cu întârziere a acesteia, lucru necerut de către reclamanta. În plus, deși intitulate "daune moratorii", sumele de bani la care a făcut referire reclamanta în petitul acțiunii sale nu sunt datorate pentru executarea cu întârziere a obligației asumate de mine, ci pentru neexecutarea ei, după cum este formulat petitul cererii de chemare în judecata, de la care instanța nu poate abdica. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., intimata susține că decizia pronunțată de instanța de rejudecare nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci respectă întocmai dispozițiile deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, iar în privința motivului de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanța de rejudecare a respectat întrutotul regulile de procedură, analizând cauza sub toate aspectele și cu respectarea întocmai a dispozițiilor deciziei de casare menționate. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 18 iunie 2021, care a depus răspuns la întâmpinare la data de 29 iunie 2021.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în dosarul nr. x/2013 și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 06 aprilie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar și de efectele produse în cazul admiterii lor, Înalta Curte constată următoarele: Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este nefondată. În mod eronat recurenta susține că decizia civilă nr. 517/2016 a Curții de Apel Brașov are autoritate de lucru judecat, fiind definitivă. Contrar argumentelor expuse în memoriul de recurs, instanța de recurs constată că prin construcția juridică prezentată, recurenta ignoră împrejurarea că, deși prin decizia civilă nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, recursul împotriva deciziei civile nr. 517/05.04.2016, a Curții de Apel Brașov a fost respins ca inadmisibil, ulterior prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 pct. 11 din C. proc. civ. formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013 și a fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2013. Ulterior, prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Or, potrivit art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., decizia casată nu mai are aptitudinea de a produce efecte obligatorii în plan juridic. Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin care fusese respins ca inadmisibil recursul formulat de către pârâta reclamanta împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, iar această hotărâre ar fi, în opinia recurentei, contrară altor hotărâri judecătorești prin care calea de atac a revizuirii a fost respinsă nu poate constitui un motiv de nelegalitate a deciziei care face obiect al prezentului recurs. Aceasta întrucât casarea deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel a fost dispusă prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, hotărâre definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și care se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, potrivit art. 457 din C. proc. civ., legalitatea acestei ultime decizii nu poate face obiect al analizei decât exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, cu respectarea exigențelor procedurale impuse de normele imperative care reglementează regimul juridic al căilor de atac și competența de soluționare a acestora, fiind evident că o atare cenzură nu se putea realiza - în conformitate cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 497 C. proc. civ., respectiv cu normele care reglementează organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, respectiv prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., și care presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare - în rejudecarea apelului, de către o instanță ierarhic inferioară celei care a pronunțat-o. În alți termeni, pretinsa neregularitate procedurală săvârșită de o instanță de judecată, invocată de către recurentă nu ar putea fi sancționată în afara unui cadru legal care să permită un atare control, fiind de principiu că o pretinsă nelegalitate nu poate fi corectată prin săvârșirea unei nelegalități. Întrucât verificarea argumentelor recurentei exceda abilitării legale a controlului judecătoresc al apelului, nu se poate reține un viciu de legalitate a deciziei recurate ca efect al unei pretinse ignorări a acestor argumente în rejudecarea apelului. În acest context, nici împrejurarea că prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă o altă cerere de revizuire a deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, întemeiată, de altfel, pe un alt motiv de revizuire decât cel care a fundamentat soluția dispusă prin decizia civilă nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă (art. 509 pct. 1 din C. proc. civ.), nu se constituie într-un argument apt să demonstreze nelegalitatea deciziei civile recurate, de vreme ce, chiar potrivit construcției juridice a