Decizia nr. 1320/2017 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 640/2016 a Tribunalului Alba

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 8 ianuarie 2016, în urma declinării competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul Alba, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese, pentru prejudiciul moral suferit în perioada 2009-2015, ca urmare a desființării în mod ilegal a contractului comercial nr. X/2009 de cesiune de creanță, de către cele două instanțe. 2, Hotărârea pronunțată de tribunal în prima instanță Prin sentința nr. 640 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Alba, secția I civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respingând acțiunea față de acești pârâți, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către Tribunalul Alba, și a respins acțiunea față de această instituție. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, că reclamanta a formulat anterior o acțiune identică, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/107/2014 al Tribunalului Alba, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 119/2014 a Curții de Apel Alba Iulia. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Tribunalul Alba, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, având în vedere că hotărârile judecătorești ale Tribunalului Alba care ar fi provocat reclamantei prejudiciile morale solicitate în prezenta acțiune, datează din anul 2010 și 2011, iar reclamanta a formulat acțiunea în octombrie 2015. S-a mai reținut că și raportat la momentul pronunțării deciziei prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei în Dosar nr. x/57/2011, respectiv 26 septembrie 2012, acțiunea este tot prescrisă. Prima instanță a reținut că termenul de prescripție nu poate fi calculat, așa cum susține reclamanta, de la momentul formulării contestației în anulare împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât în caz contrar, s-ar putea considera că începutul termenului de prescripție ar putea fi stabilit de către creditor (prin formularea, la nesfârșit, de căi extraordinare de atac de retractare). Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin decizia nr. 1382 din 18 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. În ceea ce privește critica vizând greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat, instanța de apel a reținut, ca și tribunalul, că reclamanta a mai formulat anterior o acțiune în despăgubiri, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție care a constituit obiectul Dosarului nr. x/107/2014. În urma analizei elementelor acțiunii de față și a acțiunii ce a format obiectul Dosarului nr. x/107/2014, instanța de apel a reținut că reclamanta și pârâții Statui Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție au figurat ca părți în ambele cauze, iar împrejurarea că în cel de-al doilea proces a fost chemat și Tribunalul Alba, nu are nicio relevanță cu privire la autoritatea de lucru judecat, întrucât tribunalul a analizat această excepție numai cu privire la primii doi pârâți. Sub aspectul obiectului și a cauzei, s-a constat că ambele litigii au același obiect și aceeași cauză, respectiv obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a pronunțării sentinței nr. 76/COM/2011 de Tribunalul Alba și a deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar faptul că diferă cuantumul celor două pretenții (500.000 RON în Dosarul nr. x/107/2014 și 2.000.000 RON în dosarul de față) nu prezintă relevanță juridică sub aspectul calificării obiectului, întrucât chestiunea obligării celor doi pârâți la aceste despăgubiri a fost dezlegată definitiv în Dosarul nr. x/107/2014. Sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că, în raport de dispozițiile art 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, data la care reclamanta a luat sau putea, în mod rezonabil, să ia act de decizia nr. 3641 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II-a civilă, a fost dată pronunțării acesteia, respectiv 26 septembrie 2012.

