ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1277/2025

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov: Prin sentința civilă nr. 94/S, pronunțată la data de 19.05.2015, în dosarul x/2013, Tribunalul Brașov, secția I civilă a hotărât după cum urmează: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta - reclamantă reconvențional B.. A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta - pârâtă reconvențională A., în contradictoriu cu pârâta - reclamantă reconvențională B., ca prescrisă. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențională B., în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvențională A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta - pârâtă reconvențională A. să achite suma de 7.319 RON, diferență onorariu expert pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile al Tribunalului Brașov.

Decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 517/Ap, pronunțată la data de 05.04.2016, în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a decis după cum urmează: A admis în parte apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S/19.05.2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a anulat-o în parte și, reținând cauza spre judecare: A respins excepția prescripției acțiunii. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat-o pe pârâta B. să plătească suma de 670.031,98 RON daune - interese și suma de 26.787,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 RON, onorariu expert 8.319 RON și onorariu avocat 8.000 RON. A păstrat restul dispozițiilor din sentință.

Decizia pronunțată de instanța supremă în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 324, pronunțată la data de 23 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civil, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și art. XVIII alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013, invocată de recurenta - pârâtă B.. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecății și a respins recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă la data de 05.04.2016, în dosarul x/2013, ca inadmisibil.

Decizia pronunțată de instanța supremă în recurs, după admiterea cererii de revizuire: Prin decizia nr. 469 din 20.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23.02.2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. A fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că s-a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 05.04.2016, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2013 și s-a acordat termen la data de 26 martie 2020, în vederea soluționării pe fond a recursului, cu citarea părților. Prin Decizia nr. 858, pronunțată la data de 21.05.2020 în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă a admis recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă la data 05.04.2016, în dosarul nr. x/2013, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de instanța de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 1173/Ap, pronunțată la data de 02.12.2020, în dosarul cu nr. x/2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 94/S, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă la data de 19.05.2015, în dosarul civil nr. x/2013, pe care a anulat-o în parte, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 20.12.2010 - 31.08.2013, iar în urma evocării fondului, a respins ca nefondate pretențiile aferente perioadei 20.12.2010 - 31.08.2013 și a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

Decizia pronunțată de instanța supremă în recurs, în al doilea ciclu procesual: Prin Decizia nr. 1104, pronunțată la data de 18.05.2022 în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2013, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apei Brașov, în al treilea ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 2064/Ap din 28 decembrie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013, s-a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 94/S/19.05.2015, pronunțate de Tribunalului Brașov, secția I civilă în dosarul cu nr. x/2013 A fost anulată în parte sentința apelată și, judecând în limitele desființării, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. și a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei suma de 670.031,98 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse. S-a respins restul pretențiilor reclamantei. A fost păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate și a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei suma de 30.778,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 2064/Ap din 28 decembrie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2013, au declarat recursuri reclamanta și pârâta, criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta reclamantă a arătat că atacă decizia în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere privind dobânda, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. După expunerea pe larg a istoricului cauzei, arată că instanța a admis apelul, dar a anulat în parte hotărârea tribunalului, obligând reclamanta doar la plata sumei de 670.031.98 RON cu titlu de despăgubiri pentru toate prejudiciile produse, respingând restul pretențiilor reclamantei. Rezultă astfel că instanța ar fi respins capătul de cerere privind plata dobânzii aferente sumei acordate, însă nu a motivat în nici un fel de ce consideră că ar fi neîntemeiat respectivul capăt de cerere. Deși menționează că respinge în rest celelalte capete de cerere, ceea ce înseamnă respingerea capătului de cerere privind dobânzile, având în vedere