recurentei, pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov nu s-a produs prin prezenta judecată, ci ar fi consecința soluției de admitere a cererii de revizuire dispusă prin decizia nr. 469 din 20 februarie 2020, anterior evocată. Or, și în privința acestei ultime decizii civile definitive argumentele anterior evocate, sunt pe deplin aplicabile, nemaimpunându-se a fi reluate. Tot astfel, în mod greșit recurenta pretinde că decizia civilă nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a devenit definitivă ca efect al soluționării cererii de revizuire exercitate de intimată împotriva sa, prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov și neatacării cu recurs a acestei ultime decizii, ignorând nepermis atât natura extraordinară a acestei căi de atac de retractare și prevederile art. 483 coroborat cu art. 634 din C. proc. civ., cât și efectele obligatorii ale deciziei civile nr. 858 din 21 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă. De altfel, din considerentele deciziei civile nr. 469 din 20 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, rezultă cu evidență, că instanțele de revizuire au avut în vedere un alt motiv de revizuire decât cel analizat prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov, respectiv au reținut incidența deciziei nr. 387/2019 a Curții Constituționale, ca element nou în ordinea juridică. Conchizând, Înalta Curte reține că, deși susține încălcarea stabilității și securității circuitului civil și ignorarea acestei apărări de către instanța de apel învestită cu rejudecarea apelului, ca efect al pronunțării unei hotărâri de recurs obligatorii potrivit art. 501 din C. proc. civ., în mod greșit recurenta impută acestei instanțe o atare neregularitate procedurală, în realitate argumentele acesteia vizând legalitatea altor hotărâri judecătorești, care excedau competenței instanței de apel, neputând face obiect de analiză în prezentul cadru procesual. Tot astfel, susținând că rejudecarea apelului înfrânge autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov, recurenta ignoră nepermis singurul reper care poate fi utilizat în realizarea unei atare analize, respectiv limitele în care a fost analizată cererea de revizuire prin această ultimă hotărâre. Or, prin decizia civilă nr. 982/2017 a Curții de Apel Brașov nu a fost judecat fondul raportului juridic litigios, ci exclusiv admisibilitatea și faptele care au întemeiat cererea de revizuire astfel soluționată. Cum autoritatea de lucru judecat trebuie raportată la problemele de drept tranșate prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost încălcată și la cele care au primit o rezolvare contrară, prin hotărârea ulterioară, rezultă cu evidență că, în speță, nu este incidentă o atare ipoteză, hotărârea de respingere a unei cereri de revizuire neavând autoritate de lucru judecat decât exclusiv asupra aspectelor care au făcut obiect al analizei instanțelor de revizuire. În referire la criticile expuse în cuprinsul memoriului de recurs și care pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al acestora, pentru următoarele considerente: Luând în analiză criticile recurentei subsumate acestor motive de recurs, Înalta Curte are a observa, mai întâi, că instanța de apel nu a lămurit îndestulător, raportat la temeiul juridic al cererii de despăgubiri, natura daunelor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Din această perspectivă, învestită fiind, în rejudecarea apelului, cu realizarea acestei clarificări, ca urmare a statuărilor obligatorii ale deciziei civile nr. 858/21.05.2020 a Înaltei Curți de Casației și Justiție, secția a II- a civilă, instanța de apel a reținut, în esență, înlăturând explicitarea realizată în apel, de către titulara cererii de chemare în judecată, a naturii și cauzei pretențiilor deduse judecății, cu motivarea că au fost încălcate prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., că deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta a precizat că solicită daune interese compensatorii și moratorii, în realitate, aceasta a pretins obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a imobilelor, iar nu la plata de dobânzi. În acest context, s-a concluzionat că despăgubirile solicitate au natura unor daune moratorii care nu au fost însă solicitate în cauză, din modul de calcul și modalitatea în care reclamanta a înțeles să formuleze petitul cererii rezultând că ele au fost solicitate cu titlu de daune compensatorii. Înalta Curte reține că o atare analiză este nu doar incorectă, ci și incompletă, ignorând atât scopul urmărit de reclamantă, situația de fapt premisă care a justificat prezentul demers judiciar, descrisă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și temeiul de drept invocat de aceasta în susținerea pretențiilor deduse judecății. Astfel, este lipsit de echivoc faptul că, în speță, independent de modalitatea prolixă, deficitară, contradictorie, în care a configurat obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înțeles să solicite daune interese echivalente cu lipsa de folosință a imobilelor care au făcut obiect al convenției intitulate "protocol", încheiată la data de 04.03.2004, respectiv, "folosul nerealizat" ca petit principal, subsecvent opțiunii manifestate pentru obligarea pârâtei la transferul dreptului de proprietate asupra acelorași imobile, în cadrul unui litigiu anterior, invocând dreptul de a fi despăgubită pentru prejudiciul încercat prin neexecutarea corespunzătoare și voluntară de către pârâtă a obligațiilor asumate ex contractu, respectiv a susținut că pârâta a refuzat predarea imobilelor. Se mai reține că, în justificarea despăgubirilor solicitate reclamanta a precizat că, deși prin protocolul încheiat la data de 04.03.2004, pârâta s-a obligat să îi transfere, în proprietate, bunurile imobile specificate în protocol, ulterior încheierii convenției, aceasta nu și-a executat în natură, voluntar, obligațiile asumate, situație care a generat ieșirea reclamantei din pasivitate și declanșarea unor proceduri judiciare anterioare care au avut ca finalitate realizarea drepturilor dobândite prin convenție, reclamanta obținând la data de 29.08.2013, întabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor. De asemenea, pretențiile deduse judecății au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 1082, art. 1084 și art. 1073 din C. civ. Așa cum rezultă din situația de fapt a cauzei reținută în apel, în urma unui prim demers judiciar al reclamantei, prin sentința civilă nr. 2246/C/2004 a Tribunalului Brașov, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 142/22.09.2015 a Curții de Apel Brașov - s-a constatat că pârâta s-a obligat să transmită în proprietate reclamantei spațiile constând în magazinul 217, Piața Traian și magazinul 249 -203, din str. x, fiind obligată să își dea consimțământul la transmiterea dreptului de proprietate asupra acestor imobile către reclamantă și la întabulare. Ulterior, prin sentința civilă nr. 1528/2011 a Tribunalului Brașov, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 83/17.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb între părți pentru cele două spații comerciale și s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul din str. x. Imobilul a fost predat reclamantei la data de 06.11.2003. Așadar, situația premisă, conturată de rezultatul acestor demersuri judiciare și la care a făcut trimitere reclamanta în argumentarea cererii introductive, este aceea că, la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, recurenta obținuse deja executarea silită, în natură, a obligațiilor asumate convențional de către pârâtă, refuzul acesteia nejustificat de a-și executa obligația de a transfera către reclamantă dreptul de proprietate asupra celor două spații anterior menționate fiind anterior sancționat pe cale judiciară. În acest punct al analizei este necesar a se observa că în lipsa unei circumstanțieri specific determinate și neechivoce asupra obiectului acțiunii (reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata de daune compensatorii și moratorii și precizând în pagina doi a cererii că daunele interese constau în paguba efectiv încercată prin lipsirea sa de imobilele ce făceau obiect al convenției pe perioada 2004-2013, dar și de beneficiul nerealizat cu referire la sumele care trebuiau să se afle în contul creditorului dacă acesta încasa fructele civile, iar în pagina trei că, suma de 671.329 RON, reprezentând paguba suferită cuprinde lipsa de folosință și folosul nerealizat) revenea instanțelor devolutive, în baza rolului activ și al principiului aflării adevărului, consacrate în art. 22 alin. (4) și (6) C. proc. civ., obligația de a determina care este instituția juridică sub incidența căruia cade executarea raportului juridic de drept substanțial dedus judecății, obligație, de altfel, trasată în sarcina instanței de apel, prin decizia civilă nr. 858 din 21 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă. Din această perspectivă, se reține că potrivit art. 969 C. civ..de la 1864 - act normativ sub imperiul căruia a fost încheiată convenția între părțile litigante și care rămâne incident cauzei (așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (2) C. civ., art. 3, art. 102 din Legea nr. 71/2011) -contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante acesta instituind principiul forței obligatorii a contractelor, iar potrivit art. 1073 din același act normativ, "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației ". Acest principiu presupune că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract, iar executarea trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite, creditorul având dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor. Această latură a principiului forței obligatorii a contractului sau "regula conformității executării contractului" (cum a fost denumită de o parte a doctrinei de