ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 519/2025

Ședința publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând:

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării și a lipsei de interes a primului capăt de cerere, excepția inadmisibilității capetelor patru și cinci din cerere.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

La data de 07.04.2017, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat:

La data de 03.11.2017, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a reformulat capătul 4 al cererii, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor efectuate de reclamantă pentru refacerea și repararea lucrărilor pentru aducerea acestora la condițiile de calitate convenite prin contract și prevăzute de normativele specifice.

Prin încheierea din 05.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a prorogat discutarea obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză și s-a dispus citarea pârâtei nou introduse în cauză, C. S.R.L., cu mențiunea că, potrivit art. 39 C. proc. civ., preia procedura în starea în care se află.

Prin încheierea din 17.07.2020, s-a dispus scoaterea din proces a pârâtei B. S.R.L., s-a constatat decăderea pârâtei C. S.R.L. din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză și s-au respins obiecțiunile formulate de reclamantă ca neîntemeiate.

Prin cererea modificatoare din 21.10.2020, reclamanta a solicitat:

Prin încheierea din 23.10.2020, Tribunalul a luat act că, prin cererea modificatoare depusă la 21.10.2020, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor înscrisurilor cu privire la calitatea și garanțiile oferite de producătorii echipamentelor respective, în raport de care a fixat în sarcina părții obligația de a plăti o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

Prin încheierea din 04.12.2020, Tribunalul a procedat la verificarea timbrajului aferent cererii de chemare în judecată, în raport de modificările intervenite în privința obiectului acesteia.

Prin încheierea din 12.02.2021, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a constatat decăderea reclamantei D. (fostă A. S.R.L.) din dreptul de a modifica acțiunea, cu referire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la predarea înscrisurilor, care a fost formulat cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 897/02.04.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere referitor la rezilierea contractului încheiat între părți; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D. (fostă A. S.R.L.) în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a constatat reziliat contractul de prestări servicii nr. x/25.07.2014 începând cu data de 06.07.2016; a respins ca rămas fără obiect, capătul de cerere subsidiar; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 178.476,35 euro, reprezentând valoarea lucrărilor plătite și neexecutate, a dobânzii legale aferente, calculate de la data de 06.07.2016 și până la data plății efective, a penalităților de întârziere în cuantum de 10.297,92 euro, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 89.487,01 RON.

Împotriva încheierilor de ședință din 17.07.2020, 23.10.2020, 04.12.2020, și 12.02.2021, precum și a sentinței civile nr. 897/02.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a formulat apel reclamanta D. (fostă A. S.R.L.); împotriva încheierilor din 05.06.2020 și 17.07.2020, precum și a sentinței civile nr. 897/02.04.2021 a formulat apel pârâta C. S.R.L., iar împotriva sentinței civile nr. 897/02.04.2021 au formulat apel incident pârâtele C. S.R.L. și B. S.R.L..

Prin decizia nr. 1728 din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a dispus, în temeiul art. 339 alin. (2) din C. proc. civ., majorarea onorariului expertului E., cu suma de 15.000 RON, câte 7.500 RON în sarcina fiecărei părți; a respins ca tardiv formulat apelul declarat de apelanta reclamantă D. împotriva încheierii de ședință din 23.10.2020; a respins apelurile principale promovate de apelanta-reclamantă D. împotriva încheierilor de ședință din 17.07.2020, 04.12.2020 și 12.02.2021 și a sentinței civile nr. 897/02.04.2021, precum și de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva încheierilor din 05.06.2020 și 17.07.2020 și a sentinței civile nr. 897/02.04.2021, ca nefondate; a respins apelurile incidente formulate de apelantele pârâte B. S.R.L. și C. S.R.L., ca nefondate.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamanta D., cât și pârâta C. S.R.L.

Recurenta reclamantă D. S.R.L.a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat soluția de scoatere din cauză a pârâtei B. S.R.L., arătând că decizia instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, grefate pe o aplicare greșită a dispozițiilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În ce privește caracterul pretins contradictoriu al considerentelor, recurenta reclamantă face referire la motivarea instanței de apel prin care se identifică în mod corect cazul de răspundere solidară a societăților supuse reorganizării, reglementat de textul de lege menționat, fără însă a se face aplicarea acestei prevederi legale, ca urmare a unei confuzii între normele de drept material și cele de drept procesual și a unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 38 și art. 39 C. proc. civ.

