ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 71/2024

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub nr. x/2020 la data de 04.06.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 20.872 RON achitată cu titlu de avans pentru lucrări care nu au fost executate în integralitate, cu încălcarea Proiectului de execuție, cu încălcarea devizului de lucrări, cu încălcarea contractului; obligarea pârâtei la plata sumei de 36.765 RON cu titlu de daune-interese, pentru pagubele efective produse prin faptele ilicite ale societății pârâte, pe perioada raporturilor contractuale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în sumă de 3146 RON, echivalentul în RON a sumei de 650 euro la cursul de 4.84 RON/1 euro (0,5% din 50.000 euro x 26 zile întârziere) în temeiul art. 7 din contractul încheiat între părți; să constate că a operat rezilierea unilaterală a contractului de execuție nr. x/22.10.2019 în temeiul art. 1872 C. civ. cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1872, art. 1548, art. 1516 alin. (2), art. 1554, art. 1552 alin. (1), art. 1270, art. 1170 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea cererii de reziliere a contractului de execuție de lucrări nr. x/22.10.2019, în temeiul art. 1872 din C. civ., ca fiind inadmisibilă și respingerea cererii de restituire a avansului în sumă de 20.872 RON, ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile contractuale.

Prin precizarea la cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate că notificarea emisă în data de 27.03.2020 este nelegală, netemeinică, abuzivă și se impune anularea acesteia; să se constate că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în contract la art. 3, iar în situația în care instanța se va pronunța asupra cererii de reziliere a contractului, obligarea reclamantei la plata sumei de 38.323 RON reprezentând diferența dintre lucrările executate până la momentul rezilierii și sumele achitate cu titlul de avans. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere pentru sumele neachitate conform art. 7 din contract.

Prin sentința nr. 635/29.04.2021, Judecătoria Reșița a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

Prin sentința nr. 529/A/02.06.2022, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta pârâtă reconvențional A. în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvențional B. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențional A.; a respins, ca neîntemeiate, cererile accesorii ale părților de obligare la cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 75/15.03.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul reclamantei A., precum și apelul incident al pârâtei B. S.R.L., împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. și a învederat următoarele:

I. În mod greșit instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se constata rezoluțiunea contractului, întrucât debitoarea nu a fost pusă în întârziere, ignorând probele administrate, temeiurile legale invocate și apelul principal.

Pretențiile deduse judecații au la bază rezolutiunea contractului de execuție încheiat între părți pentru executarea defectuoasă a lucrărilor dar și pentru executarea cu întârziere a lucrărilor contractante, în temeiul art. 1552 C. civ.

În mod nelegal instanța de apel a considerat că recurenta nu a pus în întârziere intimata înainte de a-i transmite notificarea din data de 27.03.2020, interpretând eronat prevederile art. 1552 C. civ.

Contrar susținerilor instanței de apel, că punerea in întârziere trebuia să aibă o anumita formă juridică, recurenta arată că legea nu stabilește forma scrisă sau vreo alta formă pentru punerea în întârziere.

În practica instanțelor de judecată, inclusiv transmiterea unui sms este considerată o formă de punere în întârziere.

Intimata a fost pusă în întârziere prin emailul din data de 30.01.2020, fiind acordat acesteia un termen suplimentar de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

Referitor la punerea în întârziere a debitorului privind îndeplinirea obligațiilor la termen și în mod corect, instanța de apel nu a ținut cont de actele de la dosar, preluând susținerea părții adverse, ignorând ansamblul probator.

Recurenta a încercat în repetate rânduri să discute (email, telefon, sms) cu reprezentanții societății să vină cu salariații să înainteze cu lucrările, să finalizeze măcar o etapă din contract.

Prin emailul transmis în data de 30.01.2020, recurenta a solicitat finalizarea lucrărilor, conform contractului, și anume, respectarea contractului.

Întrucât termenul de finalizare a lucrărilor expirase de mult timp, iar debitoarea nu mai dădea niciun semn, nu venise pe șantier, nu începuse lucrările contractate, nici după notificarea trimisă pe email în data de 30.01.2020, la 27.03.2020, recurenta a transmis pârâtei o notificare prin care a solicitat o întâlnire în data de 30.03.2020 pentru a rezolva situația amiabil.

