ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1110/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 11 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.082.549 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, precum și menținerea măsurii asiguratorii instituite asupra imobilului situat în Alba Iulia, str. x, jud. Alba. Prin sentința civilă nr. 2434 din 26 septembrie 2016, Judecătoria Alba Iulia a admis excepția necompetenței materiale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. La rândul său, prin sentința nr. 2113 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Alba, secția I civilă a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Alba Iulia. Prin sentința nr. 17 din 2 februarie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secția I civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2299 din 16 iunie 2017, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secția I civilă.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 1735 din 28 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A., și a respins acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâta A.. Prin decizia nr. 482 din 9 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, împotriva sentinței nr. 1735 din 28 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă. A anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. Prin decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 482 din 9 mai 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 2284 din 26 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Alba, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâta A.. A respins capătul de cerere privind menținerea sechestrului asigurător. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.000 de RON, cu titlu de onorariu al expertului contabil. A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Prin decizia nr. 2660 din 18 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâta A., împotriva sentinței nr. 2284 din 26 octombrie 2022 a Tribunalului Alba, secția I civilă.

Recursul Reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a declarat recurs împotriva sentinței nr. 2284 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâta A.. Prin motive de critică întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a normelor prevăzute de art. 1349, art. 1357 și art. 1381-1382 C. civ., precum și ca urmare a unei eronate interpretări a probelor administrate în cauză. De asemenea, a reclamat interpretarea greșită a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, contestând concluzia instanței de apel, în sensul că fapta ilicită nu există, întrucât nu s-a dovedit săvârșirea acesteia de către pârâtă. A învederat că prin decizia penală nr. 655/A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, pârâta a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (evaziune fiscală), fiind obligată la plata sumei de 1.082.549 RON, reprezentând daune materiale. A arătat că în cuprinsul acestei hotărâri penale instanța a reținut că sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul cert, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu), astfel încât acțiunea civilă exercitată de partea civilă ar trebui admisă. Recurenta a susținut că săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite de către pârâtă reiese din raportul de expertiză judiciară efectuat în etapa procesuală a fondului, prin care s-a constatat că, la momentul reținerii contribuțiilor, pârâta dispunea de sumele ce trebuiau achitate statului cu acest titlu, însă, cu rea credință aceasta nu a efectuat plățile cuvenite. Totodată, a criticat aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că administratorul societății nu trebuie confundat cu societatea comercială, pentru a se dispune angajarea răspunderii sale civile delictuale. Invocând interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează obligațiile și răspunderea administratorului, a învederat că acesta este responsabil de modalitatea de administrare a societății, conform dispozițiilor art. 72 și următ., și ale art. 144 2 din Legea nr. 31/1990. A afirmat că, deși instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile Codului de procedură fiscală și ale C. civ., în mod greșit a reținut că doar persoana juridică răspunde de modalitatea de îndeplinire a obligațiilor sale. De asemenea, a contestat aspectul reținut de curtea de apel, în sensul că atragerea răspunderii administratorului se poate solicita doar în condițiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Reclamând o ignorare totală a motivelor care au condus la promovarea acțiunii civile, a arătat că a expus în actele de procedură formulate (cerere de chemare în judecată, memoriu de apel, note de ședință), că pârâta a fost condamnată penal și obligată la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat, existând un titlu de creanță emis pe numele acesteia, iar atragerea răspunderii sale, în virtutea calității de administrator, pe temeiul O.G. nr. 92/2003 sau al Legii nr. 85/2006, dacă ar fi fost posibilă, ar fi condus la aplicarea unei duble sancțiuni pentru aceeași faptă. Recurenta a învederat că, ulterior pronunțării hotărârii penale de condamnare a pârâtei, Curtea Constituțională a dezincriminat infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005. Ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulate de pârâtă, acțiunea civilă promovată în procesul penal a fost lăsată nesoluționată, fiind menținute măsurile asigurătorii, cu condiția ca partea vătămată să se îndrepte cu o cerere în vederea reparării prejudiciului la instanța civilă, ceea ce s-a și întâmplat. A precizat că la momentul pronunțării Curții Constituționale nu exista posibilitatea aplicării dispozițiilor legale pentru atragerea răspunderii, potrivit O.G. nr. 2/2003 sau a Legii nr. 85/2006, întrucât societatea B. S.R.L. era radiată. A susținut că, în cauză, nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, câtă vreme recurenta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului, promovând o acțiune în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală, în cadrul procesului penal și, ulterior, formulând prezenta acțiune civilă. Față de dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, a considerat că acțiunea pendinte, formulată în contradictoriu cu pârâta, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., este admisibilă. Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta a solicitat exonerarea de la plata acestora, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ., arătând că aceste speze se acordă în cazul constatării culpei procesuale, dar și a câștigării definitive a procesului de către partea adversă, în speță, nefiind incidentă o astfel de ipoteză.

Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă la 23 octombrie 2024, pârâta A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la criticile ce vizează modalitatea de interpretare a probatoriului, a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului (în realitate, de nulitate), în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. La 18 noiembrie 2024, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2025, pronunțată în prezentul dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 15 mai 2025, cu citarea părților. La termenul de judecată menționat, față de solicitarea ambelor părți, în sensul aplicării dispozițiilor art. 223 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În esență, prin motive de critică întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, sub un prim aspect, greșita aplicare, de către curtea de apel, a prevederilor art. 1349, art. 1357 și ale art. 1381-1382 C. civ., precum și interpretarea eronată a probelor administrate în cauză. Recurenta a combătut concluzia curții de apel, în sensul că în sarcina pârâtei nu poate fi reținută o faptă ilicită, afirmând că, în mod greșit nu s-a constatat vinovăția acesteia, mai ales că prin raportul de expertiză judiciară, efectuat în etapa procesuală a fondului, s-a remarcat că, la momentul reținerii contribuțiilor salariale, în evidențele societății a existat suma necesară acoperirii creanței, care, cu rea credință nu a fost virată bugetului consolidat al statului. Făcând referire la decizia penală nr. 655/A din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul nr. x/2010, prin care pârâta a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, și menționând că prin această decizie s-a constatat, cu privire la latura civilă a cauzei, că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, recurenta a reiterat interpretarea eronată a dispozițiilor legale ce reglementează obligațiile și răspunderea administratorului. În acest context, a afirmat că pârâta, în calitate de administrator al societății B. S.R.L. este răspunzătoare și de îndeplinirea obligațiilor de către persoana juridică, potrivit prevederilor art. 72 și următ. și art. 144 2 din Legea nr. 31/1990. Recurenta a arătat că aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că răspunderea administratorului poate fi angajată doar în condițiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu se pliază pe motivele care au stat la baza formulării acțiunii civile în prezenta cauză. Reclamând existența unui titlu de creanță pe numele pârâtei, a susținut că acesta nu a putut fi valorificat în procedura prevăzută de O.G. nr. 92/2003 sau de Legea nr. 85/2006, ca urmare a radierii societății B. S.R.L., astfel că inițierea unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal nu era posibilă. Examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", criticile nu sunt fondate. Acest caz de casare privește, exclusiv, aplicarea eronată a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la texte de lege care sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Raportând analiza efectuată de instanța de apel la motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte constată că ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză. Concret, Înalta Curte apreciază că este lipsită de fundament, față de conținutul deciziei recurate și de soluția pronunțată în apel, critica recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor legale privind obligațiile și răspunderea administratorului. Prioritar acestui aspect, se reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.082.549 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, și menținerea măsurii asiguratorii instituite asupra imobilului situat în Alba Iulia, str. x, jud. Alba. Cererea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința nr. 482 din 9 mai 2018 a Tribunalului Alba, secția I civilă. Pentru a dispune astfel, instanța a constatat că pârâta putea fi ținută să răspundă patrimonial pentru faptele săvârșite în calitate de administrator al B. S.R.L., întrucât, prin prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) și ale) 28 din O.G. nr. 92/2003, a fost stabilită o procedură specială de recuperare a prejudiciului, în sensul că organul fiscal trebuia să emită o decizie de impunere împotriva fostului administrator al societății, care constituia titlu de creanță și care putea forma obiectul verificării instanțelor de contencios administrativ. De asemenea, a apreciat că Legea nr. 86/2006 a instituit răspunderea administratorului societății, în condițiile art. 138, pentru pasivul societății, în cazul în care se reține culpa acestuia în ceea ce privește modul în care și-a îndeplinit atribuțiile. În calea de atac a apelului exercitată de pârâtă, sentința a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond, prin decizia nr. 482 din 9 mai 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă reținând că natura juridică a litigiului a fost lămurită prin decizia nr. 2299/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în regulator de competență, în sensul că acesta nu se circumscrie materiei contenciosului administrativ, ci dreptului comun, de vreme ce reclamanta, care este o autoritate publică, urmărește recuperarea prejudiciului produs de o persoană fizică bugetului de stat, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 și ale art. 1382 C. civ., iar instanța de fond era obligată să respecte principiul disponibilității și să se pronunțe în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Soluția și raționamentul instanței de apel au fost validate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019, apreciindu-se