În opinia părții, art. 38 C. proc. civ. nu derogă de la norma substanțială cuprinsă în art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, ci reglementează efectele procesuale pe care le produce reorganizarea persoanei juridice.

În consecință, ori de câte ori creanța nu poate fi realizată prin executarea societății căreia i s-a divizat activul, toate societățile participante la divizare răspund proporțional cu valoarea activului dobândit, iar pentru a se produce acest efect este necesar ca societățile participante la divizare să figureze ca parte în proces.

Totodată, recurenta reclamantă arată că interpretarea coroborată a art. 38 și art. 39 C. proc. civ. impune instanței obligația de a analiza de la caz la caz dacă se justifică scoaterea din proces a înstrăinătorului sau a succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia.

În plus, se arată că decizia recurată nu respectă standardul de motivare impus de lege, întrucât nu analizează criticile părții cu privire la abuzul de drept săvârșit de către cele două societăți implicate în procedura de reorganizare.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (5) și (6) C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat soluția privind pretinsa tardivitate a modificării cererii de chemare în judecată, arătând că petitul referitor la obligarea pârâtei la predarea documentelor de garanție, conformitate și calitate, în natură, iar în caz de neconformare, prin echivalent, se regăsește în cuprinsul cererilor precizatoare din 07.04.2017 și 21.10.2020.

Ca atare, modificarea ulterioară reținută de instanțele de fond, cu referire la conduita procesuală a avocatului prezent la termen, corespunde unei renunțări implicite la judecată, nepermise de art. 406 C. proc. civ.

În plus, arată recurenta că orice neajuns cu privire la modalitatea formulării cererii de chemare în judecată a fost acoperit prin precizările efectuate în apel, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

În continuare, recurenta reclamantă a criticat soluția de respingere a capetelor 4 și 5 din cererea de chemare în judecată, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (6) și (8) C. proc. civ.

Astfel, se susține că decizia cuprinde considerente contradictorii, prin care se face confuzie între proiectul de avizare foc modificare parking și cel de execuție, cu ignorarea și interpretarea eronată a conținutului contractului încheiat de părți, respectiv a Actului adițional nr. x/15.01.2016, dar și a concluziilor expertului desemnat în cauză, din care reiese, în opinia părții, că proiectul ce face obiectul actului adițional este același cu proiectul de execuție, iar întocmirea lui cădea în sarcina pârâtei B. S.R.L.

Recurenta pârâtă C. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de parte și respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 38 și 39 C. proc. civ., susținând că, deși instanța de apel a reținut în mod corect calitatea părții de succesor cu titlu universal al societății pârâte B. S.R.L., a considerat fără temei că societatea preia procedura în starea în care se găsește, fără a avea posibilitatea de a repune în discuție probe, excepții sau alte măsuri, în condițiile în care art. 39 alin. (2) C. proc. civ. prevede o astfel de soluție doar pentru succesorul cu titlu particular.

Consideră recurenta că, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens în cuprinsul art. 38 C. proc. civ., soluția legislativă reglementată pentru succesorul cu titlu particular nu poate fi extinsă și în privința celui cu titlu universal.

În opinia părții, instanța de apel trebuia să se raporteze la condițiile generale reglementate de art. 78 și art. 79 C. proc. civ., care permit celui introdus în proces să ceară readministrarea probelor sau administrarea de probe noi.

În continuare, se arată că instanța de apel a apreciat în mod greșit că termenul pentru depunerea obiecțiunilor la raportul de expertiză efectuat în cauză, prevăzut de art. 337 C. proc. civ., s-a împlinit la 05.06.2020, pe motiv că transmisiunea calității procesuale intervenite la acel termen nu avea efecte asupra actelor de procedură ce puteau fi efectuate de pârâtul inițial până la acel moment.