Intimata a venit câteva zile la jumătatea lunii februarie 15-20 februarie 2020 și apoi a venit după 20 martie 2020, când muncitorii au început să demoleze parte din centură, care nu era prevăzută în proiectul tehnic și în autorizația de construcție și nu li s-a mai permis intrarea pe șantier fără un reprezentant al firmei care să interpreteze proiectul.

Recurenta a solicitat sistarea lucrărilor și rezilierea unilaterală a contractului din culpa executantului, conform C. civ., arătând motivat problemele constatate, vizibile cu ochiul liber, întrucât debitoarea nu a reacționat după punerea în întârziere din data de 30.01.2020.

Intimata uitase de contract de obligațiile asumate, de termenul final de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

Până la data transmiterii acestei notificări, pârâta nu finalizase prima etapa de lucrări reprezentând intrândul, iar materialele folosite pentru execuția acestuia nu corespundeau proiectului.

Totodată, până la data transmiterii acestei notificări, nu a fost semnat de către recurentă niciun proces-verbal de verificare, de recepție parțială, cu societatea pârâtă.

Ulterior transmiterii acestei notificări, pârâta a transmis un deviz de lucrări, pentru o sumă colosală, ce nu corespundea cu realitatea, deviz ce a fost corectat apoi de către diriginta de șantier, întrucât s-au trecut cantități eronate de materiale sau lucrări care nu făceau obiectul contractului.

Pârâta a pregătit un alt deviz de lucrări eronat, în încercarea de a induce în eroare și de a înșela recurenta, cantitățile de lucrări menționate fiind mult mai mari decât cantitățile din Proiectul ce stătea la baza contractului.

La data de 31.03.2020, pârâta a determinat dirigintele de șantier (prin înșelăciune) să semneze toate procesele-verbale de recepție parțială, pentru etapa intrândului, chiar dacă lucrările nu erau finalizate, cele efectuate erau defectuos realizate, trebuiau refăcute și se produseseră și alte pagube imobilului.

La data de 08.04.2020, recurenta a primit răspuns la notificarea transmisă pârâtei, prin care aceasta arăta că nu a întârziat lucrările și dacă există pagube trebuie dovedite.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că pârâta nu a susținut că a desfășurat activități de bună calitate sau că a respectat Proiectul de execuție, ci doar a încercat să tragă de timp, invocând în mod nejustificat, în răspunsul său, că nu există dovezi pentru problemele constatate.

Așa cum rezultă chiar din actele depuse la dosar de către intimată, procesele-verbale menționate în acest litigiu, nu sunt semnate de intimată, ci de altă societate C. S.R.L..

II. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1522, art. 1552 C. civ., considerând că nu a existat o punere în întârziere și un termen de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

Din probele administrate în dosar, din analiza temeiurilor legale, rezultă că pârâta a fost atât de drept pusă în întârziere pentru neexecutarea în termenul contractual a lucrărilor, dar a fost și pusă in întârziere prin emailul din data de 30.01.2020.

Mijloacele electronice purtate între părti, corespondența anterioară, reprezintă dovezi clare de punere în întârziere, atât timp cat C. civ. nu prevede o anumită formă pentru realizarea punerii în intarziere.

Contrar motivării Curții de Apel, procesele-verbale de recepție au fost cerute și în corespondența scrisă din data de 30.01.2020, cât si ulterior, întrucât s-a achitat un avans pentru lucrări ce nu erau executate, iar recurenta a solicitat restituirea avansului plătit pentru lucrări neefectuate.

Prin urmare, corespondența scrisă din data de 30.02.2020 reprezintă etapa de punere în întârziere, existând la dosar declarația unilaterală de rezolutiune precum și notificarea rezolutiunii.

În mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite niciuna din condițiile necesare pentru a opera rezolutiunea unilaterală a contractului.

III. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1523 C. civ. considerând că nu există o punere de drept în întârziere a debitoarei.

În situația excepțională în care instanța de apel ar fi considerat că la 30.01.2020 recurenta nu a dat debitoarei un termen de îndeplinire a obligațiilor și nu a pus debitoarea în întârziere, ar fi trebuit să observe că sunt îndeplinite condițiile descrise de art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ. ce reglementează punerea de drept în întârziere, întrucât debitorul a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația.