și lipsa oricărei motivări, consideră că instanța de apel nu s-a pronunțat efectiv asupra acestui capăt de cerere, sub acest aspect fiind incident atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cât și cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind încălcat și dreptul la un proces echitabil. Invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susține că în speță au fost încălcate dispozițiile legale care guvernează angajarea răspunderii civile, la care chiar instanța de apel face referire. Consideră că în speță este vorba de o răspundere contractuală, iar nu extracontractuală; așa cum corect a reținut Înalta Curte în ciclul procesual anterior, care a dat deja calificarea juridică pretențiilor reclamantei și naturii daunelor solicitate, despăgubirile au fost pretinse pentru că pârâta nu a executat obligația de transmitere a drepturilor asupra spațiilor respective la termenele convenite prin protocolul de negociere, precum și dobânda aferentă acestei sume. Așadar, dobânda se referă la suma reprezentând lipsa de folosință, fiind însă distinctă de aceasta, iar nu inclusă în respectiva despăgubire. Dacă pârâta și-ar fi îndeplinit la termenele convenite obligația de transmitere, reclamanta ar fi beneficiat de folosința asupra bunurilor respective. Aceste pretenții au fost formulate în mod expres prin cererea de chemare în judecată și nu s-au modificat nici un moment. Susține că despăgubirile solicitate au ca fundament neexecutarea voluntară a obligației de transmitere a dreptului de proprietate de către pârâtă, la termenul stabilit în convenție, fiind vorba de o executare cu întârziere a acestei obligații. Apreciază că este vorba de o răspundere contractuală pentru perioada ianuarie 2013- noiembrie 2013, respectiv după obținerea titlului executoriu care a consfințit transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a tăcut obiectul convenției, în patrimoniul reclamantei și până la punerea în executare efectivă, întrucât pârâta nu a executat de bună voie. Practic la data de 6 noiembrie 2013 s-a realizat efectiv executarea obligațiilor asumate prin protocolul de negociere. Arată că, indiferent că este vorba de o răspundere contractuală sau extracontractuală, cum a considerat instanța de apel, la suma stabilită cu titlu de despăgubire trebuiau acordate și dobânzi, cu atât mai mult cu cât instanța de apel reține expres că potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. debitorul este de drept în întârziere. Concluzionează că instanța de apel a reținut în mod corect că pârâta a săvârșit o faptă ilicită și că este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului. Solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării pârâtei și la plata dobânzii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă B. a arătat că înțelege să exercite recurs atât împotriva încheierii de dezbateri din 27 noiembrie 2023, cât și a deciziei nr. 2064/28.12.2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, formulând în esență, următoarele critici: Arată că prin încheierea de ședință din data de 27 noiembrie 2023, în mod prealabil pronunțării unei decizii în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., instanța a stabilit că pretențiile reclamantei se circumscriu unor daune-interese compensatorii și moratorii pentru executarea necorespunzătoare și cu întârziere a obligațiilor contractuale, respectiv protocolul din 2004, pretenții aferente perioadei 2004 - 17.01.2013, data rămânerii irevocabile a sentinței civile 1528/11.10.2011 a Tribunalului Brașov. De asemenea, în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 17.01.2013, instanța de apel a constatat că acestea au caracter extra-contractual și sunt determinate de neexecutarea de bună-voie a sentinței civile anterior amintite, irevocabile, ceea ce a dus la pretinsa lipsă de folosință de către apelanta reclamantă asupra imobilelor identificate în protocolul încheiat în 2004. Invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., faptul că părțile stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Astfel, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a ceea ce a cerut reclamanta, ci i-a acordat acesteia despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cuprinsul încheierii din data de 27 noiembrie 2023 situându-se în contradicție cu dispozitivul deciziei pronunțate de aceeași instanță la data de 28 decembrie 2023. Susține că prin sintagma "toate prejudiciile produse" se înțelege orice fel de prejudicii, cerute și/sau necerute de reclamantă (morale, materiale, beneficii nerealizate, folos de tras, compensatorii, moratorii, etc.), iar instanța de apel nu a diferențiat nici sub aspectul cuantumului sumele de bani aferente diverselor tipuri de prejudicii invocate. Mai mult decât atât, fără ca reclamanta să fi cerut prin acțiune (fără să fi indicat un asemenea temei de drept), instanța de apel a stabilit că pretențiile ulterioare datei de 17.01.2013 au caracter extra-contractual. Pronunțându-se în acest fel, atât prin încheierea atacată, cât și prin decizia recurată, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Or, în cauză, reclamanta a cerut daune-interese compensatorii și moratorii, iar instanța i-a acordat despăgubiri pentru toate prejudiciile produse. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce au cerut părțile, fără să poată depăși limitele învestirii și fără să se pronunțe asupra a altceva decât ceea ce s-a cerut. Consideră că instanța de apel nu putea tranșa prin încheiere problematica naturii juridice a pretențiilor deduse judecății prin cererea reclamantei, acest lucru putându-1 face numai prin hotărârea judecătorească finală, nicidecum prin încheiere. Astfel, prin încheierea pronunțată, instanța de apel a antamat în mod nepermis rezultatul final al procesului, fără a fi în situația invocării și punerii în discuție, în condițiile dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., a vreunor excepții care să fi făcut inutilă cercetarea în fond a cauzei. În consecință, arată că s-a produs o încălcare flagrantă a prevederilor art. 6 par. I din C.E.D.O., cu referire la dreptul la apărare, la dreptul la un proces echitabil. Menționează că la termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2023, pârâta, prin apărător, a solicitat în mod expres ca instanța de apel să se pronunțe asupra naturii juridice a pretențiilor și asupra tuturor aspectelor supuse dezbaterii de la acel termen de judecată, prin hotărârea ce se va pronunța, însă, în mod nelegal instanța de apel a ignorat această solicitare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei, arată că prin acordarea de despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse, instanța de apel a încălcat principiului disponibilității, precum și prevederile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În cauză, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată cuprinzând motive contradictorii străine de natura cauzei. Astfel, instanța de apel a analizat prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciilor extracontractuale, confundând persoana fizică B. cu persoana juridică societatea D. S.R.L., care nu are calitatea de parte în acest litigiu; dacă spațiile comerciale au fost deținute și exploatate de către o persoană juridică terță, înseamnă că pretinsul prejudiciu pretins de reclamantă nu a fost cauzat de persoana fizică pârâtă, lipsind una dintre condițiile esențiale ale răspunderii civile. Instanța de apel confundă în mod nepermis persoana fizică neprofesionistă, cu persoana juridică profesionistă, specializată și autorizată prin prisma obiectului său de activitate să cedeze folosința celor două imobile. Nu există niciun fel de dovadă făcută de reclamantă din care să rezulte că aceasta ar fi beneficiat, ca persoană fizică, de exact aceleași sume de bani încasate de societatea D. S.R.L. din închiriere. Mai susține că în mod contradictoriu instanța de apel a acordat daune global, pentru toate prejudiciile cauzate de lipsa de folosință a celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, indiferent de izvorul contractual sau delictual. Instanța de apel nu a făcut niciun fel de distincție între sumele de bani reprezentând prejudiciul având izvor contractual și cel extracontractual, după cum nu a făcut niciun fel de distincție între sumele de bani pe care să le fi acordat cu titlu de daune compensatorii și respectiv de daune moratorii. Tot în mod contradictoriu, deși însăși instanța de apel recunoaște că sentința civilă nr. 1528/0/11.10.2011 a Tribunalului Brașov nu are caracter declarativ, aceasta motivează că numai după sancționarea pârâtei, prin substituirea consimțământului acesteia la încheierea contractului de schimb în formă autentică și dispunerea înscrierii în cartea funciară a dreptului reclamantei asupra celor două imobile, aceasta putea pretinde încălcarea atributului folosinței din conținutul dreptului de proprietate. Dar în același timp, instanța de apel reține că data de 20.12.2004, la care sentința Tribunalului Brașov a devenit irevocabilă, nu poate constitui un referențial în stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, deoarece reclamantei nu i s-a constituit un drept de proprietate al acesteia asupra celor două imobile promise de pârâtă. Arată că în mod nelegal, cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Susține că în speță trebuie avută în vedere nesocotirea prevederilor art. 3 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, din care rezultă în primul rând că reclamanta nu poate pretinde sume de bani cu referire la o perioadă mai mare de 3 ani anterior introducerii cererii sale de chemare în judecată (20.12.2013). De asemenea, în cauză nu există niciun motiv de întrerupere a cursului termenului de prescripție extinctivă, iar pretențiile bănești ale reclamantei nu au mai făcut obiectul acțiunilor sale în justiție anterioare. Învederează că prezenta cerere de chemare în judecată are natura juridică a unei acțiuni principale, având un obiect patrimonial, nicidecum a unei cereri accesorii, iar pentru pretențiile solicitate de reclamantă anterior datei de 20.12.2010, este intervenită prescripția. Consideră că în mod corect tribunalul (instanța de fond) a reținut că: obligațiile asumate de părți prin Protocolul de negociere din 04.03.2004 au fost confirmate cu putere de lucru judecat de către instanța supremă la data de 09.11.2007 (Decizia civilă nr. 3584/09.11.2007 a Î.C.C.J.), astfel că reclamanta cunoștea de la acea dată eventualele prejudicii cauzate. Pe de altă parte, nu poate fi reținută intervenirea prescripției din alt motiv: cererea de chemare în judecată este o acțiune principală patrimonială (iar nu una accesorie), astfel că acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind deci supusă termenului general de prescripție de 3 ani, iar potrivit pct. 3 al Actului adițional la Protocolul de negociere din data de 04.03.2004, termenele stabilite prin protocol prin care recurenta B. se obliga să își îndeplinească angajamentele asumate față de doamna A., vor începe să curgă începând cu data de 15.03.2004. Niciunul din demersurile