ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 699/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 05.04.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea declarației de reziliere parțială a contractului de servicii nr. x/05.04.2019, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar în subsidiar, constatarea caracterului abuziv al declarației de reziliere și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.262.865,85 RON, reprezentând prețul lucrărilor ce fac obiectul actului adițional nr. x/19.11.2019 la contractul de servicii nr. x/05.04.2019, a sumei de 15.000 euro, penalități de întârziere calculate în temeiul art. 17 teza I din contract, a sumei de 2.633.610,42 RON, penalități de întârziere calculate în temeiul art. 17 din contract, de la data scadenței prețului stabilit prin actul adițional nr. x/19.11.2019 până la data formulării acțiunii, precum și în continuare până la data plății efective, a sumei de 157.732,24 RON, cu titlu de daune-interese pentru executarea cu rea-credință a biletului la ordin seria x nr. x și a sumei de 16.602,50 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la scadență până la data promovării acțiunii, precum și în continuare până la plata efectivă a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

La 28.12.2021, pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat ca părțile să fie repuse în situația anterioară rezoluțiunii parțiale a contractului și reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei de 150.273,69 RON și în subsidiar, a sumei de 308.005,93 RON, reprezentând avans nedecontat, respectiv sumă achitată în plus, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data rezoluțiunii, 04.02.2020, până la plata lor efectivă; a mai solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i plătească sumele de 78.652,77 RON și 8.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de penalități de întârziere, calculate conform art. 17 din contract pentru produsele livrate cu întârziere, precum și obligarea reclamantei-pârâte să emită o factură finală, care să reflecte stornarea avansului achitat, produsele efectiv livrate și achitate și diferența de restituit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1608/19.07.2022, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 157.732,24 RON, cu titlu de daune-interese și dobânda legală penalizatoare aferentă, aplicabilă raporturilor dintre profesioniști, calculată de la 25.02.2020 până la achitarea integrală a debitului, suma de 2.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând penalități contractuale, precum și penalități de întârziere de 0,5% pe zi, calculate la suma de 155.000 RON, de la 08.01.2020 până la 16.01.2020, precum și asupra sumei de 150.000 RON, de la 14.01.2020 până la 16.01.2020, respingând în rest, cererea ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconvențională și a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 308.005,93 RON, reprezentând avans nedecontat, dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, aplicabilă raporturilor dintre profesioniști, calculată de la 04.02.2020 până la achitarea integrală a debitului, suma de 8.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de penalități contractuale, dar și suma de 78.652,77 RON, reprezentând penalități de întârziere, respingând, în rest, cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a luat act că reclamanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată și a obligat S.C. A. S.R.L. la plata către S.C. B. S.R.L. a sumei de 17.874,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Pe parcursul judecății apelului, apelanta și-a schimbat denumirea, din A. S.R.L. în C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 202/04.04.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a anulat declarația de reziliere parțială a contractului de servicii nr. x/05.04.2019 emisă de S.C. B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.262.865,85 RON, cu titlu de preț al lucrărilor ce fac obiectul actului adițional nr. x/19.11.2019 la contract, a sumei de 6.000 euro, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 17 teza I din contractul părților, a sumei de 2.633.610,42 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate, conform art. 17 din contract, de la scadența prețului stabilit prin actul adițional nr. x/19.11.2019 până la 01.04.2021 și în continuare, până la plata efectivă a debitului principal; a admis, în parte, cererea reconvențională, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 62.077,88 RON, reprezentând garanția de 6% din valoarea mobilierului operațional, precum și suma de 4.467,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond; a păstrat restul dispozițiilor sentinței care nu sunt contrare deciziei pronunțate; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 52.699,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea parcursului procesual al litigiului, autoarea căii de atac a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a susținut că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât a lipsit de valoare probatorie un înscris asumat de părți, respectiv minuta din 24.01.2020, nesocotind dreptul la un proces echitabil, această probă fiind hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Recurenta a precizat că, prin acest înscris, care relevă buna sa credință, intimata a recunoscut întârzierea și dificultățile privind îndeplinirea obligațiilor de fabricare și livrare a mobilierului, iar finalizarea acestuia la noul termen agreat de părți a fost posibilă datorită concesiilor sale și monitorizării procesului de fabricație. A subliniat că prin același document părțile conveniseră asupra rezoluțiunii parțiale a contractului și efectelor acesteia, urmând a se stabili modul în care intimata putea să stingă sumele încasate în avans și lipsite de contraprestație.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a analizat această probă elocventă pentru hotărârea ce urma a fi pronunțată, nici nu a motivat de ce a fost înlăturată.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că argumentația instanței de apel este amplă doar în mod aparent, dar este lipsită de un raționament juridic coerent, care să permită identificarea temeiurilor de drept care au stat la baza pronunțării deciziei atacate.