că aceasta a procedat corect atunci când a considerat că analiza cererii din perspectiva altor dispoziții legale decât cele ale răspunderii civile delictuale încalcă principiul disponibilității, stabilind pentru instanța de fond obligația de a examina cererea reclamantei în limitele în care a fost învestită, în sensul verificării întrunirii cerințelor legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispozițiilor cu caracter normativ pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenței daunei, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală, în cadrul dosarului penal aflat în curs de soluționare și, ulterior, la instanța civilă, față de natura soluției pronunțate în litigiul penal, instanța de fond având, cu respectarea art. 397 alin. (5) C. proc. pen., obligația de a se pronunța în limitele cererii pendinte, asupra unei acțiuni civile de drept comun. Procedând în consecință, în rejudecare, instanța de fond, prin sentința nr. 2284 din 26 octombrie 2022, a respins acțiunea ca neîntemeiată, considerând că nu este îndeplinită condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în cauză nefiind dovedită săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea sa civilă delictuală pentru fapta proprie, în condițiile art. 1349 C. civ., întrucât era necesar să se facă o distincție între persoana juridică, ca subiect de drept civil, și persoana fizică, fost administrator al societății. Pentru recuperarea prejudiciului reclamat, s-a constatat că se putea declanșa împotriva pârâtei, persoană fizică, procedura specială reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, aceasta putând răspunde direct față de stat pentru prejudiciile cauzate de societatea B. S.R.L. ca urmare a nevirării contribuțiilor cu stopaj la sursă doar în cadrul procedurii speciale reglementate de legea insolvenței, neputând fi antrenată, așadar, răspunderea sa civilă delictuală pentru fapta proprie conform dreptului comun, întrucât, în cadrul acestei din urmă răspunderi, autorul faptei prejudiciabile este S.C. B. S.R.L., iar nu pârâta, în nume propriu. La rândul său, instanța de apel, prin decizia atacată în recursul pendinte, respectând cadrul procesual stabilit în primul ciclu procesual, referitor la obiectul litigiului și la natura raportului juridic procesual, a remarcat că, de esența soluționării prezentului litigiu, era a se examina dacă pârâta a săvârșit cu vinovăție o faptă ilicită, cauzatoare a prejudiciului reclamat a fi reparat, și dacă între fapta ilicită și prejudiciu există raportul de cauzalitate prevăzut de art. 1357 C. civ. Analizând litigiul în aceste coordonate, instanța de apel a concluzionat că nu se decelează condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, întrucât nu a fost dovedită săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite, apte să atragă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în condițiile prevăzute de art. 1349 C. civ., respectiv pe calea dreptului comun. Făcând distincție între persoana juridică și persoana fizică ce o administrează și admițând că statul a suferit un prejudiciu bănesc prin neplata contribuțiilor la bugetul consolidat, curtea a arătat că raportul juridic obligațional civil nu trebuie confundat cu cel fiscal, care guvernează relația dintre debitoarea B. S.R.L. și creditor. Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a invocat o solidaritate a pârâtei cu societatea în ceea ce privește obligația fiscală datorată, ci a pretins angajarea răspunderii sale directe, în baza unui raport juridic delictual autonom. Contrar susținerilor recurentei, analiza din apel s-a axat pe problematica îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, pentru fapta proprie, conform dispozițiilor de drept comun prevăzute de art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ. De altfel, judecata în apel era limitată la o astfel de analiză, de vreme ce, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit, cu caracter determinant și obligatoriu, că acțiunea promovată de reclamantă, chiar dacă are ca izvor o creanță bugetară, este o acțiune civilă ce provine dintr-un proces penal, în care reclamanta se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, presupus cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală. Deși este real că prin decizia recurată instanța de apel a făcut referire la modalitatea în care poate fi atrasă răspunderea administratorilor, persoane fizice, pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale societăților pe care le administrează, o astfel de examinare s-a impus în contextul în care, prin criticile invocate în calea de atac a apelului, exercitată în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 72 și următ., precum și de cele ale art. 144 alin. (1) din Legea nr. 31/1995, solicitând atragerea răspunderii pârâtei pentru paguba reclamată, în calitatea sa de administrator al persoanei juridice debitoare, și invocând imposibilitatea declanșării procedurii speciale a răspunderii organelor de conducere ale societății debitoare, ca urmare a radierii acesteia după finalizarea procedurii insolvenței și a reorganizării judiciare. Ținută fiind de limitele învestirii sale, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., dar și de dezlegările obligatorii din primul ciclu procesual (în sensul că acțiunea dedusă judecății se impunea a fi soluționată în baza normelor de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală), instanța de apel a procedat la examinarea cauzei în aceste coordonate procesuale, raportând elementele de fapt la normele de drept cărora acestea li se circumscriu, și analizând, pe cale de