invocate de reclamantă nu are caracter întreruptiv de prescripție, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 raportat la pretențiile deduse judecății; niciuna dintre procedurile judiciare la care face trimitere reclamanta nu a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune-interese compensatorii și/sau moratorii, pentru a avea caracter întreruptiv de prescripție. Tot în mod nelegal instanța de apel a admis pe fond acțiunea reclamantei (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.). Consideră că reclamanta nu putea pretinde, iar instanța de apel nu putea acorda, într-un mod generic și axiomatic o anumită sumă de bani, fără să facă o distincție cantitativă (de cuantum) și juridică, între instituțiile juridice incidente cauzei (răspundere civilă contractuală, extracontractuală, daune-interese moratorii, daune-interese compensatorii); cele două categorii de daune-interese au un regim juridic total diferit, așa cum rezultă din prevederile art. 1082 vechiul C. civ. obligația de a face a fost executată în natură, astfel încât ea nu mai poate fi executată prin echivalent (prin intermediul daunelor compensatorii), astfel cum s-a dispus prin sentința nr. 1528/C/11.10.2011 a Tribunalului Brașov; prin petitul acțiunii reclamanta a pretins daune moratorii pentru neexecutarea obligației de a face, care a fost deja executată. În egală măsură, în cauză nu sunt întrunite condițiile legale cumulative ale răspunderii civile; raportul de expertiză întocmit în cauză nu a reliefat încasarea de către pârâtă a unor alte fructe, decât cele aferente perioadei 07.02.2005-28.12.2005, în sumă totală de 14.975,29 RON, în privința cărora a intervenit prescripția extinctivă; eventualele fructe încasate de un terț, precum o societate comercială (profesionist care are în obiectul de activitate închirierea spațiilor comerciale) nu au făcut obiectul pretențiilor reclamantei. Solicită admiterea recursului, casarea încheierii și deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar solicită casarea în parte a încheierii și a deciziei și rejudecând, să se respingă apelul reclamantei împotriva sentinței Tribunalului Brașov. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă, prin întâmpinarea depusă în termen legal a solicitat să se dispună respingerea recursului declarat de către pârâtă.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 februarie 2025, completul de filtru a admis excepția tardivității recursului principal declarat de reclamantă. A respins ca tardiv, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. A admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din data de 27 noiembrie 2023 și împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. A admis în principiu recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. A fixat termen de judecată la data de 10 iunie 2025, ora 9 00 , în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În privința recursului declarat de pârâta B., Înalta Curte constată că acesta debutează cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. relativ încălcării principiului disponibilității părților reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind invocata contradicție între cuprinsul încheierii de ședință din data de 27.11.2023 și dispozitivul deciziei recurate. Aceste critici se regăsesc la punctele I și II.2.1, II.2.2 și parțial, la punctul II.2.3 din cererea de recurs. Înalta Curte constată faptul că acest grup de critici este nefondat, de vreme ce inclusiv prin decizia recurată, instanța de apel, grefându-se tocmai pe acest principiu procesual fundamental invocat de către recurenta pârâtă, a luat act că "Apelanta - reclamantă a pretins obligarea intimatei - pârâte la plata de daune-interese compensatorii și moratorii pentru prejudiciile cauzate de lipsa de folosință a celor două imobile promise, în perioada 2004 - 2013, estimate la suma de 671.329 RON" (pagina 28 a deciziei recurate), deci conform statuării aceluiași organ judiciar din cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 27.11.2023 ("stabilește că în speță pretențiile acesteia se circumscriu unor daune-interese compensatorii și moratorii pentru executarea necorespunzătoare și cu întârziere a obligațiilor contractuale, respectiv protocolul din 2004, pretenții aferente perioadei 2004 - 17.01.2013" - pagina 3 a încheierii respective de ședință). În privința expresiei folosite în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate ("suma de 670.031,98 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse"), Înalta Curte constată că aceasta a fost explicitată clar în cadrul considerentelor decisive ale hotărârii recurate: "va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., o va obliga pe aceasta din urmă să îi plătească suma de 670.031,98 RON, cu titlu de despăgubiri civile (daune - interese moratorii) pentru toate prejudiciile constând în beneficiul nerealizat de către apelanta - reclamantă, determinat de lipsa de folosință a celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, respectiv atât pentru cele care au izvor contractual cât și pentru cele determinate de atragerea răspunderii extracontractuale, va respinge pretenții ale reclamantei care exced sumei de 670.031,98 RON - restul dispozițiilor sentințe apelate urmând a fi păstrate" (pagina 32 a deciziei de apel). Așadar, se observă că atributul "toate" folosit în sintagma utilizată în dispozitivul deciziei civile vizează reunirea atât a prejudiciilor având izvor contractual, cât și a celor având izvor extracontractual, delictual. În egală