Dacă la scadența descrisă în contract debitoarea nu și-a executat corect și la termen obligațiile contractuale, dacă după emailul scris din 30.01.2020 prin care i s-a cerut să respecte obligațiile contractuale, debitoarea nu a dorit să remedieze problemele și să îndeplinească obligațiile asumate, era evident că debitoarea și-a manifestat în mod neîndoielnic intenția de a nu executa obligațiile contractuale.

IV. Instanța de apel, prin adăugare la lege, a statuat că nu se poate dispune repunerea părților în situația anterioară pe calea rezoluțiunii unilaterală convențională de către creditor.

Deși în C. civ. nu există vreun temei legal care să prevadă că repunerea în situația anterioară, în sensul restituirii avansului nu poate face obiectul unei cauze decât pe calea rezolutiunii judiciare, instanța de apel reține această motivare în cadrul sentinței pronunțate în data de 15.03.2023.

Iar apoi, în partea a doua a sentinței, instanța de apel consideră că se putea pune în discuție o eventuală repunere în situația anterioară doar dacă ar fi fost îndeplinite condițiile rezolutiunii unilaterale a contractului.

Din conținutul sentinței nu rezultă în mod unitar dacă exista valabil și legal un capăt de cerere de repunere în situația anterioară ca urmare a constatării rezolutiunii unilaterale a contractului.

V. Instanța de apel a interpretat eronat prevederile legale care reglementează rezilierea/rezoluțiunea contractului de antrepriză pentru neexecutarea lucrărilor sau executarea defectuoasă sau cu întârziere, considerând că recurenta nu a solicitat nici măcar implicit/subsidiar, o cerere de rezoluțiune judiciară a contractului de execuție.

Având în vedere situația expusă în cadrul acestui proces, în sensul în care pârâta nu a înțeles să efectueze lucrarea la care s-a angajat cu respectarea obligațiilor contractuale, recurenta apreciază că demersul său judiciar își are temeiul în art. 1872 C. civ. (rezolutiune judiciară).

Prin neexecutarea conformă a obligației contractuale, asupra pârâtei operează o prezumție de culpă în sensul art. 1548 C. civ.: "Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării".

Condiția de fond este aceea a existenței unei neexecutări însemnate și este îndeplinită în cauză, întrucât pârâta nu a finalizat lucrările în termen, a executat lucrările cu încălcarea Proiectului, a devizului de lucrări, aducând grave prejudicii recurentei.

Notificarea este întemeiată și pe dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 din C. civ., potrivit căruia atunci când, fără justificare, debitorul nu execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative.

În ce privește efectele, în conformitate cu art. 1554 alin. (1) din C. civ., contractul desființat prin rezolutiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat și dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută să restituie celeilalte prestațiile primite.

Exigența declarației unilaterale a fost îndeplinită de recurentă și a fost făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege. Efectul declarației de rezolutiune este acela al desființării contractului, efect subordonat comunicării declarației de reziliere.

Așadar, recurenta a înțeles să se prevaleze de ambele efecte ale rezolutiunii contractului, atât de efectul general, constând în desființarea contractului și considerarea faptului că acesta nu au fost niciodată încheiat, cât și de efectul caracteristic, constând în restituirea în parte a prestațiilor primite.

Totodată, recurenta se prevalează de dispozițiile art. 1170 din C. civ., conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.

Potrivit art. 1350 din C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când fără justificare, nu își îndeplinește aceasta îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Executarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale nu a fost respectată, sens în care această societate este răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate recurentei.

În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, respectiv pârâta nu a executat niciuna dintre lucrări la o calitate corespunzătoare, faptele ilicite sunt descrise de raportul de expertiză tehnică în construcții, de raportul de arhitectură, de referatul dirigintelui de șantier, de Anexa nr. 1 la acest referat, de raportul arhitectei și expertului extrajudiciar.

Prejudiciul se traduce în pierderile suferite de recurentă ca urmare a nefinalizării lucrărilor în termenul contractual, ca urmare a executării necorespunzătoare a lucrărilor, ca urmare a distrugerii/deteriorării anumitor părți din imobil, așa cum este detaliat la punctul 5 din acțiune și dovedit cu probele administrate.

Prejudiciul este real, cert și dovedit, astfel încât se impune a fi recuperat de la societatea care se face vinovată de producerea sa.

