ÎCCJ, decizie (scj.ro #148830)

Prejudiciu cauzat bugetului statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Achitare. Nesoluționarea laturii civile în cadrul procesului penal. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Principiul disponibilității

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Acțiunea civilă

Index alfabetic : prejudiciu

creanță bugetară

proces penal

dezincriminare

C.proc.civ., art. 9, art. 22

C.civ., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1382

Acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, este admisibilă, în condițiile în care a rămas nesoluționată acțiune civilă ce fusese alăturată procesului penal în care reclamanta, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală .

Prin urmare, nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, în temeiul O.G. nr. 92/2003, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală și, ulterior, solicitând judecata acestei acțiuni la instanța civilă, față de natura soluției pronunțate în litigiul penal, cu respectarea art.397 alin.(5) C.proc.pen.

În consecință, nu se poate reproșa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente, instanța având obligația de a se pronunța în limitele cererii formulate, asupra unei acțiuni civile de drept comun.

Secția I civilă, decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 11 aprilie 2016, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.082.549 lei cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului și menținerea măsurii asiguratorii instituită asupra imobilului situat în Alba Iulia.

Prin sentința nr. 1735 din 28.11.2017, Tribunalul Alba, Secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei.

Prin decizia nr. 482 din 9.05.2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ. pârâta A., administrator al SC B. SRL, arătând, în esență, următoarele:

Soluția instanței de fond a fost pronunțată prin verificarea limitelor învestirii astfel că, deși aparent instanța a admis excepția inadmisibilității, aceasta a fost analizată ca o apărare de fond. S-a reținut că raportul juridic de drept substanțial care guvernează relațiile dintre părți este  de drept fiscal, așa cum rezultă și din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curți, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. d) Cod procedură fiscală, care reglementează procedura specială de recuperare a prejudiciului și  lasă la aprecierea administrației, ca organ fiscal, declanșarea procedurii de angajare a răspunderii persoanei fizice - organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, și, deci, emiterea unui titlu de creanță care se transformă în titlu executoriu la expirare. Această procedură specială nu a fost îndeplinită în cauză, nu au fost invocate nici dispozițiile Legii nr.85/2006 privind răspunderea administratorului societății, astfel că instanța de fond s-a pronunțat, în mod corect, în limitele învestirii, cu respectarea  prevederilor art.22 alin.(2) teza a II-a și alin.(6) C.proc.civ., în condițiile în care, deși avea posibilitatea schimbării temeiului de drept până la primul termen de judecată, reclamanta nu a făcut acest lucru.

Instanța de fond a avut de soluționat într-un litigiu și o procedură de drept comun, un raport juridic de drept substanțial eminamente fiscal. Acționarea de către organul fiscal a persoanei fizice, organ de conducere al contribuabilului persoană juridică în fața unei instanțe de drept comun în baza  normelor răspunderii civile delictuale cu nesocotirea procedurii speciale, a fost considerată de instanța de fond inadmisibilă.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu o motivare succintă, întemeindu-se pe calificarea dată de către Înalta Curte litigiului ca fiind unul civil, însă raționamentul este greșit, deoarece instanța supremă a fost, la rândul său, ținută de respectarea limitelor învestirii și a principiului disponibilității, neputând schimba temeiul de drept al acțiunii, fără a însemna că a validat calificarea juridică dată de reclamantă demersului său judiciar.

Anulând sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, practic instanța de apel a considerat ca fiind aplicabile prevederile Codului civil. Soluția instanței de apel este greșită, în condițiile în care, în fața instanței, a fost dedus un raport de drept fiscal sau de insolvență, îmbrăcat într-un pretins raport de drept civil, făcându-se abstracție de calitatea părților, raportul în care s-au născut obligațiile, subiecții din raporturile inițiale, natura și modul de calcul al creanței fiscale, algoritmul de calcul al penalităților și majorărilor, procedura de recuperare.

Susține recurenta că a permite reclamantei să acționeze în asemenea manieră înseamnă a-i permite să își invoce propria culpă și să eludeze prevederile imperative ale legii, cu ocolirea sancțiunilor specifice nerespectării procedurilor prealabile, a termenelor și condițiilor speciale edictate de legiuitor pentru angajarea răspunderii personale a persoanei fizice-organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, în solidar cu acesta. răspundere strict reglementată și instituită în Codul de procedură fiscală și Legea nr. 85/2006, fiind incidente astfel și principiile

specialia generalibus derogant

și

generalia specialibus non derogant

.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.09.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Pârâta a fost trimisă în judecată, într-un dosar penal, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, reținându-se faptul că, în calitate de administrator al unei societăți comerciale, a reținut și nu a vărsat, în termenul de 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului.