Cererea de recurs Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta a declarat recurs. Criticile recurentei reclamante, formulate prin memoriul de recurs, vizează, în esență, nelegalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva admiterii excepției autorității de lucru judecat și a excepției prescripției dreptului la acțiune. Astfel, printr-o primă critică, recurenta reclamantă reproșează instanței de apel că a admis în mod greșit excepția autorității de lucru judecat, arătând că în cauză nu este îndeplinită condiția triplei identități de elemente, respectiv de părți obiect și cauză. Legat de acest aspect, arată că nu este îndeplinită condiția identității de părți, întrucât în prima acțiune ce a constituit obiect al Dosarului nr. x/107/2014 s-a judecat cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în cauza de față a chemat în judecată, pe lângă cei doi pârâți, și Tribunalul Alba. Mai arată că nici obiectul celor două cauze nu este același, având în vedere că în primul dosar a solicitat plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral adus demnității, onoarei și reputației sale prin decizia nr. 88/2011 a Curții de Apel Alba lulia, iar obiectul dosarului de față îi reprezintă obligarea, în solidar, a celor două instituții ale statului la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit în perioada 2009-2015 ca urmare a desființării contractului comercial nr. X/2009. Referitor la cauza cererii de chemare în judecată, arată că nici aceasta nu este aceeași în ambele dosare, având în vedere că în ultimul dosar a invocat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Printr-o altă critică, recurenta reclamantă susține că atât tribunalul, cât și instanța de apel, au admis în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune față de Tribunalul Alba, arătând în acest sens că din moment ce instanța de apel a schimbat în tot sentința nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, ea nu a avut niciun motiv să cheme în judecată și tribunalul, susținând că de prejudiciile care i-au fost aduse de către această din urmă instituție a luat cunoștință abia în data 17 ianuarie 2013, odată cu comunicarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 3641/2012, la aproape 3 luni după formularea acțiunii la data de 25 octombrie 2012. Susține că prin decizia menționată, Înalta Curte, în acord cu Tribunalul Alba, a dispus anularea contractului comercial nr. X/2009 de cesiune de creanță, încălcând astfel art. 44 din Constituția României, art. 969 din vechiul C. civ. și decizia civilă nr. 2358/2010 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă, precum și lipsa din proces a unui contractant. Recurenta reclamantă mai susține că Tribunalul Alba nu era competent să judece cauza, fiind parte în dosar, și că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de trimitere a dosarului la Tribunalul București pentru o dreapta judecată.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același Cod. Prin încheierea din 16 iunie 2017, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Referitor la criticile care vizează greșita reținere în cauză a excepției autorității de lucru judecat, pe motiv că nu ar fi întrunite elementele triplei identități de părți, obiect și cauză, se reține că, atât tribunalul, cât și instanța de apel, au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 430 și urm. C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat. Astfel, în ceea ce privește identitatea de părți, recurenta reclamanta susține ca aceasta nu se regăsește întrucât în al doilea litigiu a chemat în judecată pe lângă cei doi pârâți din primul dosar, respectiv Statul Român, prin Ministerul. Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție și pe Tribunalul Alba. Susținerea recurentei nu poate fi primită, întrucât excepția autorității de lucru judecat a fost reținută de ambele instanțe de fond numai cu privire la pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție care au figurat ca părți, atât în Dosarul nr. x/107/201.4, cât și în dosarul de față. Chiar dacă în cel de al doilea proces a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, și Tribunalul Alba, contrar susținerilor recurentei-reclamante, acest fapt nu are nicio relevanță, întrucât excepția autorității de lucru judecat a fost reținută numai și cu privire la pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție, neputându-se, astfel, înlătura existența autorității de lucru judecat în privința acestor pârâți care au figurat și în primul litigiu, soluționat deja irevocabil. De altfel, scopul acestei reglementări este acela de a împiedica ca între aceleiași părți să poată fi formulate pretenții cu același obiect și având aceeași cauză, pe calea unei noi cereri de chemare în judecată. Referitor la celelalte două elemente esențiale ale autorității de lucru judecat care vizează identitatea de obiect și de cauza, se reține că cerința identității obiectului nu implică în mod necesar formularea în același mod a obiectului cererii în ambele acțiuni, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic. În principiu, identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecății anterior, formularea aceleiași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru a se stabili existența identității de obiect, trebuie să se analizeze comparativ acest element din cea de-a doua cerere de chemare în judecată cu ceea ce a hotărât instanța anterior. În cauză, se constată că prin cele două acțiuni promovate, reclamanta a urmărit obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a modului de interpretare a clauzelor contractului de cesiune prin decizia nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost menținută sentința nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, astfel ca în mod corect instanța de apel a confirmat hotărârea tribunalului prin care s-a reținut identitatea de obiect a celor două dosare. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, chiar dacă în primul litigiu reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 RON, iar în prezenta acțiune aceasta a solicitat despăgubiri în sumă de 2.000.000 RON, acest fapt nu este de natură să înlăture excepția lucrului judecat, deoarece chestiunea neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie în persoana acelorași persoane juridice, respectiv a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost dezlegată definitiv în primul dosar, respectiv nr. x/107/2014. Or, este unanim admis în doctrină și în practica instanțelor că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic. În ceea ce privește cauza, se constată că în mod corect a fost reținută de către instanțele de fond identitatea acesteia. Contrar susținerilor recurentei reclamante, cauza celor două acțiuni, chiar îmbrăcată în altă formă, este identică, întrucât noțiunea juridică de cauză trebuie raportată la starea de fapt calificată juridic și nu doar la temeiul de drept indicat în cerere. Principiul autorității de lucru judecat căruia în mod corect i s-a dat eficiență de către instanțele anterioare corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate, aspect în deplină concordanță cu reglementările comunitare privind asigurarea și respectarea dreptului la un proces echitabil și a liberului acces la justiție. În ceea ce privește critica vizând greșita reținere de către instanța de apel a prescripției dreptului la acțiune față de pârâtul Tribunalul Sibiu, se constată că este nefondată. Atfel, dreptul de creanță din prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive. Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din aceiași decret, "Termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat în prezenta cauză și la dispozițiiie legale privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată cu privire la pârâtul Tribunalul Sibiu. Recurenta susține că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 17 ianuarie 2013, odată cu comunicarea deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, însă, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripție de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că legiuitorul leagă începutul prescripției de momentul cunoașterii, de către cel prejudiciat, a pagubei și a celui care răspunde de ea. În cauza de fața, reclamanta a pretins că prejudiciul moral ar fi fost cauzat prin confirmarea de către Înalta Curte a hotărârii de primă instanță din acel dosar, context în care interesează data rămânerii irevocabile a sentinței nr. 76/COM/2011 pronunțate de Tribunalul Alba, respectiv data de 26 septembrie 2012 când Înalta Curte de Casație și Justiție, secția II-a civilă, a pronunțat decizia nr. 3641, prin care a admis recursul părții adverse și, subsecvent, a respins apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, ce a fost menținută. De la data rămânerii irevocabile a sentinței astfel menținute, se consideră că cel pretins ar fi fost prejudiciat a cunoscut sau cel puțin trebuia să cunoască în acest mod atât paguba, cât și pe cei care răspunde de ea. Raportat la momentul pronunțării deciziei sus-menționate și data la care acțiunea a fost introdusă, respectiv 20 octombrie 2015, în mod corect tribunalul a reținut, iar instanța de apel a confirmat, că reclamanta și-a exercitat dreptul material la acțiune după împlinirea termenului de 3 ani. Referitor la celelalte critici prin care recurenta reclamantă susține că Tribunalul Alba nu era competent să soluționeze cauza și că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de trimitere a dosarului la Tribunalul București pentru o dreapta judecată, se constată că sunt nefondate. Astfel, se observă că, așa cum corect au reținut ambele instanțe de fond, reclamanta a chemat în judecată mai mulți pârâți și a ales în baza art. 116 C. proc. civ. să sesizeze Curtea de Apel Alba, ca instanță în circumscripția căreia se află sediul unuia dintre pârâți, respectiv al Tribunalului Alba. Ca atare, prin depunerea cererii de chemare în judecată Ia Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, astfel încât nu este posibil ca ulterior aceasta să pună în discuție o altă competență teritorială. Curtea de Apel Alba Iulia ca urmare a admiterii excepției necompetenței sale materiale, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, astfel că această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze cauza. În consecință, constatând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.