Între faptele ilicite săvârșite de către pârâtă și prejudiciul suferit de recurentă (ca urmare a nerespectării contractului de către societatea pârâtă) există legătură de cauzalitate în sensul că numai prin faptele ilicite prezentate anterior s-a ajuns la producerea acestui prejudiciu.

Faptele ilicite sunt imputabile pârâtei, care a acționat cu intenție, a cunoscut care sunt obligațiile ce-i revin în calitate de executant, însă a ales să le încalce și să prejudicieze astfel beneficiara.

Instanța nu a analizat toate actele depuse în probațiune din care rezultă că sunt incidente prevederile art. 1872 din C. civ. privind rezolutiunea contractului de antrepriză, iar la final a considerat că devine inutilă antamarea criticilor aduse pe fondul pretențiilor deduse judecații și care vizează îndeplinirea sau nu conformă a prestațiilor reciproce dintre părți.

În mod excepțional, dacă instanța considera că nu exista o punere în întârziere în forma dorită și că nu exista o punere de drept în întârziere, putea verifica că sunt îndeplinite conditile rezolutiunii judiciare, în virtutea rolul activ, în temeiul art. 22 alin. (2) și alin. (5) C. proc. civ., având în vedere probele administrate în dosar din care rezulta în mod expres că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a se opera rezolutiunea.

Prin soluția pronunțată s-a încălcat dreptul recurentei la apărare, s-a încălcat rolul activ al judecătorului reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât recurenta nu indică care sunt normele de drept nesocotite de către instanța de apel, ci reiterează susțineri exprimate în etapele procesuale anterioare.

Intimata a invocat și excepția de inadmisibilitate cu referire la cererea de soluționare a recursului prin rejudecare și schimbarea în parte a sentinței primi instanțe în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconvenționale, deoarece instanța de apel nu a intrat în analiza motivelor de fapt și de drept ce vizează fondul cauzei, oprindu-se la admisibilitatea cererii astfel cum a fost formulată, fără a administra un probatoriu adecvat sau a interpreta probele administrate în ceea ce privește eficiența sau nu a probelor extrajudiciare produse de către recurentă și, nu în ultimul rând, a identificării unei neexecutări însemnate și imputabile a prestațiilor la care s-a obligat intimata și, după caz, identificarea unei neexecutări (noțiune în care se include și executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a prestațiilor) însemnate și fără justificare din partea intimatei și, corespunzător, dacă recurenta, la rândul ei, și-a îndeplinit întocmai și la timp propriile obligații.

Prin raportare la dispozițiile art. 496 și art. 497 C. proc. civ., este evident că instanța de recurs nu poate soluționa prezența cerere în modalitatea solicitată de recurentă, și anume, să se dispună, în rejudecare, de către instanța de recurs, schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, deoarece legiuitorul nu a prevăzut o astfel de soluție la îndemâna instanței de recurs, care, în opinia intimatei, poate dispune: admiterea recursului; casarea în tot sau în parte a hotărârii atacate; trimiterea cauzei spre soluționare a fondului la instanța de apel, pentru că aceasta nu intrat în analizarea și dezbaterea fondului ci a analizat strict condițiile de admisibilitate a cererii așa cum aceasta a fost redactată.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea acestuia și a arătat că, în contextul în care se solicită a se constata că a operat reziliere unilaterală, fără a se solicita instanței să se pronunțe asupra cererii de reziliere a contractului ca urmare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1872, suntem în prezența unui capăt de cerere inadmisibil.

Ceea ce se aplică cu prioritate în cauză sunt prevederile art. 1.270 din C. civ. și anume contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, și în care părțile au prevăzut în mod expres la art. 2 din contract că în cazul în care beneficiarul renunța la contract după ce executantul s-a apucat de lucru arvuna rămâne în folosul executantului, iar beneficiarul este obligat să plătească lucrările făcute de executant până la momentul denunțării unilaterale a contractului.

În cauză, părțile au prevăzut în contract posibilitatea denunțării unilaterale a acestuia, în drept fiind aplicabile prevederile art. 1276 din C. civ., astfel că este susținută și prin acest aspect inadmisibilitatea cererii de constatare a operării rezilierii unilaterale.