Recurenta a fost condamnată prin decizia penală nr. 655/A/2014 a Curții de Apel Alba Iulia pentru săvârșirea faptelor de evaziune fiscală, cu obligarea la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat în sumă de 1.082.549 lei. Urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 363 din 07.05.2015, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, recurenta a formulat revizuire, iar prin sentința penală nr. 131/2016 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia, aceasta a fost achitată în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., situație în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată și s-a menținut sechestrul asigurător instituit asupra bunului imobil, cu condiția ca partea vătămată să introducă acțiune în fața instanței civile în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În aceste condiții, ANAF-ul a sesizat instanța civilă pentru recuperarea prejudiciului.

Prima instanță

a reținut că, prin prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) și art. 28 din O.G. nr. 92/2003, legiuitorul a stabilit o procedură specială de recuperare a prejudiciului, în sensul că organul fiscal trebuia să emită o decizie de impunere împotriva fostului administrator al societății, care constituia titlu de creanță și care putea face obiectul verificării instanțelor de contencios administrativ. În plus, a apreciat că Legea nr. 86/2006 a instituit răspunderea administratorului societății, în condițiile art. 138, pentru pasivul societății, în cazul în care se reține culpa acestuia în ceea ce privește modul în care și-a îndeplinit atribuțiile. Noțiunea de acțiune civilă (proces civil) nu are în vedere, în accepțiunea instanței de fond, doar acțiunea în răspundere civilă delictuală, ci litigiul civil în sens larg (inclusiv fiscal, de contencios administrativ, insolvență),

interpretare ce rezultă din cuprinsul Deciziei pronunțată în recursul  în interesul legii nr.17/2015.

Prin urmare, instanța de fond a constatat că pârâta putea fi ținută să răspundă patrimonial pentru faptele săvârșite în calitate de administrator al SC B. SRL, după o procedură specială, obligatorie, care nu a fost urmată de reclamanta ANAF, nefiind admisibilă promovarea unei acțiuni de drept comun, întemeiate pe prevederile răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel

, admițând apelul reclamantei, a considerat că natura juridică a litigiului a fost lămurită prin decizia nr. 2299/2017, dată de ÎCCJ în regulator de competență. Prin această hotărâre, instanța supremă a stabilit că litigiul dedus judecății nu intră în materia contenciosului administrativ, ci este unul de drept comun, prin care reclamanta, care este o autoritate publică, urmărește recuperarea prejudiciului produs de un particular bugetului de stat. Instanța de apel a mai reținut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidență că reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 din noul Cod civil.

Potrivit art. 9 alin. (2) C.proc.civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod.

Analizarea cererii din perspectiva altor dispoziții legale încalcă principiul disponibilității, instanța de judecată fiind obligată să examineze cererea reclamantei în limitele în care a fost învestită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispozițiilor legale pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea.

Recurenta pârâtă

a criticat modalitatea de interpretare, de către instanța de apel, a naturii juridice a litigiului dedus judecății, motivele de recurs fiind considerate, prin concluziile raportului întocmit în procedura filtrului, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Deși recurenta a invocat și dispozițiile art.488 pct.6 C.proc.civ., aceasta nu a dezvoltat critici ce țin de lipsa considerentelor, respectiv de o eventuală motivare contradictorie sau străină de natura pricinii.

Într-o primă critică formulată, recurenta a susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția doar pe calificarea dată de către Înalta Curte litigiului ca fiind unul civil, prin decizia nr. 2299/2017, fără însă a ține cont că instanța supremă a fost, la rândul său, ținută de respectarea limitelor învestirii și a principiului disponibilității, neputând schimba temeiul de drept al acțiunii.

Nu va fi reținută această susținere cu semnificația dată de recurentă în condițiile în care pronunțarea deciziei nr.2299/2017 de către Înalta Curte, Secția de contencios administrativ și fiscal, într-un regulator de competență, a reprezentat doar unul din argumentele pentru care instanța de apel a considerat că litigiul dedus judecății este un litigiu civil, întemeiat pe normele răspunderii civile delictuale, aceasta invocând, în motivare, și aspecte ce țin de respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii.