În opinia recurentei, curtea de apel a reținut greșit incidența excepției de neexecutare și nu a motivat corespunzător îndeplinirea cerințelor impuse de art. 1.556 C. civ., prezentând un raționament incomplet, din care lipsește corelația între pretinsa întârziere în achitarea avansului și întârzierile semnificative în executarea obligației de livrare și examinarea proporționalității dintre neîndeplinirea obligației celeilalte părți și a propriei obligații.

Recurenta a prezentat aspecte de fapt privind întârzierile în executarea obligațiilor și a imputat instanței de apel lipsa analizei acestor aspecte, a modului în care părțile au respectat clauzele asumate și a efectelor întârzierii asupra raporturilor juridice contractuale, precum și faptul că există considerente care sunt nemotivate, nesusținute prin mijloace de probă și contrare dovezilor administrate, în special minutei semnate de părți la 24.01.2020.

În continuare, a criticat decizia atacată ca fiind complet nemotivată sub aspectul obligării sale la achitarea contravalorii unor produse nelivrate, nerecepționate și nemontate, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu o cerere prin care să fie obligată să le primească. A susținut că nu poate fi obligată să achite contravaloarea unor produse pe care nu le-a primit și nici nu a fost obligată să le recepționeze, în condițiile în care convenția părților stabilește termene de plată și cuprinde clauze pentru recepția produselor.

Cu privire la penalitățile de întârziere, a arătat că motivarea instanței lipsește complet, nefiind operată o distincție între mobilierul operațional livrat și achitat integral și cel personalizat, nelivrat.

Recurenta a subliniat că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii sub aspectul analizei formării voinței contractuale, deoarece s-a avut în vedere fie corespondența electronică purtată de părți, fie forma scrisă a contractului, fără a se înțelege la care relație contractuală s-a raportat soluția pronunțată, întrucât, în funcție de chestiunea evaluată, curtea de apel analizează litera contractului sau alte negocieri ale părților sau corespondența purtată de acestea.

A apreciat că, întrucât în calea devolutivă de atac, soluția a fost complet opusă celei pronunțate de prima instanță, motivarea trebuie să fie mult mai riguroasă, să cuprindă argumentele pentru care a fost schimbată prima hotărâre, nefiind suficientă repetarea unor aspecte care au format convingerea instanței de apel, cu ignorarea considerentelor contrare motivate punctual și cu trimiteri la mijloacele de probă administrate de către prima instanță.

Circumscris ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor, dar și a art. 1.556 C. civ., a normelor privind interdependența și ordinea de executare a obligațiilor contractuale, a dispozițiilor Codul fiscal privind facturarea și a principiilor privind proporționalitatea sancțiunilor și bunei-credințe în contracte.

Un prim argument de nelegalitate vizează greșita calificare a contractului părților, în sensul că instanța de apel a apreciat că este de antrepriză de lucrări, deși obiectul acestuia era vânzarea de mobilier, bunuri dintr-un gen limitat care nu existau la data încheierii contractului, iar serviciile de montaj incluse sunt accesorii și nu-i pot schimba natura juridică.

În opinia recurentei, încadrarea corectă juridic a convenției părților este esențială, deoarece influențează obligațiile părților, ordinea de executare a acestora și sancțiunile posibile în caz de neîndeplinire, relevante fiind dispozițiile art. 1.671, art. 1.672, art. 1.680 și ale art. 1.658 alin. (5) C. civ., pe care le-a evocat.

În continuare, a arătat că instanța de apel, cu încălcarea art. 1.169 și art. 1.270 C. civ., a modificat contractul, prelungind termenele de livrare asumate, pe baza analizei corespondenței anterioare semnării actului adițional, prin care cele două părți reconfirmaseră termenele de livrare din contract.

A subliniat că este nelegal și argumentul instanței potrivit căruia cauza juridică a obligației corelative a apelantei, de livrare și montare a mobilierului, își găsea izvorul în îndeplinirea obligației de plată a avansului, întrucât a intervenit nepermis asupra cauzei contractului, care nu poate fi analizată decât la momentul încheierii lui, prin prisma voinței comune a părților.

Recurenta a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 1.556 C. civ. privind excepția de neexecutare, întrucât instanța le-a apreciat ca fiind incidente pentru a justifica măsura de anulare a declarației de rezoluțiune parțială, însă, în opinia sa, cerințele impuse de acest text de lege nu erau întrunite. Astfel, a arătat că, deși a reținut termenele de livrare convenite de părți, instanța de apel a transformat obligația vânzătorului într-o obligație fără termen.