În ceea ce privește modul de operare al rezilierii/rezolutiunii, intimata apreciază că trebuie avut în vedere art. 1550 C. civ., prin care legiuitorul a prevăzut că rezoluțiunea/rezilierea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau poate fi declarată unilateral de către persoana îndreptățită, iar pentru a fi în prezența unei rezolutiuni unilaterale printr-o notificare scrisă a debitorului trebuie să fie îndeplinită una din următoarele condiții prevăzute de art. 1552: părțile au convenit rezilierea contractului în mod unilateral (nu este cazul); când debitorul se află de drept în întârziere (nu este cazul); când debitorul nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere (nu este cazul).

În susținerea inaplicabilității art. 1552 C. civ., intimata învederează că părțile nu au prevăzut în contract posibilitatea rezilierii contractului în mod unilateral, nu există invocat și dovedit un caz în care aceasta să fie de drept în întârziere, dimpotrivă, în data de 27.03.2020 reclamanta emite o notificare de punere în întârziere, dar în mod nelegal nu se acordă un termen, deși se invocă dispozițiile art. 522 C. civ., care prevede la alin. (3) că trebuie acordat un termen de executare, dar dacă nu se acordă un astfel de termen, debitorul poate să execute obligația într-un termen rezonabil.

Solicită a se avea în vedere că reclamanta, de la data notificării de punere în întârziere, nu a acordat un termen, dar a solicitat intimatei și sistarea lucrărilor, blocând accesul la șantier, intimata fiind astfel în imposibilitatea de a executa obligațiile proprii, din culpa exclusivă a reclamantei.

Solicită a se avea în vedere prevederile art. 1522 alin. (4) C. civ., potrivit cărora până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu se prevede altfel Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligațiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligația nu a fost executată, or, în cauză, reclamanta menționează că aplicabile notificării ar fi prevederile art. 1516 alin. (2), pct. 2, în condițiile în care chiar art. 1522 alin. (4) interzice reclamantei drepturile de la art. 1516 C. civ.

Prin urmare, cererea recurentei prin care se solicită instanței să se constate că a operat rezilierea unilaterală a contractului de execuție lucrări nr. x/22.10.2019 este inadmisibilă, fiind incidentă strict rezilierea/rezolutiunea judiciară, capăt de cerere care nu îl regăsim în prezenta cauză.

În ceea ce privește invocarea unor cereri noi, formulate pentru prima dată în fața instanței de apel, intimata învederează că prin cererea de chemare în judecată nu s-a făcut nicio trimitere la legislația consumatorului, astfel încât în faza de apel o astfel de cerere nu mai poate fi primită.

Rezoluțiunea/rezilierea este reglementată de art. 1550 alin. (1) și art. 1552 C. civ., în anumite condiții care, în cauză, nu sunt îndeplinite, recurenta trimițând la corespondența electronică cu administratorul societății, iar nu cu societatea care, oricum, nu respectă cerințele legale, recurenta limitându-se la a notifica intimata cu privire la intervenirea rezilierii contractului de execuție lucrări cu nr. x/26.10.2019 prin intermediul unei simple și unice notificări din data de 27.03.2020, destul de confuză, de vreme ce, în final, pârâta este invitată la discuții și negocieri.

Astfel, termenul de 75 de zile lucrătoare de executare a contractului nu era îndeplinit, prin raportare la data de la care începe să curgă acest termen, deoarece el nu începe să curgă la data semnării contractului, pentru că apelanta nu și-a îndeplinit propriile obligații, respectiv nu s-a achitat avansul prevăzut în contract până în data de 05.11.2019, iar după achitare nu s-a predat amplasamentul din culpa exclusivă a reclamantei.

Părțile au stabilit la art. 4 alin. (3) din contract, că termenul de execuție se prelungește cu perioadele în care există o imposibilitate de a executa lucrările, amintind cu titlu exemplificativ vremea nefavorabilă (în perioada 01.12.2019-31.03.2020 au fost zile întregi în care s-au înregistrat precipitații dar și temperaturi foarte scăzute, zile în care nu s-a putut lucra, astfel că din prognozele meteorologice sunt identificate 24 zile lucrătoare la care se adaugă și zilele de 25-26 decembrie, respectiv 1,2 și 24 ianuarie 2020, zile declarate nelucrătoare), rezultând că termenul inițial de 75 de zile expira în data de 02.04.2020, ceea ce denotă că la momentul interzicerii accesului pe șantier (21.03.2020), intimata era în termenul contractual iar reclamanta era deja în culpă contractuală, deoarece nu achitase tranșa a doua din prețul contractului.