Este adevărat că, în decizia nr.2299/2017, Înalta Curte, atunci când a stabilit instanța competentă material să soluționeze cauza în primă instanță, s-a raportat și la normele de drept substanțial menționate în petitul acțiunii, invocând, totodată, pentru a înlătura competența instanței de contencios administrativ, lipsa calității de autoritate publică a persoanei împotriva căreia a fost promovată acțiunea. Aceasta însă nu împiedică instanța competentă să aprecieze, ea însăși, asupra temeiului juridic al acțiunii, în condițiile în care, potrivit art. 22 alin. (4) C.proc.civ., are abilitatea legală să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Or, instanța de apel a procedat corect atunci când a considerat că analiza cererii din perspectiva altor dispoziții legale decât cele ale răspunderii civile delictuale, încalcă principiul disponibilității, stabilind pentru instanța de fond obligația de a examina cererea reclamantei în limitele în care a fost învestită, în sensul de a verifica dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispozițiilor cu caracter normativ pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea.

Recurenta  critică acest raționament, considerând că instanța de apel trebuia să rețină constatările primei instanțe referitoare la calificarea raportului dedus judecății ca fiind un raport fiscal pentru realizarea căruia nu a fost urmată procedura specială administrativă de angajare a răspunderii personale a persoanei fizice-organ de conducere a contribuabilului subiect fiscal, în solidar cu acesta, răspundere instituită în Codul de procedură fiscală și Legea nr. 85/2006, ținându-se cont de calitatea părților, raportul în care s-au născut obligațiile, subiecții din raporturile inițiale, natura și modul de calcul al creanței fiscale, algoritmul de calcul al penalităților și majorărilor, procedura de recuperare.

Critica recurentei nu este de natură, însă, a combate dezlegările date de instanța de apel care a considerat că nepronunțarea pe fond a cauzei, prin verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale încalcă principiul disponibilității, în condițiile în care, ceea ce s-a reținut în sarcina reclamantei, a fost faptul că nu a fost urmată o procedură specială de declarare și recuperare a prejudiciului, procedură ce excede dreptului comun.  În plus, prin formularea unei astfel de critici, recurenta ignoră faptul că acțiunea promovată de reclamantă, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, împrejurare necontestată, este o acțiune civilă ce fusese alăturată, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată,  procesului penal și în care reclamanta se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Această acțiune a fost soluționată inițial în cadrul cauzei penale însă, în urma admiterii unei cereri de revizuire, prin care s-a reținut că infracțiunea pentru care pârâta fusese condamnată, a fost dezincriminată prin constatarea ca neconstituțional a textului de lege încriminator, inculpata a fost achitată, iar acțiunea civilă a rămas nesoluționată, fiind păstrate, potrivit art. 397 alin.(5) C.proc.pen., măsurile asiguratorii, pentru un termen de 30 de zile în care partea vătămată este ținută a formula acțiune la instanța civilă, condiție pentru menținerea acestora.

Prin urmare, în cauză nu se pune problema inițierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene și etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenței daunei, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului

electa una via

, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, inițial la instanța penală, în cadrul dosarului penal aflat în curs de soluționare și, ulterior, solicitând judecata acestei acțiuni la instanța civilă, față de natura soluției pronunțate în litigiul penal, cu respectarea art.397 alin.(5) C.proc.pen. În consecință, nu se poate reproșa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greșită a normelor legale incidente, instanța de fond având obligația de a se pronunța în limitele cererii pendinte, asupra unei acțiuni civile de drept comun.

În plus, nu se poate vorbi, astfel cum a susținut recurenta, de un fine de neprimire ce ar izvorî din interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr.17 din 5.10.2015, art. 19 C.proc.pen., referitoare la modalitatea în care instanța penală, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, trebuie să stabilească prejudiciul sub aspectul obligației fiscale principale și a celor accesorii datorate raportându-se la dispozițiile Codului de procedură fiscală. Statuările acestei decizii nu vizează interpretarea unitară a unor norme de competență și nici proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acțiunii civile soluționate în cadrul procesului penal, ci dispoziții de drept substanțial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligației fiscale. Câtă vreme instanța penală era abilitată a efectua un astfel de calcul, aplicând ,,regulile de fond” specifice unei astfel de răspunderi (par.21.9 din decizie), nimic nu împiedică instanța de drept comun, sesizată potrivit art. 397 alin.(5) C.proc.pen., ca atunci când analizează condițiile de instituire a mecanismului răspunderii civile delictuale, să se raporteze la o astfel de modalitate de cuantificare a prejudiciului.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.