În realitate, recurenta susține că era îndreptățită să formuleze obiecțiuni la termenul următor acordat în cauză, din 17.07.2020, acesta fiind primul termen la care partea a fost legal citată, limitarea exercitării acestui drept procesual fiind de natură să aducă atingere dreptului său la un proces echitabil.

Un alt argument al recurentei este acela că divizarea societății B. S.R.L. și-a produs efectele începând cu data de 13.02.2020, conform art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990, astfel că această societate nu mai putea întreprinde niciun act procesual ulterior datei respective, nemaiavând calitate procesuală pasivă în cauză și, implicit, nu mai putea formula obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat, singura îndreptățită să le formuleze fiind recurenta, care însă nu era legal citată la primul termen după depunerea raportului.

Subsumat motivului de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 1270 C. civ.

În esență, se arată că sunt greșite considerentele instanței de apel, potrivit cărora semnarea situațiilor de lucrări de către beneficiar și plata facturilor emise în baza acestora nu atestă îndeplinirea obligațiilor de către executant, prin raportare la mecanismul contractual convenit de părți cu privire la emiterea și plata facturilor, la probele administrate în cauză și la obligațiile care incumbă beneficiarului, conform art. 1876 C. civ.

În condițiile în care beneficiarul și-a nesocotit obligațiile legale și contractuale ce îi reveneau, acesta nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține angajarea răspunderii executantului pentru lucrările efectuate.

Totodată, recurenta invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1350 C. civ., respectiv neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii sale contractuale, arătând că sunt greșite susținerile instanței de apel referitoare la inexistența legăturii de cauzalitate între lipsa autorizației de construire pentru etajul 6 și lucrările efectuate la subsol și la etajele 1-5, pentru care s-au constatat neconformități, raportat la probatoriul administrat în cauză.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a privit încălcarea art. 477, art. 482 și art. 264 alin. (1) C. proc. civ., arătându-se că în mod greșit a fost înlăturată apărarea pârâtei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauza interzicerii accesului pe șantier, cu ignorarea probelor din dosar și a prevederilor Actului adițional nr. x încheiat la contract.

Încălcarea acelorași dispoziții legale se invocă și prin raportare la motivarea instanței de prim control judiciar, referitoare la cauza neconformității lucrărilor identificate de expertul desemnat în apel.

C. Apărările formulate în cauză

La data de 10 iulie 2024, intimatele-pârâte B. S.R.L. și C. S.R.L.- prin lichidator judiciar F.. au depus întâmpinări la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La data de 12 iulie 2024, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2025, s-a prorogat discutarea excepției netimbrării recursului recurentei-pârâte C. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., pentru termenul de judecată stabilit și s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-reclamantă D. (fostă A. S.R.L.) și de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căilor extraordinare de atac la data de 18 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

În ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă, se constată că, printr-o primă critică, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și îndreptată împotriva soluției de scoatere din proces a pârâtei B. S.R.L., ca urmare a divizării parțiale intervenite pe parcursul judecății în primă instanță, recurenta invocă existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei din apel.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Prealabil, Înalta Curte reamintește că motivul de casare constând în existența unor motive contradictorii cuprinse în hotărâre vizează ipoteza unei contradicții între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al acesteia, ori ipoteza unei contradicții între considerente și dispozitiv, în situația în care acțiunea este admisă prin dispozitiv, iar în considerente se justifică o soluție de respingere sau invers.

Verificând considerentele prin care instanța de prim control judiciar a răspuns criticilor reclamantei îndreptate împotriva încheierii de ședință din 17.07.2020, Înalta Curte nu identifică nicio contradicție în raționamentul instanței de apel, care a stat la baza soluției de respingere a căii de atac declarate împotriva încheierii menționate.

Astfel, instanța de apel a înlăturat argumentele reclamantei, întemeiate pe dispozițiile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, arătând că răspunderea societății care s-a divizat, până la concurența activelor sale nete, reglementată de textul legal, nu impune menținerea acesteia în proces, raportat la caracterul special și obligatoriu al prevederilor art. 38 C. proc. civ., iar o astfel de soluție nu este justificată nici de eventualele dificultăți în recuperarea prejudiciului, pe care reclamanta susține că le-ar putea întâmpina.