măsură, cel puțin din paragraful ultim citat al instanței de apel, rezultă că despăgubirile civile acordate au titlul de daune - interese moratorii, acestea fiind solicitate - astfel cum s-a ilustrat supra - de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precum însăși recurenta pârâtă admite prin chiar susținerile pe care le-a arondat acestui motiv de recurs. De asemenea, în cuprinsul considerentelor decisive ale aceleiași hotărâri judecătorești recurate, curtea de apel a explicat în mod expres și de ce a respins daunele compensatorii solicitate de partea reclamantă și de ce le acordă doar pe cele moratorii: "Ca urmare a faptului că apelanta - reclamantă a obținut executarea silită, în natură, a obligației intimatei - pârâte rezultate din convenția intitulată "Protocol de negociere" redactată și semnată la data de 04.03.2004 astfel după cum a fost modificată și lămurită prin actul adițional la "Protocolul de negociere" redactat și semnat la data de 12.03.2004, aceasta nu este îndreptățită să pretindă acordarea unor daune - interese compensatorii. Însă, ca urmare a conduitei culpabile a intimatei - pârâte, care nu și-a îndeplinit de bunăvoie și la termen obligațiile contractuale, întârziind și executarea silită în natură la care a recurs apelanta - reclamantă, aceasta din urmă este îndreptățită la acordarea unor daune - interese moratorii, echivalente cu beneficiul nerealizat" (pagina 28 a deciziei recurate). Așadar, nu se configurează nici un fel de contradicție care să fi fost realizată de instanța de apel în sensul indicat de recurenta pârâtă. Argumentele ilustrate anterior dovedesc totodată, aspectul că instanța de apel, potrivnic criticii recurentei pârâte, a arătat ce prejudicii sunt cuprinse în cadrul expresiei utilizate "toate prejudiciile produse", fără a fi încălcat art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cum greșit a susținut recurenta pârâtă. De asemenea, tot contrar criticilor recurentei pârâte, se observă că din perspectiva izvorului contractual sau extracontractual, instanța de apel a indicat elementele în raport de care se defalcă daunele - interese acordate: "Pentru toate prejudiciile cauzate de lipsa de folosință a celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, indiferent de izvorul contractual sau delictual, apelanta este îndreptățită la despăgubiri în cuantum de 670.031,98 RON, stabilite prin raportare la sumele de bani obținute în urma cedării folosinței respectivelor imobile, către terțe societăți, astfel după cum rezultă din contractele de închiriere depuse la dosar și din expertiza tehnică contabilă efectuată în cauză" (pagina 29 a deciziei recurate). Aceste jaloane sunt reprezentate așadar, de contractele de închiriere asupra imobilelor, încheiate în fiecare perioadă și de expertiza judiciară, criticile recurentei pârâte fiind așadar, nefondate. Continuând, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat greșit nici din perspectiva prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., când a calificat caracterul extracontractual al despăgubirilor solicitate aferent perioadei ulterioare datei de 17.01.2013. Astfel, se observă că prin decizia de casare nr. 1104/2022 a instanței supreme pronunțate în al doilea ciclu de judecată, s-au impus jaloanele juridice de calificare a acestor pretenții corespunzătoare perioadei 17.01.2013 - 06.11.2013, exemplificând în acest sens, cu următoarele paragrafe: "În egală măsură, instanța de apel, deși nu putea ignora faptul că potrivit argumentelor de fapt și anexelor cererii, reclamanta a solicitat daune-interese și pentru perioada ulterioară momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor - obiect al protocolului încheiat la data de 04.03.2004 - ca efect al rămânerii definitive a hotărârii constitutive de drepturi care ține loc de act autentic de schimb - nu a procedat la calificarea despăgubirilor pretinse aferente acestei perioade, limitându-se la a reține, într-o motivare succintă și inadecvată particularităților specifice cauzei, că au temei contractual, fără a explicita și argumenta o atare concluzie. (...) concluzia instanței de apel ar fi trebuit să fie fundamentată pe un examen comparativ al pretențiilor formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului. Or, în speță, se observă că, deși utilizează aceeași manieră inconsecventă, improprie, în redactarea notelor precizatoare, reclamanta a reiterat, în esență, solicitarea vizând lipsa de folosință ca beneficiu de care a fost lipsită prin exploatarea spațiilor de către pârâtă, în perioada 2004-06.11.2013. Totodată, aceasta a invocat neexecutarea voluntară a obligației de a da, asumată de pârâtă, la termenele și în condițiile stipulate prin convenție, cu bună-credință și onestitate, precizând că această obligație s-a realizat la data de 06.11.2013 (prin executarea silită), respectiv a invocat întârzierea în executarea obligațiilor contractuale și în executarea deciziei civile nr. 83/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, de principiu, neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligației a cărei încălcare a fost sancționată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este un contract. În acest context, împrejurarea că pretinzând cu titlu de lipsa de folosință, aceeași sumă, reclamanta a procedat și la o delimitare din perspectivă temporală a prejudiciului încercat prin neexecutarea hotărârii anterior menționate, în contextul în care, este neîndoielnic că inclusiv prin cererea introductivă formulase pretenții care vizau și perioada ulterioară