Totodată, începând cu data de 16.03.2020 a fost decretată stare de urgență pentru preîntâmpinarea infectării cu coronavirus, astfel încât intimata a transmis reclamantei o notificare prin care a înțeles să invoce forța majoră pe această perioadă (16.03.2020 -15.04.2020).

Conform prevederilor art. 4 alin. (3) din contract, care este legea părților, se prevede că termenul de execuție se prelungește de drept la intervenirea unor situații neprevăzute, respectiv situații meteo nefavorabile, starea de urgență decretată în manifestări care blochează forța de muncă, neachitarea prețului de către beneficiar.

Astfel, reclamanta avea obligația ca la momentul finalizării intrândului să achite intimatei suma de 10.000 euro, lucru pe care nu 1-a făcut și de la data finalizării acestuia termenul contractual se prelungește automat, la fel fiind și în cazul ploilor, ninsorilor și a temperaturilor scăzute, deoarece tot reclamanta nu dorea să se lucreze în condiții vitrege, fiind dovedit că vremea era una nefavorabilă.

În ce privește susținerea recurentei că ar fi solicitat instanței să se pronunțe rezoluțiunea judiciară a contractului, această precizare putea interveni cel mult până la primul termen de judecată (art. 204 C. proc. civ.).

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor și a apărărilor conținute în actul procedural, cu consecința admiterii recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi încadrabile în textul legal menționat deoarece, pe de o parte, ceea ce s-a criticat a fi o greșită aplicare a prevederilor legale incidente cauzei a fost susținut cu argumente de ignorare a probelor cauzei, cu trimiteri consistente la situația de fapt, prin prezentarea în amănunt a evenimentelor derulate între pârâți, într-o expunere ce reiterează motivele cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, întrucât criticile de nelegalitate au fost suținute prin realizarea de noi calificări juridice ale unor împrejurări de fapt – cum este cazul email-ului din 30 ianuarie 2020 valorificat pentru prima oară în proces drept moment al punerii în întârziere a pârâtei cu acordarea unui termen suplimentar de îndeplinire a obligațiilor contractuale – ori prin invocarea de noi temeiuri juridice menite să susțină pretențiile deduse judecății (cum sunt cele ale art. 1523 alin. (2) lit. c) din C. civ. ce reglementează alt caz decât cel invocat în apel - art. 1523 alin. (2) lit. a) - în care debitorul e considerat de drept în întârziere).

Potrivit deciziei atacate, acțiunea reclamantei – care, conform petitelor sale, s-a stabilit a fi una în constatarea rezoluțiunii unilaterale extrajudiciare în temeiul art. 1552 C. civ. și în repunerea parților în situația anterioară - a fost considerată neîntemeiată deoarece nu au fost îndeplinite condițiile formale ale operării acesteia (debitoarea nu a fost pusă în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligațiilor, cu acordarea unui termen prealabil notificării sale în privința rezoluțiunii la 27.03.2020), iar o solicitare de pronunțare a rezoluțiunii judiciare, pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale, nu a fost formulată de către reclamantă.

Totodată, s-a reținut de către instanța de apel că, deși prin acțiunea introductivă se face vorbire despre reziliere, în cauză este incidentă instituția rezoluțiunii, raportat la caracterul uno ictu al contractului de antrepriză lucrări încheiat între părți a cărui executare/neexecutare a determinat recurenta-reclamantă să promoveze prezentul demers judiciar.

Criticând această soluție, la pct. 1 al memoriului de recurs recurenta învederează că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale, respectiv art. 1552 C. civ., cu ignorarea normelor de drept invocate în acțiune și a probelor administrate.

În susținerea motivului de recurs însă recurenta face ample trimiteri la situația de fapt a cauzei, respectiv încercările repetate ale acesteia de a determina pârâta să-și îndeplinească obligațiile contractuale, situația de pe șantier, faptul că materialele necesare lucrărilor erau depozitate într-o manieră deficitară, că nu exista un plan de lucru și fiecare muncitor își desfășura activitatea după bunul plac, că termenul de finalizare a lucrărilor expirase demult și debitoarea nu dădea niciun semn, că debitoarea uitase de contract și de obligațiile asumate, că debitoarea a transmis un deviz de lucrări pentru o sumă ce nu corespundea cu realitatea, că societatea pârâtă a determinat dirigintele de șantier, prin înșelăciune, să semneze toate procesele-verbale de recepție parțială pentru etapa intrândului, chiar dacă lucrările nu erau finalizate iar cele care erau efectuate erau defectuos realizate, etc.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a ignorat probele administrate, nu a ținut cont de faptul că pârâta nici nu a susținut că a desfășurat activități de bună calitate, că procesele-verbale menționate în acest litigiu nu sunt semnate de către pârâtă, ci de către o altă societate.

