ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2019, pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea sumei de 2.031,628 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloare prejudiciu produs reclamantei prin supraevaluarea prețului echipamentelor achiziționate în temeiul contractelor nr. x din 2013, nr. 759 din 2013, nr. 760 din 2013, nr. 764 din 2013, nr. 765 din 2013, nr. 856 din 2014, nr. 862 din 2014, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 50.313 RON, pentru livrarea cu întârziere de către pârâtă a obiectului contractelor nr. x din 2013, nr. 760 din 2013, nr. 763 din 2013, nr. 764 din 2013 și nr. 765 din 2013, precum și la plata accesoriilor aferente sumei plătite, calculate de la data efectuării de către reclamantă a plăților nedatorate către pârâtă și până la data restituirii acestor sume.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, art. 1345 -1347, art. 1349, art. 1350, art. 1357, art. 1358, art. 1640 și art. 1641, art. 1381-1386 și următoarele din C. civ. și cele ale art. 194 din C. proc. civ.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente pentru pronunțarea unei soluții care să evoce fondul.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, a considerat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și, în plus, încalcă autoritatea de lucru judecat a părții din sentința pronunțată în prezentul dosar, pe care niciuna dintre părți nu a înțeles să o atace cu apel, cu referire la partea din dispozitivul deciziei recurate în care instanța de apel a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 5599,83 RON cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru pentru prima instanță.

Precizează că sentința civilă a fost apelată doar de către reclamantă, iar instanța de apel a invocat, din oficiu, obligația sa de a verifica timbrajul fondului, deși această obligație revine, potrivit prevederilor art. 200 din C. proc. civ., completului căruia îi este repartizat dosarul.

Conchide recurenta-reclamantă că, pe de o parte, motivele privitoare la verificarea timbrajului aferent ultimului capăt de cerere sunt contradictorii și străine de natura cauzei, ținând cont de limitele devoluțiunii apelului la ceea ce s-a apelat, iar, pe de altă parte, încalcă autoritatea de lucru judecat a acelei părți din sentința instanței de fond prin care s-a constatat și decis că cererea reclamantei a fost legal timbrată, parte care nu a fost atacată de niciuna dintre părțile din proces, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, consideră că sunt incidente și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 481 din C. proc. civ., referitoare la neînrăutățirea situației în propria cale de atac.

Printr-o altă critică, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentare, susține că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ., curge de la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, în conformitate cu prevederile art. 2528 alin. (1) din C. civ., iar aprecierea împlinirii termenului de prescripție trebuie să aibă în vedere specificul raportului juridic și al împrejurărilor în care s-a produs prejudiciul reclamat în prezenta cauză, precum și temeiul de drept al pretențiilor.

Astfel, arată că a fost în imposibilitate de a înregistra prejudiciul în contabilitate anterior momentului comunicării Deciziei nr. 6/2017, emisă de Curtea de Conturi a României, prin care a fost obligată să înregistreze în contabilitate atât prejudiciul cauzat de achiziționarea produselor de la pârâtă la preț supraevaluat, cât și prejudiciul cauzat de întârzierea la livrarea produselor contractate, respectiv plata penalităților de întârziere și să acționeze pentru recuperarea prejudiciului. În susținerea acestui punct de vedere, recurenta-reclamantă face trimitere la decizia nr. 6026/12 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a statuat că salariaților nu le poate fi imputat un prejudiciu constatat de Curtea de Conturi decât dacă prejudiciul îndeplinește condiția de certitudine prevăzută de lege, respectiv înregistrarea acestuia în contabilitate.

În consecință, apreciază că momentul luării la cunoștință de existența și întinderea pagubei este momentul înregistrării prejudiciului în contabilitate și, raportat la data de 15.06.2017, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, fiind introdusă la instanță la data de 13.06.2019, este o acțiune introdusă în termen legal, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Pe de altă parte, consideră că în cauză sunt incidente și prevederile art. 2532 pct. 5 din C. civ., arătând că instanța de apel nu a făcut o reală analiză a împrejurărilor spre a determina argumentat și motivat de ce procedura de achiziție care s-a derulat și finalizat prin achiziționarea produselor în cauză de la intimata-pârâtă poate fi sau nu calificată drept o cauză de suspendare a termenului de prescripție.

