ÎCCJ, decizie (scj.ro #129090)

Prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei fapte penale. Achitare ca urmare a dezincriminării infracțiunii. Nesoluționarea laturii civile. Întreruperea prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri. Cerere formulată în fața instanței civile. Dobânda legală. Momentul de la care poate fi solicitată.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

prescripție

-prejudiciu

-acțiune penală

-contract de credit

-despăgubiri

-dobândă legală

C.civ. din 1864, art. 998, art. 1088

Decretul nr. 167/1958, art. 8

C.proc.pen. din 1968, art. 14, art. 20, art. 346

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

În acest context, cererea de chemare în judecată formulată ulterior, deși constituie o acțiune separată în fața instanței civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei respective, reprezintă o continuare a acțiunii civile lăsată nesoluționată prin hotărârea penală de achitare.

Secția I civilă, decizia nr. 2782  din  08 decembrie 2015

Prin sentința civilă nr. 97 din 29.01.2015 a Tribunalului Mureș, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta Banca X., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în contradictoriu cu pârâta A. dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă, a echivalentului în lei la data plății, a sumei de 32.685,94 euro cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat acesteia.

Totodată, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 32.685,94 euro, începând  de la data de 27.01.2005 și până la data plății efective.

Instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, întrucât numai prin raportare la momentul la care s-a constatat că recuperarea creditului nu se poate efectua potrivit clauzelor contractuale, în lipsa înscrierii garanței reale în cartea funciară, se poate vorbi de cunoașterea existenței unei fapte de natură a produce prejudicii și, pe cale de consecință, de la acest moment curge termenul de prescripție. Raportat la această dată, instanța a constatat că, înăuntrul termenului de prescripție, și anume de la data de 07.02.2005, Banca X., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar a formulat plângere penală împotriva pârâtei din prezenta cauză (alături de alte câteva persoane), prin plângere fiind formulată și constituirea de parte civilă în vederea recuperării prejudiciului, care la momentul respectiv era estimat la suma de 200.000 euro. S-a reținut că încetarea procesului penal nu echivalează cu încetarea în sens civil a procesului, astfel că prescripția dreptului la acțiune al reclamantei a reînceput să curgă de la data pronunțării hotărârii penale, dată în raport de care introducerea acțiunii de față la 15.01.2009 este făcută înăuntrul termenului de prescripție.

Pe fondul cauzei

,

instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C.civ. avându-se în vedere faptul că, deși între reclamantă și debitoarea SC Y. SA a fost încheiat un contract de credit și răspunderea părților derivând din acest act juridic este o răspundere contractuală, ca urmare a imposibilității de realizare a obligației de restituire a sumei împrumutate, reclamanta nu mai are decât posibilitatea ca, pe calea răspunderii civile delictuale, să se îndrepte împotriva celui care, prin fapta sa, a cauzat prejudiciul.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut că, potrivit expertizei de specialitate contabilă efectuată în cauză, valoarea acestuia, la data sesizării instanței, era de 107.685,94 euro, din care 81.020,12 euro creanța principală, însă prin contractul de tranzacție încheiat la data de 28.10.2014 cu Z. SRL, reclamanta a mai recuperat suma de 75.000 euro, astfel că, suma  rămasă nerecuperată din credit este de 32.685,94 euro.

În ceea ce privește fapta ilicită și legătura de cauzalitate între aceasta și prejudiciul cauzat, instanța a subliniat că modalitatea de repartizare a dosarului de creditare, precum și încheierea contractului de creditare anterior emiterii hotărârii de aprobare a acestuia de către Comitetul de creditare din cadrul centralei din Brașov nu pot fi reținute ca având legătură de cauzalitate directă cu crearea prejudiciului în detrimentul băncii, întrucât, chiar și în aceste condiții era posibilă rambursarea integrală a împrumutului, însă aceste sunt aspecte de natură a circumstanția existența  vinovăției pârâtei.