specialitate) semnifică faptul că executarea obligațiilor generate de contract trebuie să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părți, adică sub aspectul calității, cantității, identității, locului, timpului și modalității de executare a unei prestații contractuale. Tocmai în considerarea acestui principiu, în doctrina și practica judiciară create sub imperiul vechiul C. civ., s-a reținut că, în ipoteza obligațiilor de a face, cum este cazul obligației asumate contractual de pârâtă, în situația în care debitorul nu execută, execută necorespunzător sau execută cu întârziere obligația asumată, creditorul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului. O atare concluzie se desprinde, de altfel, din interpretarea dispozițiilor art. 1082 din C. civ. de la 1864, care consacră dreptul la daune-interese al creditorului căruia i se cauzează un prejudiciu prin neexecutarea sau executarea cu întârziere, fără justificare sau culpabilă a obligației. Pe de altă parte, deși nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul care a constituit obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Brașov, au caracter declarativ - în realitate, ele având caracter constitutiv de drepturi, întrucât nu au constatat drepturi preexistente, ci au realizat transferul dreptului de proprietate, sancționând, pe cale judiciară, refuzul nejustificat al pârâtei care și-a asumat obligația unui astfel de transfer și care, ulterior, a înțeles să nu și le mai respecte - trebuie observat că, urmare a pronunțării deciziei civile nr. 83/17.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x. Așadar, pentru despăgubirile deduse judecății care vizează prejudiciul înregistrat în intervalul de timp ulterior datei transferului dreptului de proprietate, era necesar a se determina dacă dreptul la reparație invocat de reclamantă își găsește cauza în neexecutarea unei obligații contractuale, respectiv, derivă din executarea protocolului sau din faptul exercitării de către pârâtă a posesiei asupra bunurilor reclamantei, urmare a refuzului acesteia de a executa hotărârea judecătorească care tine loc de act autentic. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar petitul acțiunii, reclamanta a invocat că prejudiciul pretins derivă din neexecutarea voluntară corespunzătoare a convenției de către pârâtă și a pretins lipsirea sa de dreptul de proprietate, pentru ca în apel, să expliciteze modul în care a evaluat prejudiciul precizând că daunele pretinse derivă din neîndeplinirea voluntară și la termen a obligației de a da (de a transmite dreptul de proprietate și posesia bunurilor, obligație executată silit) și ulterior "pentru întârzierea executării (perioada de la hotărârea ICCJ și până la executarea silită potrivit procesului-verbal din noiembrie 2013)". De altfel, prin decizia civilă nr. 858/21.05.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă, s-a reținut sub acest aspect că "nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a dezvoltat ideea prejudiciului încercat de reclamantă în mod concomitent atât pentru executarea cu întârziere a obligațiilor asumate de pârâtă (daune moratorii), cât și pentru neexecutarea totală sau parțială a acelorași obligații, de către aceeași pârâtă (daune compensatorii)", imputându-se primei instanțe de apel că a nesocotit "aspectele legale vizând executarea prin echivalent a obligațiilor respectiv a categoriilor de despăgubiri care se pot solicita în funcție de situația de fapt și de drept dintre părți" trasându-se, totodată, în sarcina instanței de rejudecare obligația de a stabili la ce despăgubiri este îndreptățită reclamanta în legătură cu dreptul său de proprietate. Raportat la aceste considerente, curtea de apel avea obligația de a da calificarea corectă despăgubirilor deduse judecății și de a argumenta soluția pronunțată, în considerarea problematicii proprii litigiului, astfel cum s-a conturat acesta prin pretențiile deduse judecății, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. În speță, instanța de apel, deși aparent procedează la o calificare a daunelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, circumscrie analiza realizată denumirii acestora utilizată în concret de reclamantă, în partea introductivă a cererii de chemare în judecată, mai exact în formularea obiectului cererii de chemare în judecată, fără a se raporta la prejudiciul afirmat de reclamantă prin argumentele de fapt și de drept invocate, prejudiciu justificat de titularul cererii prin referirea neechivocă la imposibilitatea acesteia de a dobândi proprietatea imobilelor obiect al protocolului din 2004, conform clauzelor stabilite prin contract și de a proceda la realizarea formalităților de publicitate imobiliară și de a intra sale în posesia bunurilor, anterior obținerii unui titlu executoriu ca efect al refuzului pârâtei de a executa voluntar obligațiile care îi incumbau. De altfel, în mod corect s-a reținut prin chiar decizia