În opinia sa, intimata-pârâtă în mod deliberat a ascuns existența diferenței de preț la produsele ofertate și ulterior vândute, față de prețul de piață practicat pe piața specifică, iar momentul la care s-a putut demonstra caracterul de prețuri supraevaluate al prețurilor produselor ofertate de intimate-pârâtă a fost data comunicării Deciziei nr. 6/2017 emisă de Curtea de Conturi a României.

Din acest motiv, apreciază că termenul de prescripție în speță, datorită atitudinii intimate-pârâte, a fost suspendat de la momentul depunerii ofertelor în cadrul procedurii de achiziție organizată de recurenta-reclamantă și până la data de 15.06.2017, data comunicării Deciziei nr. 6/2017 emisă de Curtea de Conturi a României.

În raport de aceste coordonate, consideră că acțiunea ce face obiectul prezentului a fost formulată în termenul general de prescripție.

În drept, a făcut trimitere la prevederile legale menționate în cuprinsul motivelor de recurs.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a considerat că formularea unor critici cu privire la timbraj în calea de atac a recursului este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 7 din 8 decembrie 2014.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, consideră că este dovedită incidența în cauză a dispozițiilor art. 2.528 alin. (l) din C. civ.. În opinia sa, constatările Curții de Conturi nu conferă certitudine creanței reclamate, iar decizia nu poate constitui momentul de la care se naște dreptul material la acțiune al recurentei. În argumentarea acestei opinii, face trimitere la considerentele sentinței nr. 585/13.12.2023 și la cele cuprinse în decizia nr. 916/07.04.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

De asemenea, consideră că, în cauză, nu operat suspendarea prescripției ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 2.532 pct. 5 din C. civ., textul citat neavând legătură cu cauza.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 8 mai 2025, recurenta-reclamantă a solicitat atât respingerea excepției invocate, cât și respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 06 martie 2025, sub nr. x/2019, iar prin rezoluția din data de 22 mai 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2025, Înalta Curte a calificat excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, drept o apărare de fond.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succedă.

Printr-un prim motiv, recurenta-reclamantă susține că motivarea dispoziției instanței de apel prin care a fost obligată, în temeiul dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, la plata sumei de 5599,83 RON cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru pentru prima instanță, este contradictorie și străină de natura cauzei, ținând cont de limitele devoluțiunii apelului, raportat la ceea ce s-a apelat.

De asemenea, susține că această dispoziție încalcă atât autoritatea de lucru judecat a acelei părți din sentința instanței de fond prin care s-a constatat că cererea reclamantei a fost legal timbrată și care nu a fost apelată de niciuna dintre părțile litigante, precum și principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac, prevăzut de dispozițiile art. 481 din C. proc. civ.

Examinând criticile recurentei-reclamante privind motivarea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și, în consecință, vor fi înlăturate.

Se observă că acest motiv de recurs se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă consideră că există o contradicție în motivarea și raționamentul instanței de apel cu referire la considerentele prin care s-a reținut obligația sa de a achita suma de 5599,83 RON cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru pentru prima instanță.

Însă, situația expusă de recurenta-reclamantă, respectiv existența unor contradicții între considerentele instanței de apel, pe de o parte, și susținerile primei instanțe, pe de altă parte, nu poate fi încadrată în cazul de casare indicat. Contradicția reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. are în vedere situația în care din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, și nicidecum modalitatea în care instanța de apel a analizat incidența dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, decizia recurată nu conține argumente contradictorii, care să se afle în opoziție din punct de vedere logic. Dimpotrivă, decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină și care susțin soluția din dispozitiv, precum și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, oferind părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, existând o unitate logică între dispozitiv și considerente.

În egală măsură, dispoziția de obligare a recurentei-reclamante la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare nu poate fi considerată fără legătură cu dezbaterea dedusă judecății.

Dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie prerogativa instanțelor care soluționează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune darea în debit a părții, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege, în fazele procesuale anterioare.