În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în soluționarea apelului declarat împotriva aceleiași încheieri, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi reținută, întrucât prevederea legală menționată are un câmp de aplicare distinct de cel al art. 38 C. proc. civ., referitor la transmisiunea calității procesuale, între cele două prevederi neexistând un raport de normă generală/normă specială, de natură să atragă aplicarea regulilor care guvernează un astfel de raport.

Astfel, art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 statuează că, "dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat".

Textul este menit să asigure o protecție suplimentară terților creditori ai societăților implicate în divizare, instituind o răspundere subsidiară a societăților respective, garanția devenind una efectivă numai dacă titularul creanței dovedește că nu a obținut realizarea acesteia de la societatea căreia i-a fost repartizată creanța prin divizare.

Rezultă, așadar, că prevederea enunțată nu este relevantă din perspectiva transmisiunii calității procesuale ca efect al divizării unei societăți, întrucât nu este o normă de procedură, ci una de drept material.

În realitate, art. 38 C. proc. civ. este cel care reglementează transmisiunea calității procesuale, respectiv a drepturilor și obligațiilor procesuale ale părții inițiale, ca efect al schimbării subiectelor raportului de drept substanțial dedus judecății, pe cale legală sau în temeiul unui contract.

În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării persoanei juridice, prin fuziune, divizare sau transformare, în timp ce transmisiunea convențională intervine în baza unei înțelegeri dintre una din părți și un terț.

În cauza de față, pârâta inițială, B. S.R.L. a fost supusă unui proces de divizare în cursul judecății în fața primei instanțe, prin desprinderea unei părți din patrimoniul său și transmiterea acestuia cu titlu universal către două noi societăți, recurenta pârâtă C. S.R.L. fiind cea care a preluat contractul pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății în prezentul dosar și, în consecință, a dobândit calitatea procesuală ca efect al transmisiunii intervenite, conform art. 38 C. proc. civ.

Efectele substanțiale ale divizării, reglementate de art. 236 și art. 237 C. civ., s-au repercutat în plan procesual, astfel încât societatea nou înființată, căreia i s-a transferat contractul în discuție, a preluat procesul în starea în care acesta se găsea la momentul la care a avut loc transmisiunea calității, toate actele procedurale întocmite de autorul său fiindu-i opozabile.

În același timp, nemaifiind subiect pasiv în raportul dedus judecății, ca efect al transmisiunii legale intervenite, pârâta inițială nu mai putea fi păstrată în proces, astfel cum în mod corect a constatat instanța de apel, în condițiile în care calitatea procesuală este în strânsă legătură cu subiectele raportului de drept substanțial dedus judecății.

Argumentul recurentei reclamante, în sensul că scoaterea din proces a pârâtei inițiale ar lipsi de efecte garanția conferită de art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, nu poate fi primit, raportat tocmai la caracterul subsidiar al răspunderii instituite prin această prevedere în sarcina societăților implicate în divizare.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe, de scoatere din proces a pârâtei inițiale, ca efect al transmisiunii calității procesuale pasive intervenite, validată de instanța de apel, nu încalcă prevederea legală menționată.

În ce privește argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 39 C. proc. civ., Înalta Curte arată că textul reglementează efectele transmiterii dreptului litigios în cursul procesului prin acte juridice cu titlu particular, astfel că nu este aplicabil în situația în care transmisiunea calității de parte în proces are loc pe calea reorganizării persoanei juridice, care poate fi, din punct de vedere al întinderii, doar universală (cazul fuziunii și al transformării) sau cu titlu universal (cazul divizării).

Fiind o normă specială în raport cu reglementarea generală cuprinsă în art. 38 C. proc. civ., aplicarea acesteia nu poate fi extinsă și la alte situații neprevăzute în text.

Ca atare, în situația divizării persoanei juridice, instanța nu are posibilitatea de a aprecia, de la caz la caz, dacă se justifică sau nu scoaterea din proces a societății supuse divizării, conform art. 39 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., ci este obligată, ca efect al aplicării art. 38 C. proc. civ., să ia act de transmisiunea calității procesuale intervenite, ceea ce presupune, în mod obligatoriu, scoaterea din proces a societății care nu mai este subiect în raportul de drept substanțial dedus judecății.