Totodată, pentru prima oară în recurs, recurenta arată că intimata a fost pusă în întârziere prin emailul din 30.01.2020, deși cu prilejul judecății în apel a susținut punerea în întârziere prin notificarea din 27.03.2020, rezultând astfel, pe de o parte că formulează apărări noi în calea extraordinară de atac, iar pe de altă parte, că face calificări noi unor împrejurări de fapt de care nu s-a prevalat cu acest titlu până la acest moment.

Prin urmare, deși a invocat o greșită aplicare a prevederilor legale, recurenta nu a arătat, în concret, din perspectiva analizei de legalitate specifică recursului, în ce constă această pretinsă greșită aplicare, ci a expus situații de fapt și a făcut trimitere la probatorii într-o manieră ce nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac. Or, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel nu ar putea fi demonstrată în recurs, care nu este o cale devolutivă de atac, prin analiza probelor, prin reverificarea situației de fapt a cauzei și, desigur, nici prin recalificarea juridică a unor probe/date de fapt ale cauzei, chiar expuse în cerere și cunoscute instanțelor de fond, pentru că astfel de activități țin de evaluarea elementelor de fapt ale litigiului și de temeinicia raporturilor juridice, în stabilirea și evaluarea cărora instanței de recurs îi lipsește abilitarea legală de a statua.

La pct. 2 din memoriul de recurs se arată că au fost greșit interpretate dispozițiile art. 1522 și art. 1552 C. civ., respectiv că instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu există o punere în întârziere și că nu a existat un termen de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

Și în cadrul acestui motiv de recurs recurenta reia istoricul de fapt al cauzei, arată că pârâta a încălcat durata de 75 de zile de finalizare a lucrărilor, că data la care s-a făcut predarea amplasamentului a fost în 24.10.2019, iar nu cea consemnată în procesul-verbal de predare-primire amplasament, despre care arată că este nul, întrucât este emis de o altă firmă decât cea care a încheiat contractul de execuție, că s-au depus documente probatorii din care rezultă data concretă a începerii lucrărilor dar care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.

În dezvoltarea acelorași critici, recurenta a contrazis reținerea instanței de apel, anume că s-ar fi prevalat întâia oară în apel de dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ. pentru a susține că pârâta se afla de drept în întârziere prin neexecutarea contractului în termenul de 75 de zile convenit, susținând că a invocat această împrejurare chiar prin conținutul cererii introductive. Cu toate acestea, deși cere să se observe că a solicitat "rezilierea unilaterală a contractului" pentru nerespectarea termenului contractual, recurenta nu combate în niciun fel considerentele deciziei care argumentează de ce în termenii convenției părților, durata de timp prevăzută pentru executarea lucrării de construcție, de 75 de zile, nu poate fi considerată a avea semnificația unui termen esențial, așa încât nerespectarea sa să atragă incidența art. 1523 alin. (2) lit. a) din C. civ., în condițiile în care acestea au fost argumentele decisive reținute pentru înlăturarea pretențiilor sale, iar nu faptul că s-ar fi prevalat prima oară în apel de temeiul dat de art. 1523 alin. (2) lit. a) din C. civ. (aspect pe care doar îl remarcă instanța de apel, fără a o împiedica să realizeze și o analiză pe fond a argumentului invocat).

În continuare, concluzionează recurenta că din probele administrate rezultă în mod clar că pârâta a fost pusă în întârziere pentru neexecutare contractuală, dar și prin emailul din 30.01.2020 (menționat și invocat cu această semnificație prima dată în recurs).

În mod repetitiv, recurenta învederează că probele administrate în cauză nu au fost avute în vedere, că soluția instanței de apel este contrazisă în totalitate de acestea, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit ceea ce s-a afirmat și că recurenta a respectat dispozițiile art. 249 C. proc. civ. care reglementează sarcina probei.