pronunțării deciziei civile nr. 83/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are valența schimbării obiectului cererii, ci dezvoltarea unei calificări care este compatibilă cu pretenția formulată și cu motivele de fapt invocate inițial, într-o manieră imprecisă și inadecvată". Raportat la dispozițiile art. 501 C. proc. civ., se observă că instanța de apel în rejudecarea cauzei, respectând aceste îndrumări obligatorii ale instanței de casare, a stabilit în mod corect atât caracterul extracontractual al pretențiilor solicitate pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de perfectare a actului juridic de schimb (situația speței pliindu-se perfect pe ipoteza de principiu învederată și dezlegată de respectiva instanță de casare), cât și regăsirea totuși, a acestui temei printre motivele de fapt invocate inițial de reclamantă într-o manieră imprecisă și inadecvată. Din această perspectivă enunțată, algoritmul juridic al instanței de apel, dezvoltat prin prisma elementelor obligatorii menționate, impuse prin decizia de casare nr. 1104/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a fost unul incorect, nefiind așadar, ignorate prevederile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. invocate de recurenta pârâtă. Un alt grup de critici din același recurs (regăsit la punctele I și II.1 din recursul promovat de pârâta B.), este subsumat de această parte procesuală posibilității instanței de apel de a califica natura juridică a pretențiilor deduse judecății prin cererea reclamantei, prin încheiere de ședință și nu prin hotărârea finală pronunțată în cauză, modalitate procesuală apreciată de către recurenta pârâtă a încălca dispozițiile art. 6 par. 1 CEDO, din perspectiva componentelor dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil. Înalta Curte nu își însușește nici acest grup de critici, întrucât el este nefondat. Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...) (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă". Așadar, judecătorul cauzei este îndrituit de lege să pună în discuția părților calificarea juridică a faptelor și actelor deduse judecății și să ceară părților să prezinte explicații cu privire la situația de fapt și motivarea în drept, toate acestea pentru aflarea adevărului în cauză. În speță, exact acest lucru l-a realizat instanța de apel în rejudecare, în îndeplinirea atât a obligației legale procesuale ilustrate anterior, cât și a obligației judiciare impuse de către instanța de casare prin decizia civilă nr. 1104/2022: "Se impune, așadar, refacerea cercetării judecătorești în raport de pretențiile real afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar și de apărările dezvoltate în proces de pârâtă". Înalta Curte constată că această calificare juridică realizată de către instanța de judecată, succesiv discuției contradictorii a părților procesuale, calificare repudiată de către recurenta pârâtă din perspectiva momentului în care a fost realizată, era necesar a fi efectuată în acel punct procesual pentru ca părțile să își poată circumscrie susținerile și apărările în continuare în raport de limitele judecății, potrivit art. 9 C. proc. civ., limite fixate pe baza cererii de chemare în judecată (realizate însă, în mod prolix și confuz, astfel cum a constatat instanța de casare) și decelate de instanța de judecată de apel în temeiul rolului său activ impus de asemenea, prin decizia civilă nr. 1104/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Din acest punct de vedere, nu se poate susține în mod fondat, astfel cum invocă recurenta pârâtă, că procedând astfel, instanța de apel ar fi antamat în mod nepermis rezultatul final al procesului. De altfel, pentru situația de antepronunțare a magistratului, legiuitorul național a prevăzut instituția procesuală a recuzării, instituție de care partea pârâtă recurentă, asistată de specialist al dreptului inclusiv la acel moment procesual, nu a uzitat, deși la respectivul termen de judecată de dezbateri, apărătorul său a învederat instanței de apel că apreciază că asupra acestor chestiuni instanța ar trebui să se pronunțe prin hotărâre judecătorească. În egală măsură, sub același aspect se observă că recurenta pârâtă nu a indicat nici o dispoziție procesuală națională care, în configurarea procedurii de judecată civile, să îngrădească posibilitatea instanței de judecată de a stabili pe baza cererii de chemare în judecată formulate și a eventualelor sale precizări formulate în mod legal, limitele judecății prin încheierea de judecată imediat prealabilă pronunțării hotărârii judecătorești în cauză. Similar, se constată că recurenta pârâtă nu a fost în măsură în creionarea acestui grup de critici să reliefeze nici vătămarea procesuală care i-ar fi fost cauzată astfel. Din perspectiva tuturor acestor elemente expuse în mod conjugat, nu rezultă incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă la punctele I, II.1, II.2.1, II.2.2 și parțial, la punctul II.2.3 din cererea de recurs. Procedând la analiza în continuare doar a criticilor distincte regăsite la punctul II.2.3 din cererea de recurs a pârâtei, criticile de la acest punct comune cu cele regăsite la punctele anterioare ale recursului fiind deja rezolvate de instanța prezentă de recurs, în considerentele expuse supra, considerente care, pentru evitarea repetiției inutile, nu vor mai fi reluate și la acest punct al dezbaterii, ele rămânând însă, pe deplin valabile, Înalta Curte constată așadar, că recurenta pârâtă apreciază că ar fi incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Or, instanța