Referitor la motivul de recurs prin care se reclamă nerespectarea de către instanța de apel a standardului de motivare impus de lege, prin omisiunea analizării criticilor referitoare la abuzul de drept săvârșit de societățile implicate în divizare, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat.

Astfel, verificând declarația de apel, se constată că singurele critici formulate împotriva încheierii de ședință din 17.07.2020 au vizat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 38 C. proc. civ., art. 241

1

alin. (3), art. 250 alin. (1) lit. c), art. 250

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 236 alin. (3) C. civ., iar acestea au fost analizate de către instanța de apel într-o manieră clară și necontradictorie, care permite decelarea raționamentului care a stat la baza soluției pronunțate asupra căii de atac.

Argumentele în susținerea unui pretins abuz de drept săvârșit cu prilejul divizării pârâtei inițiale, care se regăsesc în cuprinsul cererii de recurs, au fost invocate cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și, ca atare, nu pot fi luate în considerare.

Referitor la criticile care vizează soluția asupra apelului declarat împotriva încheierilor de ședință din 04.12.2020 și 12.02.2021, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține nu sunt întemeiate.

Se susține de către recurenta reclamantă că validarea de către instanța de apel a soluției primei instanțe, de respingere ca tardivă a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea documentelor de garanție, conformitate și calitate pentru materiale și echipamentele montate, iar în caz de refuz, la plata sumei de 352.909,82 Eur, echivalează cu recunoașterea existenței unei renunțări implicite la un capăt de cerere, cu încălcarea art. 406 C. proc. civ.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe existența unei renunțări implicite din partea reclamantei la un capăt de cerere, ci pe împrejurarea că, pe de-o parte, capătul de cerere de discuție a avut ca obiect doar obligație de a face, conform încheierii primei instanțe din 23.10.2020 (rămase definitive în urma respingerii ca tardiv a apelului și nerecurării acestei soluții), iar pe de altă parte, solicitarea de obligare a pârâtei la predarea documentelor de garanție, conformitate și calitate pentru materiale și echipamentele montate a fost formulată pentru prima oară la data de 21.10.2020, cu depășirea termenului imperativ prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții, fiind străine de motivarea instanței de apel, criticile recurentei întemeiate pe o pretinsă încălcare a prevederilor art. 406 C. proc. civ., referitoare la renunțarea la judecată, nu pot fi primite.

În ce privește incidența art. 478 alin. (4) C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă ca argument în susținerea criticilor care vizează soluția asupra apelului declarat împotriva încheierilor de ședință din 04.12.2020 și 12.02.2021, Înalta Curte observă că prevederea arătată reglementează posibilitatea explicitării pretențiilor cuprinse implicit în cererile/apărările adresate primei instanțe.

Or, susținerea că pretențiile având ca obiect obligarea pârâtei la predarea documentelor de garanție, conformitate și calitate pentru materiale și echipamentele montate, iar în caz de refuz, la plata sumei de 352.909,82 Eur au fost cuprinse implicit în cererea de chemare în judecată vine în contradicție cu argumentele invocate în cuprinsul cererii de apel, prin care se afirmă contrariul, și anume că solicitarea a fost explicită și formulată în termenul legal.

Referitor la criticile ce vizează soluția asupra apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe, Înalta Curte, constat că, deși invocă, formal, existența unor considerente contradictorii și nesocotirea conținutului înțelegerii părților, recurenta este de fapt nemulțumită de o parte a considerentelor instanței de apel, respectiv de modalitatea în care, în urma interpretării probatoriului și a clauzelor contractuale, aceasta a stabilit obiectul obligațiilor ce reveneau părților contractului de prestări servicii nr. x/25.07.2014 și, subsecvent, a conchis că adaptarea proiectului tehnic de execuție la situația concretă a imobilului cădea în sarcina beneficiarului lucrării, astfel încât neîndeplinirea propriilor obligații ale executantului nu a constituit singura cauză a imposibilității de finalizare a imobilului.

Or, Înalta Curte arată că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate ori a clauzelor contractuale și la schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond, rolul acesteia fiind exclusiv acela de a verifica conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reținând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă.