consecință, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei, potrivit solicitării reclamantei. În aceste condiții, a arătat că răspunderea persoanei fizice pentru fapta persoanei juridice poate fi atrasă doar în măsura în care există o reglementare expresă, ceea ce nu este cazul în speță, din moment ce nu s-a pus problema angajării răspunderii speciale a administratorului, ci a persoanei fizice, în condițiile dreptului comun, cu sediul materiei la art. 1357 - 1371 C. civ. De altfel, în primul ciclu procesual recurenta nu a atacat cu recurs considerentele decizorii ale hotărârii instanței de apel (menținute de instanța de recurs), deși, față de statuările acesteia, în sensul că litigiul nu intră în materia contenciosului administrativ, ci este unul de drept comun, circumscris normelor răspunderii civile delictuale, avea posibilitatea/dreptul de a uza de acest remediu procesual, prevăzut de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., chiar dacă soluția de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la fond, pronunțată în calea ordinară de atac, i-a fost favorabilă. Ca atare, invocarea, în prezentul recurs a unor critici privitoare la modalitatea de aplicare a normelor care reglementează obligațiile și răspunderea administratorului, derivate dintr-un raport de drept fiscal, respectiv formularea unor apărări ce vizează însăși soluția de inadmisibilitate a acțiunii civile, înlăturate în primul ciclu procesual pe motiv că s-a constatat că o asemenea sancțiune nu poate fi aplicată pârâtei pe temeiul dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, față de natura litigiului (circumscrisă dreptului comun, iar nu materiei contenciosului administrativ), nu poate declanșa controlul de legalitate al hotărârii instanței de apel în calea de atac pendinte, întrucât dezlegările din primul ciclu procesual cu privire la natura raportului juridic procesual au dobândit putere de lucru judecat și nu mai pot fi repuse în discuție. Așadar, criticile prin care recurenta a afirmat o încălcare a dispozițiilor ce reglementează obligațiile și răspunderea administratorului persoanei juridice (art. 72 și următ. și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 31/1995), și, implicit, soluția de inadmisibilitate a acțiunii civile pronunțată de instanța de fond în primul ciclu procesual excedează analizei efectuate în speță în calea ordinară de atac și nu privesc soluția pronunțată asupra apelului său, care a fost respins, ca nefondat, ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei. În atare condiții, în măsura în care critica din recurs fondată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a privit, generic, statuarea greșită a instanței de apel asupra inexistenței faptei ilicite a pârâtei, raportat la situația de fapt dedusă judecății, care nu poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a doua critică formulată, cu privire la exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din același act normativ, va fi respinsă, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, (în limita dovedirii efectuării acestora, potrivit art. 452 din același act normativ), stă culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, care nu va suporta doar propriile cheltuieli efectuate, ci și spezele părții în favoarea căreia s-a pronunțat hotărârea care a pus capăt unei etape procesuale. Dispozițiile art. 451-455 C. proc. civ. prevăd caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care este dependentă de soluția dată cererii principale în dosarul și etapa procesuală în care au fost generate. În cauză, recurenta este partea care se află în culpă procesuală, potrivit soluției de respingere, ca nefondat, a apelului pe care aceasta l-a promovat împotriva sentinței nr. 2284 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă. Pe de altă parte, intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația procesuală de a depune la dosarul cauzei dovezile efectuării cheltuielilor de judecată până la închiderea dezbaterilor, potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., în dosarul instanței de apel regăsindu-se factura seria x nr. x/26.09.2023, emisă de Cabinet de Avocat C., și chitanța nr. x/20.06.2024, eliberate de același cabinet de avocat, în sumă de 4.165 RON. De vreme ce, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este obligată la plata cheltuielilor de judecată "partea care pierde procesul", în cadrul normativ prevăzut la art. 451-454 din cod, exonerarea recurentei de la plata acestor speze, în condițiile pronunțării unei soluții favorabile pârâtei, ar exceda reglementării menționate, o astfel de ipoteză nefiind stipulată de lege. Deși art. 454 C. proc. civ. prevede exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, o astfel de măsură poate fi dispusă doar în privința pârâtului, raportat la conduita manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, în sensul recunoașterii pretențiilor reclamantei până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere). Având în vedere că o astfel de ipoteză nu este prevăzută de lege în privința reclamantei, critica sa, privind exonerarea de la plata spezelor de judecată nu este fondată. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, împotriva deciziei nr. 2660 din 18 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, aflată în culpă procesuală, la plata către intimată a sumei de 5.916,68 RON, efectuate în faza recursului, reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor de plată depuse la dosar, respectiv factura seria x nr. x/18.10.2024, emisă de Cabinet de Avocat C., și chitanța nr. x/24.10.2024, eliberate de același cabinet de avocat.