În urma analizării probatoriului administrat, instanța de fond a concluzionat că lipsa de diligență în efectuarea operațiunilor de înscriere a ipotecii în cartea funciară echivalează cu o faptă ilicită și că există o legătură de cauzalitate directă între omisiunea de efectuare  a operației de înscriere în cartea funciară a ipotecii și prejudiciul care s-a produs, tocmai având în vedere caracterul de garanție al ipotecii, în contextul în care demersurile de înscriere în cartea funciară ar fi putut paraliza acordarea creditului, pentru că ar fi permis constarea în timp util a existenței unei alte ipoteci înscrise în CF, însă existența acestei ipoteci anterioare nu a mai permis recuperarea contravalorii creditului restant.

Privitor la cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate, instanța a apreciat că este întemeiată, în baza prevederilor art. 1088 alin. (2) C.civ., iar în ceea ce privește momentul de la care se justifică plata dobânzii, instanța a reținut aceleași considerente expuse în soluționarea excepției prescripției dreptului materiale la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta.

Prin decizia nr. 428/A din 04.06.2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând următoarele :

În ceea ce privește critica referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, s-a avut în vedere că acțiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de serviciu, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 C.civ., fiind o continuare a acțiunii civile alăturate acțiunii penale, aceasta din urmă finalizându-se cu o soluție de achitare, ca urmare a dezincriminării faptei pentru care pârâta fusese trimisă în judecată.

În analiza criticii referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 3 din Decretul  nr. 167/1958,  potrivit cărora termenul de prescripție este de 3 ani și prevederile art. 8 din același act normativ, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Urmare a analizării probatoriul administrat, s-a constat că prima instanță a reținut în mod corect împrejurarea că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea este 09.09.2003, respectiv data înscrierii somației în cartea funciară, acesta fiind momentul la care s-a constatat că nu există înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii X.

Termenul de prescripție a fost întrerupt la data de 07.02.2005, când reclamanta a formulat plângere penală împotriva pârâtei, alăturându-i și acțiunea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat. Susținerile pârâtei apelante în sensul că acțiunea civilă alăturată acțiunii penale nu a avut efectul de întrerupere a cursului prescripției, din cauză că procesul penal s-a finalizat cu achitarea inculpatei, nu au fost primite. Sub acest aspect, instanța a reținut că achitarea inculpatei s-a dispus la data de 28.11.2007, ca urmare a dezincriminării faptei pentru care fusese trimisă în judecată, instanța penală lăsând nesoluționată latura civilă. Cererea de chemare în judecată formulată ulterior de reclamantă la data de 15.01.2009 și care face obiectul prezentei cauze, este continuarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, reclamanta, de altfel, precizând în mod expres acest lucru în înscrisul din dosarul Tribunalului Brașov.

Instanța de apel a reținut că nu este incidentă în cauză ipoteza reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece acțiunea civilă nu a fost respinsă, iar potrivit art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală în vigoare în anul 2007, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Or, este evident că, față de reglementarea condițiilor de exercitare a acțiunii civile în procesul penal, părții civile nu i se poate opune prescripția în ipoteza nesoluționării acțiunii civile în cadrul procesului penal din motive care nu-i pot fi imputate. Susținerile apelantei în sensul că temeiul legal al tragerii la răspundere civilă a pârâtei ar fi diferit în procesul penal de procesul civil nu au fost primite, deoarece, în ambele situații, temeiul legal este cel al răspunderii civile delictuale.

În circumstanțele expuse, instanța de apel a constatat că acțiunea reclamantei nu este prescrisă. De altfel, chiar dacă pentru determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, acesta s-ar raporta la data deschiderii falimentului băncii, respectiv 16.04.2002, față de data constituirii de parte civilă, 07.02.2005, tot nu ar fi împlinit cursul prescripției extinctive.

În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de apel a constat că și acestea

sunt nefondate, prima instanță reținând în mod întemeiat, în baza probelor administrate, întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.

S-a avut în vedere că apelanta a criticat hotărârea atacată, din perspectiva încălcării principiului nemijlocirii, decurgând din faptul că instanța a făcut trimitere la declarațiile date în dosarul penal, pentru a reține în sarcina sa săvârșirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Principiul nemijlocirii constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii, însă necesitățile unei bune administrări a justiției impun și unele derogări de la acest principiu. În speță, instanța de fond a făcut trimitere și la probele testimoniale administrate în procesul penal, având în vedere că au fost date la un moment mai apropiat în timp de cel al acordării creditului, însă aceiași martori au fost audiați și în prezenta cauză, iar soluția pronunțată se bazează pe probele administrate nemijlocit.