Astfel, și în cadrul acestui motiv de recurs sunt învederate elemente de fapt și se critică modalitatea de interpretare a probatoriilor, fără a se expune aspecte de nelegalitate care să facă posibilă încadrarea în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

La pct. 3 din memoriul de recurs sunt susținute critici prin care se invocă, cu titlu de noutate, aplicabilitatea art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., text de lege despre care se arată că instanța de apel ar fi trebuit să-l aplice întrucât din datele cazului ar fi rezultat în mod evident că debitoarea și-a manifestat neîndoielnic intenția de a nu executa obligațiile contractuale. Astfel, ca și în calea de atac a apelului, recurenta și-a susținut cauza prin invocarea unor calificări juridice noi date împrejurărilor de fapt ale cauzei, ceea ce nu corespunde exigenței de motiva un recurs.

Rezultă că nici această critică nu este încadrabilă în textul legal invocat de către recurentă (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât supune analizei de legalitate un text legal nou, neinvocat în etapele procesuale anterioare, de natură să susțină pe alte elemente de fapt pretențiile deduse judecății.

Subsumat punctului 4 al memoriului de recurs, recurenta a criticat ca nelegală statuarea instanței de apel în sensul că nu se poate dispune repunerea părților în situația anterioară pe calea rezoluțiunii unilaterale convenționale, deși nu acest lucru a fost statuat, ci faptul că repunerea în situația anterioară prin restituirea prestațiilor este o cerere subsecventă constatării incidenței rezoluțiunii unilaterale a contractului și, cum în cauză s-a conchis asupra neîndeplinirii condițiilor formale de operare a acesteia, nici condițiile legale ale restituirii nu se impun a mai fi cercetate.

Fără să combată în vreun fel aceste dezlegări și dovedind o înțelegere greșită a considerentelor deciziei atacate, recurenta a criticat în realitate ce nu s-a statuat, anume că nu s-ar putea dispune repunerea în situația anterioară pe calea rezoluțiunii unilaterale convenționale, considerent neregăsit în decizia atacată.

La pct. 5 din memoriul de recurs recurenta învederează că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale din materia rezoluțiunii, respectiv art. 1872 C. civ., despre care arată că reprezintă temeiul juridic al acțiunii și contestă constatarea instanței de apel în sensul inexistenței unei învestiri prin cererea de chemare în judecată de a se dispune de către instanțe rezoluțiunea judiciară a contractului dintre părți.

Totodată, recurenta expune pe larg modalitatea în care pârâta nu și-a executat obligațiile contractuale, în condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat asupra neîndeplinirii condițiilor de operare a rezoluțiunii unilaterale extrajudiciare din cauza nedovedirii punerii în întârziere a debitorului, respectiv a faptului că debitorul nu a fost notificat în condițiile legii cu privire la rezoluțiune, iar în privința rezoluțiunii judiciare a observat doar că lipsește o învestire a instanțelor de a se pronunța pe acest aspect.

Formulate în această modalitate, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu se raportează la considerentele avute în vedere de către instanța de apel, consecința fiind aceea a imposibilității de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, deși recurenta indică formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și expune texte de lege despre care pretinde că au fost greșit interpretate, în realitate, în susținerea criticilor formulate, se raportează la elementele de fapt ale cauzei, la probatoriile administrate, la chestiuni invocate pentru prima oară în recurs și la aspecte care nu se regăsesc în considerentele hotărârii instanței de apel.

Motivarea recursului nu presupune doar indicarea cazului de casare și a dispozițiilor legale presupus a fi greșit interpretate sau aplicate, ci implică, în mod obligatoriu, expunerea unor apărări care să contureze eventualele încălcări, de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, a textelor de lege invocate sau a unor principii fundamentale ale procesului civil, într-o manieră adecvată specificității căii extraordinare de atac.

În măsura în care din motivarea recursului nu se desprind elemente de nelegalitate subsumabile oricăreia dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum este cazul în speță, intervine sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât în raport de soluția ce se va da asupra recursului recurenta-reclamantă este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar intimata-pârâtă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a dovedit cu chitanța aflată la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestei sume în favoarea intimatei-pârâte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 75 din 15 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și va obliga pe recurenta reclamantă la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 75 din 15 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.