Prin urmare, eroarea instanței anterioare, căreia îi revenea obligația de a stabili cuantumul taxelor judiciare de timbru, este cea care a determinat obligația instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În acest context, se constată că instanța de apel avea îndreptățirea de a recalcula cuantumul taxei judiciare de timbru care ar fi trebuit plătită de reclamantă la fond, sens în care i s-a pus în vedere apelantei-reclamante, prin rezoluția din data de 2 iulie 2024, să precizeze cuantumul accesoriilor (dobânda legală, astfel cum s-a precizat) pretinse până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.06.2019 și modul de calcul al acestuia, pentru verificarea timbrajului cererii.

Deopotrivă, la termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2024, instanța de judecată a readus în discuția apelantei-reclamante necesitatea de a depune precizări privind dobânda legală, menționând în mod expres obligația de a verifica timbrajul aferent cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit de instanța de fond, reținând că cererea de apel este legal timbrată.

În același timp, observă instanța supremă că, pentru a fi incident acest motiv de casare, hotărârea recurată trebuie să cuprindă numai motive străine de natura cauzei. Cu alte cuvinte, nu inserarea oricărui considerent, pretins străin de natura pricinii, este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, o asemenea hotărâre poate fi reformată atunci când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este în mod real nemotivată, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Criticile recurentei-reclamante prin care a reclamat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a părții din sentința instanței de fond prin care s-a constatat că cererea reclamantei a fost legal timbrată și care nu a fost atacată de niciuna dintre părți urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 din C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurenta-reclamantă este efectul pozitiv al lucrului judecat, susținând că modalitatea în care timbrajul a fost dezlegat în prima instanță se impune instanței de apel.

Însă, tocmai dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 recunosc posibilitatea instanței învestite cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare ca, în situația în care constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente.

Prin urmare, în lipsa pronunțării unei încheieri cu caracter definitiv asupra unei cereri de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru, care să impună respectarea dezlegărilor date anterior în cauză cu privire la chestiunea timbrajului, instanțele de control judiciar pot reanaliza modalitatea de determinare a cuantumului taxei de timbru, astfel cum a fost stabilit în precedentele faze procesuale, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat.

Neîntemeiată este și susținerea recurentei-reclamante în sensul că neformularea unei critici privind măsura timbrajului imprimă acesteia autoritate de lucru judecat, întrucât dispozițiile prevăzute de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 nu impun o asemenea condiție.

Prin voința legiuitorului s-a stabilit că instanța de control judiciar poate reevalua, chiar din oficiu, obligația de plată a taxei de timbru direct în calea de atac, atunci când instanța de fond nu a impus obligația de plată prevăzută de lege sau a stabilit-o într-un cuantum eronat, iar o astfel de măsură nu încalcă autoritatea de lucru judecat.

Mai consideră recurenta-reclamantă că dispoziția de obligare a taxei de timbru încălcă și prevederile art. 481 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel i-a creat o situație mai grea în apel, stabilind o taxă judiciară de timbru în sarcina sa mai mare decât cea stabilită de prima instanță, fără a exista consimțământul acesteia.

Criticile, astfel formulate, au fost încadrate de recurenta-reclamantă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, având în vedere că, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar susține încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor procedurale de natură a atrage sancțiunea nulității actului de procedură, acestea se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Analizând motivul de recurs prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere cele ce urmează.

Principiul non reformatio in peius, prevăzut de art. 481 din C. proc. civ., stipulează că autorul unei căi de atac nu poate fi pus într-o situație juridică mai grea decât cea existentă la momentul atacării hotărârii. Acest principiu este văzut ca o garanție pentru dreptul la un proces echitabil, protejând părțile de riscul de a fi dezavantajate pentru simplul fapt că își exercită dreptul de atac.

Trebuie subliniat, însă, că dispozițiile art. 481 din C. proc. civ. vizează în mod explicit soluțiile pronunțate de instanță prin hotărârea atacată, adică soluțiile pe fondul cauzei sau cu privire la aspectele litigioase, la pretențiile substanțiale ale părților din proces, și nu se referă la alte obligații impuse părților, cum sunt și obligațiile de ordin administrativ-financiar.