de recurs observă că, potrivnic susținerilor recurentei, decizia de apel nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, raționamentul juridic al curții de apel fiind unul coerent, fluent din punct de vedere juridic și circumscris datelor speței deduse judecății, motivarea instanței de apel corespunzând pe deplin exigențelor prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, în configurarea prejudiciului ca element al răspunderii civile, instanța de apel nu a realizat nici un fel de confuzie între persoana juridică S.C. D. S.R.L. și persoana fizică pârâtă B.. Instanța de apel a arătat clar sub acest aspect, că "Este fără semnificație în speță, împrejurarea că intimata - pârâtă a beneficiat mai mult ori mai puțin, direct sau indirect, ori nu a beneficiat deloc de sumele de bani încasate de S.C. D. S.R.L. în schimbul cedării folosinței celor două imobile. Ceea ce este relevant în speță este faptul că în urma închirierii celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, s-a încasat suma totală de 670.031,98 RON, sumă de care ar fi beneficiat apelanta - reclamantă în situația în care intimata - pârâtă ar fi executat voluntar, la termen, obligația de a-i transmite celei dintâi dreptul de proprietate asupra celor două imobile promise" (pagina 30 a deciziei recurate). Criticile legate de decelarea persoanei care a cauzat prejudiciul produs reclamantei, de stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite imputate pârâtei și prejudiciul cauzat reclamantei, respectiv de amplitudinea, întinderea concretă a prejudiciului sunt critici arondate situației de fapt a cauzei, întrucât stabilirea unei persoane care a produs o pagubă, ca și existența unui raport de cauzalitate între o anumită faptă concretă și un prejudiciu produs sau întinderea concretă a unei pagube cauzate, toate se stabilesc pe baza evaluării probelor administrate în această direcție în proces. Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei, pentru a se stabili o altfel de stare de lucruri decât cea configurată de curtea de apel, astfel cum solicită practic recurenta pârâtă prin acest ansamblu de critici, excede limitelor controlului jurisdicțional al instanței de recurs, limite circumscrise prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. exclusiv la aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate. Nu se observă nici o contradicție între considerentele instanței de apel, invocate de recurenta pârâtă în finalul punctului II.2.3 din cererea de recurs, atât timp cât curtea de apel, într-un raționament juridic coerent a legat momentul declanșării curgerii termenului de prescripție extinctivă pentru daunele obiect al prezentei cauze, de momentul constituirii dreptului de folosință, dezmembrământ al dreptului de proprietate. Or, astfel cum s-a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei (pe care, astfel cum s-a expus supra, instanța de recurs nu o poate reforma, ea fiind stabilită definitiv de instanța de apel și constituind premisa controlului exclusiv de legalitate al instanței de recurs), dreptul de proprietate a fost constituit în favoarea reclamantei la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1528/2011, 17.01.2013, prin suplinirea consimțământului recurentei pârâte prezente. Întrucât prin sentința civilă nr. 2246/2004 doar a fost obligată recurenta să transmită reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor, neconstituindu-se în favoarea reclamantei acest drept, rezultă în mod evident că acele două considerente ale curții de apel invocate nu sunt contradictorii, ele ilustrând situații juridice diferite. Nici criticile aferente punctului II.2.4 lit. a) din această cerere de recurs nu pot fi primite, ele fiind nefondate. Astfel, contrar susținerilor recurentei pârâte, în rejudecarea apelului nu s-a reținut că prezenta cerere de chemare în judecată ar avea un caracter accesoriu (de altfel, acest lucru a fost deja tranșat prin decizia civilă de casare nr. 858/2020 pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție), ci doar s-a procedat de către instanța de apel la delimitarea momentului de început al curgerii prescripției, în aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită". În vederea determinării acestui moment, dies a quo, instanța de apel era într-adevăr, obligată din punct de vedere legal să se raporteze la art. 8 alin. (1) din același decret: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", atât timp cât natura acțiunii prezente era aceea de acțiune în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită. Așadar, în acest context enunțat, se observă că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 3 și art. 16 din decret, cum în mod nefondat invocă recurenta pârâtă, atât timp cât s-a raportat la termenul de 3 ani statuat de către primul text legal exhibat de recurentă, pe care însă l-a calculat începând cu momentul decelat (17.01.2013) potrivit art. 7 și 8 din același act normativ, texte legale de asemenea incidente cauzei. Drept urmare, nu se poate invoca nici încălcarea art. 16 din decret, de vreme ce cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20.12.2013, deci în interiorul termenului legal de 3 ani menționat de recurentă. În cuprinsul lit. b) și c) ale aceluiași punct II.2.4 din cererea de recurs, pârâta, dezbătând probe ale cauzei, solicită practic instanței de recurs să stabilească un alt moment decât cel decelat de instanța de apel, ca dată la care reclamanta intimată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască eventualele prejudicii