Asupra recursului declarat de recurenta pârâtă, Înalta Curte reține că prin acesta se critică soluția instanței de prim control judiciar asupra apelului declarat împotriva încheierii primei instanțe din 17.07.2020, invocându-se motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 38 și 39 din cod.

Se afirmă de către recurentă că, în cauză, a operat o transmisiune a calității procesuale cu titlu universal, ca efect al divizării societății pârâte inițiale, astfel că este nelegală soluția ca succesorul cu titlu universal să preia procedura în starea în care se găsește, în condițiile în care o astfel de soluție este prevăzută doar în cuprinsul art. 39 alin. (2) teza a treia C. proc. civ., în privința succesorului cu titlu particular, nu și în art. 38 C. proc. civ., aplicabil în speță.

Ca atare, recurenta pârâtă apreciază că, la primul termen la care aceasta a fost legal citată în fața primei instanțe, avea dreptul să ceară lămurirea/completarea raportului de expertiză efectuat anterior, chiar dacă termenul prevăzut în acest scop de art. 337 C. proc. civ. se împlinise anterior introducerii sale în cauză.

Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât nesocotesc însuși efectul, în plan procesual, al schimbării subiectelor raportului de drept substanțial dedus judecății, acela de transmitere a drepturilor și obligațiilor procesuale ale părții inițiale către succesor.

Prin urmare, raportat la acest efect al transmisiunii calității, chiar și în absența unei dispoziții exprese în acest sens în cuprinsul art. 38 C. proc. civ., succesorul universal și cel cu titlu universal nu pot prelua mai multe drepturi/obligații decât a avut însuși autorul lor, ceea ce echivalează cu preluarea procedurii în starea în care se află la momentul în care aceștia au fost introduși în cauză.

În aceste condiții, decăderea părții inițiale din exercitarea unui drept, în temeiul art. 185 C. proc. civ., este opozabilă și celui preia calitatea sa procesuală conform art. 38 C. proc. civ.

Suplimentar, Înalta Curte observă că, în fața instanței de apel, s-a încuviințat solicitarea recurentei pârâte de administrare a unei noi probe cu expertiză tehnică, cu obiectivele propuse de parte, astfel încât orice pretinsă vătămare produsă prin respingerea ca tardive a obiecțiunilor formulate în fața primei instanțe s-a acoperit prin administrarea probei în calea de atac.

Din acest considerent, devine inutilă analiza celorlalte argumente, întemeiate pe art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990, expuse de recurenta pârâtă în susținerea acelorași critici.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat încălcarea art. 1270 și art. 1876 C. civ., susținând că nu se poate reține în sarcina sa o culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în condițiile în care beneficiarul lucrărilor nu și-a îndeplinit propriile obligații referitoare la procedura de facturare, respectiv cea de asigurare a unui diriginte de șantier.

Se constată, așadar, că, deși se invocă formal încălcarea unor norme de drept material, recurenta este de fapt nemulțumită de considerentele instanței de apel, prin care au fost înlăturate criticile de netemeinicie îndreptate împotriva sentinței primei instanțe, stabilindu-se, în urma interpretării probatoriului, că semnarea situațiilor de lucrări de către beneficiar și plata facturilor nu atestă prin ele însele executarea lucrărilor conform standardelor de calitate prevăzute de lege.

Or, astfel cum s-a arătat și cu prilejul analizei recursului declarat de reclamantă, instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate ori a clauzelor contractuale și la schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond, rolul acesteia fiind exclusiv acela de a verifica conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aceeași constatare este valabilă și în privința criticilor întemeiate pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care recurenta pârâtă combate situația de fapt reținută de instanța de apel, întemeindu-se pe înscrisuri și raportul de expertiză întocmit în calea de atac, susținând că termenul de execuție a lucrărilor și motivul care a condus la modificarea golurilor de lift persoane erau diferite de cele reținute de instanță.

Pentru argumentele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă D. (fostă, A. S.R.L.) și de recurenta-pârâtă C. S.R.L.- prin lichidator judiciar F.. împotriva deciziei civile nr. 1728/2023 din 09 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2025.