Or, modalitatea de stabilire și cuantumul taxei judiciare de timbru reprezintă operațiuni de ordin administrativ-financiar, ce privesc legala învestire a instanței de judecată, iar nu o soluție pe fondul cauze, fiind complet independente de soluția ce s-ar pronunța asupra căii de atac.

În aceste coordonate, instanța supremă reține că instanța de apel și-a exercitat întocmai obligațiile ce îi reveneau în raport de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv de a evalua cuantumului taxei de timbru, astfel cum a luat naștere la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, în raport cu obiectul inițial al acțiunii și valoarea acestuia, fără a se putea considera că a încălcat principiul neagravării situației părții în propria cale de atac.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate nici din această perspectivă.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este marcat de momentul înregistrării prejudiciului reținut prin decizia Curții de Conturi nr. 6/2017 în contabilitate, respectiv la data de 15.06.2017.

Conform recurentei-reclamante, în mod greșit instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă de la data efectuării plăților către pârâtă, reținând că termenul de prescripție s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că demersul judiciar promovat de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 2.031.628 RON, reprezentând prejudiciu produs prin supraevaluarea prețului echipamentelor achizionate în temeiul mai multor contracte a fost întemeiat pe constatările Curții de Conturi cuprinse decizia nr. 6 din 7.06.2017.

Din perspectiva începutului termenului de prescripție al dreptului material la acțiune al recurentei-reclamantei, în mod corect a aplicat prima instanță de control judiciar dispozițiile art. 2.528 C. civ., reținând că dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă, constând în rambursarea plăților efectuate în mod nelegal, realizate în perioada 9.12.2014 - 15.05.2015, a luat naștere la data achitării fiecărei plăți, moment la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a cauzat.

Reținând că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de instituția îmbogățirii fără justă cauză, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a conferit aplicabilitate deciziei nr. 19/2019 pronunțate în interesul legii, prin care s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea realizată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

S-a statuat, astfel, că izvorul obligației nu este actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În atare condiții, instanța de apel, neluând în considerare decizia Curții de Conturi nr. 6/15.06.2017 ca punct de referință pentru începutul prescripției extinctive, a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2.528 C. civ., stabilind, raportat cel mai târziu la data ultimei plăți din 15.05.2015, că la data formulării prezentei cereri introductive, respectiv la data de 13.06.2019, termenul general de prescripție de 3 ani era împlinit.

În continuare, sub un al doilea aspect, recurenta-reclamanta impută instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ., considerând că aceasta nu a făcut o reală analiză a împrejurărilor, pentru a determina dacă achiziționarea produselor de la intimata-pârâtă în cadrul licitației publice poate fi calificată sau nu o cauză de suspendare a termenului de prescripție.

Conform textului de lege invocat, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă [...] cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia.

Înalta Curte constată astfel că, deși se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.532 pct. 5 din C. civ., în realitate, sub aparența aplicării greșite a legii, autoarea căii de atac critică decizia curții de apel din perspectiva evaluării împrejurărilor de fapt ce ar putea fi calificate drept cauze de suspendare a termenului de prescripție.

În concret, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să evalueze situația de fapt în sensul de a stabili dacă debitorul, în mod deliberat, a ascuns existența prejudiciului produs prin supraevaluarea prețului. Or, această evaluare excedează limitelor controlului permis în recurs, presupunând stabilirea situației de fapt, iar nu doar o verificare a modului în care instanțele de fond au interpretat și aplicat legea.

În consecință, aceste susțineri ale recurentei-reclamante nu pot fi analizate de instanța de recurs, deoarece nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

Fiind în discuție aspecte ce țin de temeinicia hotărârii pronunțate, chiar dacă, formal, au fost întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 483 alin. (3) din același cod limitează controlul instanței de recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu și de temeinicie.

Se impune, astfel, concluzia că recursul recurentei-reclamante este nefondat, nefiind incident nici motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamanta.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1730/Ap din 19 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2025.