Printr-o critică subsecventă, autoarea căii de atac a invocat aplicarea eronată a noțiunii de autoritate de lucru judecat a celor stabilite de prima instanță cu privire la scadența avansului care trebuia achitat de îndată, iar apoi a reținut că plata era condiționată de comunicarea facturii și că termenele de plată cuprinse în corespondența electronică din 18.12.2019 sunt contractuale; a susținut că instanța de apel a dat valoare doar acelor considerente ale primei instanțe care sunt favorabile părții adverse și a calificat termenele ca fiind de grație.

Recurenta a invocat prevederile art. 319 alin. (20) din Codul fiscal, care impun precizarea naturii sumelor facturate și a relevat obligația emiterii facturii de avans și importanța evidențierii sumei având această natură juridică, precum și împrejurarea că instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții legale, precum și pe cele ale art. 1.326 C. civ.

În continuare, a subliniat faptul că întreaga decizie atacată evidențiază greșita înțelegere și aplicare a excepției de neexecutare a contractului, care presupune existența a două obligații contractuale reciproce și interdependente, cu executare simultană și a arătat că, în speță, această excepție putea fi invocată de reclamantă doar dacă ar fi fost aptă să își îndeplinească de îndată propria obligație, ceea ce nu s-a dovedit. A mai arătat că ulterior, după ce și-a îndeplinit propriile obligații de plată, excepția devenise ineficace, astfel că nu mai putea fi reținută de către instanță.

Cu privire la încălcarea caracterului divizibil al excepției de neexecutare, a susținut că, deși aceasta funcționează pro rata, în măsura corespunzătoare neexecutării de către partenerul contractual, instanța de apel nu a analizat gradul de neîndeplinire a obligațiilor de către fiecare parte, căci, în cazul în care ar fi efectuat o asemenea evaluare, ar fi trebuit să constate că întârzierea de 8 zile a plății unei sume reprezentând sub 10% din valoarea avansului nu putea fi considerată atât de însemnată încât să justifice nepredarea unor produse cu o valoare de 20 de ori mai mare. A subliniat că excepția de neexecutare nu poate fi o cauză de exonerare de la executarea propriilor obligații, ci doar de suspendare a executării până la momentul obținerii îndeplinirii obligației corelative; or, modul în care a procedat instanța de apel permite vânzătorului extinderea propriilor termene de execuție pe perioadă nedeterminată, fără vreo corelare cu pretinsa neexecutare.

Ultima critică formulată de recurentă vizează modul în care curtea de apel a dat efect retroactivității anulării notificării de rezoluțiune parțială a contractului, în sensul repunerii părților în situația anterioară, care însă nu înlătură de plin drept efectele deja produse de actul anulat în circuitul civil. A susținut că, în speță, întrucât la 04.02.2020 s-a produs rezoluțiunea parțială la inițiativa sa, pretinsa încercare de livrare ulterioară nu putea produce efecte, față de faptul că actul de rezoluțiune produce efecte până la anularea definitivă. În opinia sa, doar după anularea definitivă a notificării de rezoluțiune, partea adversă putea relua executarea contractului și livrarea produselor, însă, în cauză, cum instanța nu a fost sesizată cu obligarea sa la preluarea produselor (condiție pentru plata tranșei a doua din preț) și la recepția lor calitativă (condiție pentru plata tranșei a treia), obligarea sa la plata valorii mobilierului și a penalităților de întârziere este nelegală.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității recursului și inadmisibilității motivelor de recurs invocate direct în recurs; în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac exercitate, ca nefondată.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă autorul căii de atac aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, recurenta a indicat drept temei al căii sale de atac dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, din examinarea memoriului de recurs, Înalta Curte reține că primele două motive de casare au fost invocate formal, întrucât recurenta nu a dezvoltat critici care să le poată fi circumscrise.

Astfel, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., titulara căii de atac a susținut că instanța de apel a refuzat să se pronunțe cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și nu a examinat efectiv mijloacele, argumentele și probele prezentate de părți, însă nu a indicat dispozițiile procedurale încălcate, așa încât instanța de recurs nu are niciun reper pentru examinarea legalității deciziei din această perspectivă.

Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că aceste motiv de recurs vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, criticile formulate nu prezintă valențe de nelegalitate, lipsind argumentele care să indice greșelile de procedură săvârșite de instanța de prim control judiciar la soluționarea căii de atac devolutive.

În acest context, lipsa evaluării, în considerentele deciziei atacate, a efectelor pe care le produce minuta care părțile au încheiat-o la 24.01.2020, nu reflectă nelegalitatea ei, cât timp incidența respectivului înscris nici nu fusese afirmată de parte, pe parcursul judecării apelului.