cauzate de pârâtă prin folosirea celor două spații comerciale. Or, momentul efectiv la care o persoană a cunoscut sau trebuia să cunoască un prejudiciu, reprezintă indubitabil un element factual, determinabil pe baza probelor administrate cauzei, el aparținând situației de fapt a unei pricini, situație de fapt a cărei configurare excede controlului jurisdicțional de recurs, ale cărui limite sunt strict de legalitate, date fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. menționate deja. Din acest motiv, instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt a cauzei, astfel cum solicită practic recurenta pârâtă, spre a ajunge la o concluzie factuală diferită de cea a instanței de apel, sub aspectul momentului concret la care intimata reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, criticile orientate în această direcție de recurenta pârâtă neputând așadar, fi primite ca fondate. În egală măsură, Înalta Curte constată că criticile arondate literei d) a aceluiași punct II.2.4 din cererea de recurs a pârâtei sunt construite în ansamblul acestei căi de atac, pe premisa unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă decât cel decelat de instanța de apel. Or, atât timp cât criticile arondate lit. a), b) și c) ale punctului II.2.4 nu au fost primite de către prezenta instanță de recurs, rezultă atunci că evaluarea acestui grup al recurentei de aserțiuni de la lit. d) trebuie raportată de către instanța de recurs la data stabilită de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, respectiv data de 17.01.2013, dată de început a curgerii termenului de prescripție. Or, în raport de această dată configurată de instanța de apel, se constată că termenul de 3 ani de prescripție extinctivă nu era îndeplinit la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată (20.12.2013), instanța de apel nereținând din această perspectivă incidența nici unei cauze de întrerupere a prescripției extinctive. Întreg ansamblul criticilor subsumate punctului II.2.5 din motivele de recurs este nefondat, în temeiul argumentelor prezentei instanțe de recurs, expuse deja supra, argumente referitoare la împrejurarea că instanța de apel a acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, realizând o distincție cantitativă și juridică între instituțiile juridice incidente. Respectivele argumente nu vor mai fi reluate și la acest punct al analizei, pentru evitarea repetiției inutile, ele rămânând însă, perfect valabile. De asemenea, instanța de recurs observă că întreg subgrupul de critici formulat de recurenta pârâtă vizând distincția juridică dintre daunele compensatorii și daunele moratorii nu își găsește fundamentul în cadrul deciziei recurate, atât timp cât, astfel cum s-a ilustrat în mod dezvoltat supra, instanța de apel a calificat juridic despăgubirile solicitate ca reprezentând daune moratorii și nu a acordat daune compensatorii. Suplimentar celor enunțate, Înalta Curte mai constată și că din punct de vedere juridic, calificarea pretențiilor solicitate drept daune moratorii s-a impus inclusiv în temeiul art. 501 C. proc. civ., atât timp cât prin decizia civilă nr. 1104/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Civilă, s-au statuat în mod expres sub acest aspect, următoarele: "Câtă vreme, cauza juridică a acțiunii reclamantei nu a fost aceea a neexecutării totale a obligațiilor asumate prin contract de către pârâtă (acestea fiind aduse la îndeplinire în urma acționării în instanță a pârâtei și executării silite, în natură, a contractului, situație premisă expres reliefată în justificarea pretențiilor deduse judecății), ci s-a pretins înregistrarea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea voluntară a convenției, conformă clauzelor contractului, care a generat întârzierea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor anterior menționate și imposibilitatea reclamantei de a exercita atributele dreptului de proprietate, în lipsa intervenției forței de constrângere a statului, iar evaluarea daunelor-interese în cazul executării cu întârziere a obligațiilor de a face, cum este cazul celei asumate de pârâtă prin convenția din 2004, inclusiv în atare ipoteză nu poate fi, de principiu, limitată la solicitarea dobânzii legale, în măsura în care se face dovada că prejudiciul înregistrat depășește o atare evaluare legală, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1088 și 1084 din C. civ., această cauză juridică a rămas necercetată. (...) În același sens, se impune a fi observat faptul că, așa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, conturată sub imperiul vechiul C. civ., daunele-interese moratorii au la rândul lor un caracter compensatoriu, iar executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare (...)". Din această perspectivă enunțată, a jaloanelor rejudecării impuse prin decizia civilă de casare, se constată așadar, că nu i se poate reproșa instanței de apel de rejudecare nici o modificare a cauzei juridice sau a obiectului acțiunii care să fi fost realizată direct în apel, cu încălcarea dispozițiilor procesuale legale, astfel cum în mod nefondat susține recurenta pârâtă, prezenta instanță de recurs argumentându-și deja punctul de vedere și în prima parte a motivării prezentei decizii civile de recurs. În fine, ansamblul criticilor de la punctul II.2.6 din cererea de recurs a pârâtei și-au găsit deja răspuns în paragrafele anterioare ale prezentei decizii civile de recurs, motiv pentru care ele nu vor mai fi reluate și la acest punct al cercetării, pentru evitarea repetiției inutile,