recurată, că ipoteza prezentată de reclamantă prin cererea introductivă constă în aceea că, în măsura în care convenția încheiată între părțile litigante ar fi fost executată corespunzător și voluntar de către pârâtă, ar fi putut închiria imobilul din str. x, iar din cedarea folosinței acestuia ar fi obținut veniturile realizate de pârâtă din închiriere, prezentate în anexa la cererea de chemare în judecată, respectiv că, reclamanta nu solicită plata sumei de 671.329 RON cu titlu de daune compensatorii, întrucât nu dorește înlocuirea executării obligației, ci a procedat la executarea silită a acesteia, pe care a și obținut-o. Or, reținând că reclamanta, deși a precizat că solicită daune compensatorii și moratorii, a solicitat lipsa de folosință a imobilelor obiect al protocolului, evaluată ca reprezentând contravaloarea chiriei obținută de pârâtă din închirierea spațiilor menționate în protocolul încheiat între părțile litigante, așadar beneficiul nerealizat constând în avantajul pe care reclamanta l-ar fi putut obține din cedarea folosinței bunului, iar această natură a despăgubirilor a fost apreciată ca fiind neechivocă și însușită de către instanța de apel, instanța de rejudecare a dovedit inconsecvență în expunerea raționamentului judiciar care a justificat soluția adoptată în calea de atac, concluzionând, pe de o parte că despăgubirile solicitate constau în daune interese compensatorii, care însă nu pot fi cuantificate ca echivalent al lipsei de folosință, iar pe de altă parte, că daunele compensatorii ar putea fi evaluate ca reprezentând echivalentul valoric al imobilelor obiect al protocolului, iar chiriile solicitate ar putea reprezenta daune moratorii, care însă nu au fost solicitate. Analiza astfel realizată, care denotă ignorarea argumentelor de fapt (care impuneau concluzia că reclamanta a pretins dezdăunarea sa cu lipsa de folosință a imobilelor închiriate de pârâtă, obiect al protocolului din 2004 în perioada 2004-2013) și a dispozițiilor legale invocate de reclamantă ca temei al acțiunii, reținute, deopotrivă, ca fiind incidente pricinii, a avut drept consecință o deturnare a cercetării judecătorești prin modificarea cauzei juridice a acțiunii și a obiectului acesteia, astfel cum au fost ele conturate prin cererea de chemare în judecată, și implicit aceea a realizării unei greșite aplicări a legii la cazul dedus judecății. Câtă vreme, cauza juridică a acțiunii reclamantei nu a fost aceea a neexecutării totale a obligațiilor asumate prin contract de către pârâtă (acestea fiind aduse la îndeplinire în urma acționării în instanță a pârâtei și executării silite, în natură, a contractului, situație premisă expres reliefată în justificarea pretențiilor deduse judecății), ci s-a pretins înregistrarea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea voluntară a convenției, conformă clauzelor contractului, care a generat întârzierea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor anterior menționate și imposibilitatea reclamantei de a exercita atributele dreptului de proprietate, în lipsa intervenției forței de constrângere a statului, iar evaluarea daunelor interese în cazul executării cu întârziere a obligațiilor de a face, cum este cazul celei asumate de pârâtă prin convenția din 2004, inclusiv în atare ipoteză nu poate fi, de principiu, limitată la solicitarea dobânzii legale, în măsura în care se face dovada că prejudiciul înregistrat depășește o atare evaluare legală, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1088 și 1084 din C. civ., această cauză juridică a rămas necercetată. S-a ignorat astfel funcția reparatorie a daunelor-interese, moratorii sau compensatorii, respectiv că acestea au ca finalitate repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului și de a asigura repunerea acestuia în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligația debitorului ar fi fost executată întocmai. În același sens, se impune a fi observat faptul că, așa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, conturată sub imperiul vechiul C. civ., daunele interese moratorii au la rândul lor un caracter compensatoriu, iar executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare, ipoteză care îndreptățește instanța să stabilească, după regulile dreptului comun, privitoare la răspunderea civilă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, iar nu să acorde daune cominatorii. Spre deosebire de daunele-interese compensatorii care reprezintă întotdeauna paguba efectiv suferită și înlocuiesc executarea în natură a obligațiilor contractuale, daunele-interese moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligației asumate și, ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula și cu daunele-interese compensatorii și pot reprezenta fie paguba efectiv suferită, fie beneficiul nerealizat. Din acest unghi, stabilirea corectă a cadrului judecății impunea instanței să dea relevanță aspectelor neîndoielnice,