Din perspectiva cazului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținerile recurentei privesc motivarea necorespunzătoare sau nemotivarea hotărârii pe anumite aspecte, precum și existența unor considerente contradictorii.

Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită controlul de legalitate asupra acestuia. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor.

Din perspectiva motivelor contradictorii, cazul de nelegalitate invocat se verifică în situația unei contrarietăți între considerentele hotărârii atacate, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată ori a contrarietății dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

În speță, argumentele prezentate de recurentă vizează modul în care instanța de apel, prin prisma probatoriului administrat, a analizat acordul de voință al părților - rezultând din negocieri, corespondență electronică și contractul semnat -, cerințele legale privind excepția de neexecutare a contractului, modul de executare a obligațiilor asumate de părți și obligat-o pe recurentă (atunci intimată-pârâtă) la plata prețului mobilierului comandat.

Această motivare conduce la concluzia invocării formale a cazului de casare dedus analizei, întrucât, sub pretextul motivării necorespunzătoare și reținerii unor motive contradictorii în decizia atacată, autoarea căii de atac pune în discuție situația de fapt și probele dosarului cu privire la obligațiile contractuale în litigiu, asupra cărora instanțele de fond s-au pronunțat. Se cuvine notat și că instanța de apel a prezentat în considerente un raționament amplu, fundamentat pe analiza exhaustivă a întregului material probator administrat, verificând corelația între obligațiile reciproce ale părților, context în care a ajuns la concluzia că, atât timp cât obligația de plată a avansului trebuia executată cu prioritate, neîndeplinirea, de către executant, a obligației de a livra și de a monta mobilierul nu este nejustificată; așa fiind, a apreciat că nu erau îndeplinite condițiile legii pentru declararea rezilierii contractului și că părțile erau ținute să-și îndeplinească obligațiile asumate.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Din examinarea motivelor de recurs, rezultă că autoarea căii de atac a criticat modul în care instanța de apel a calificat contractul părților și a analizat obiectul acestuia și modul de executare de către părți a obligațiilor asumate, reproșându-i omisiunea de a examina gradul de îndeplinire a acestora pentru a putea stabili daca era sau nu incidentă excepția de neexecutare a contractului, precum și intervenția nepermisă în convenția părților, prin modificarea termenelor de livrare asumate expres de furnizor; de altfel, întreaga motivare a căii extraordinare de atac vizează conduita părților pe parcursul derulării raporturilor contractuale, recurenta relevând aspecte de fapt susținute cu probatoriul administrat pentru a convinge instanța de recurs că hotărârea atacată este nelegală și trebuie casată.

Instanța supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

În speță, sub pretextul încălcării sau aplicării greșite a art. 1.169, art. 1.270, art. 1.326 și art. 1.556 C. civ., recurenta aduce în dezbatere situația de fapt, clauzele contractuale și alte acte ale părților, precum și conduita contractanților, criticând modul în care instanța de apel, evaluând probatoriul administrat, a tras concluzia temeiniciei, în parte, a pretențiilor părților.

Înalta Curte reține că greșita calificare a contractului - ca fiind de antrepriză de lucrări, deși, în opinia autoarei căii de atac, este de vânzare a unor bunuri dintr-un gen limitat - cu impact asupra îndatoririlor părților, a modului de executare și sancțiunilor specifice în caz de neîndeplinire a obligațiilor asumate, nu poate fi evaluată în recurs, întrucât, o asemenea examinare, care presupune analiza conținutului clauzelor convenției, prin prisma voinței reala a părților, este proprie fazelor devolutive ale procesului și a fost deja realizată de instanțele de fond.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la pretinsa ingerință a instanței în convenția părților, dar și cu privire la aplicarea eronată a excepției de neexecutare, întrucât, pentru a aprecia asupra acestor susțineri, instanța de recurs ar trebui să reevalueze situația de fapt și probele administrate, să analizeze obligațiile asumate de părți, caracterul acestora, modalitatea și gradul lor de executare, și în consecință, culpa contractuală a părților, astfel încât să poată statua asupra răspunderii lor.

Nici criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor din Codul fiscal privind factura fiscală nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât privesc cuprinsul unor înscrisuri din dosar, depuse în susținerea pretențiilor afirmate de părți, așadar probatoriul administrat, interpretat și evaluat de către instanțele devolutive, care nu poate fi supus reexaminării în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nemulțumirea recurentei legată de decizia atacată, de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt, statuând, în cele din urmă, asupra obligațiilor sale de plată, fără a deduce instanței de casare erori de judecată determinate de încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept, este specifică unei căi de atac devolutive și nu mai poate fi reevaluată în recurs, cale extraordinară de atac, care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. așa fiind, o nouă analiză a situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 202/04.04.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.