În ceea ce privește existența unei fapte ilicite și a legăturii de cauzalitate între aceasta și prejudiciu, s-a reținut în sarcina pârâtei împrejurarea că, în calitate de director al Sucursalei Sighișoara a Băncii X. a acordat SC Y. SA un credit pentru investiții în sumă de 200.000 euro, fără respectarea normelor bancare și fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare.

Astfel, în contractul de credit nr. xx6 din 16.02.2001 s-a prevăzut că împrumutul este garantat cu ipotecă de rang I asupra imobilului construcții industriale și teren în suprafață de 11.111,56 mp, situat în Sighișoara, înscris în CF nr. xxx1 A+2, nr. top xxx5, xxx6, A+3  nr. top xxx8/1, xxx8/2, xxx8/2, xxx9, xxx7. La pct. H.5 din același  contract se prevede că împrumutatul are obligația de a pune la dispoziția băncii toate documentele privind garanțiile, banca având dreptul să verifice existența faptică și integrală a garanțiilor creditului.

Deși băncii îi revenea obligația de înscriere a ipotecii în cartea funciară, pârâta nu a făcut demersuri în acest sens, obligație ce îi revenea în condițiile în care a ridicat toate exemplarele actului autentificat, mai puțin exemplarul notarului public, astfel cum rezultă din înscrisul aflat în dosarul Tribunalului Mureș coroborat cu răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, pârâta recunoscând că nu și-a îndeplinit obligația de a înscrie în cartea funciară ipoteca, susținând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să facă el acest demers, întrucât nu dispunea de personal suficient.

Din acest motiv banca a pierdut rangul ipotecii, bunul neputând fi valorificat de către reclamantă. Asupra acestuia era deja înscrisă o ipotecă în favoarea Băncii Q. încă din 04.01.2000, ipotecă ce a fost valorificată în octombrie 2003 de Banca Q. în cadrul dosarului execuțional nr. xx/2003 al Biroului Executorului Judecătoresc M.

La pct. 185 din Normele metodologice privind activitatea de creditare, în ceea ce privește  instituirea  unor garanții ipotecare, se prevede că solicitantul de credit trebuie să prezinte economistului de credit dovada că nu există ipoteci constituite asupra imobilului respectiv. De asemenea, la pct. 225 se prevede că, după încheierea contractului de credit, economistul de credite - înainte de punerea la dispoziție a creditului aprobat - verifică înscrierea garanției  imobiliare și verifică obținerea extrasului  de carte funciară.

Instanța de apel a reținut astfel din dispozițiile normative evocate că economistul  de credite este cel care are atribuții de verificare  în ceea ce privește garanțiile imobiliare, însă nu rezultă că aceste verificări înglobează și obligația de a efectua demersurile în vederea înscrierii garanției imobiliare. Din această perspectivă, instanța a înlăturat argumentele apelantei în sensul că, prin raportare la reglementarea menționată, nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite în sarcina pârâtei.

Instanța a reținut că potrivit relațiilor furnizate în cursul cercetării penale de către O.C.P.I. Sighișoara, în perioada februarie 2001 pârâta, în calitate de director al Sucursalei Sighișoara a Băncii X. a fost cea care a formulat cereri de înscriere în cartea funciară a unor ipoteci sau de radiere de ipoteci, astfel că, susținerile pârâtei referitoare la practica potrivit căreia clienții erau cei care efectuau aceste formalități și că se recurgea la această metodă datorită lipsei de personal din cadrul băncii sunt contrazise. Pârâta nu a fost în măsură să justifice motivul pentru care, deși conform Registrului de intrări – ieșiri a Biroului de carte funciară Sighișoara, în celelalte cazuri de creditare cu garanții imobiliare, solicita înscrierea ipotecii, iar în acest caz particular nu a făcut-o.

Cu privire la modalitatea de întocmire a dosarului de creditare, s-a avut în vedere că prima instanță a reținut corect împrejurarea că nu era de natură să ducă la producerea prejudiciului, lipsind raportul de cauzalitate.

În ceea ce privește critica referitoare la data de la care s-a dispus obligarea apelantei la plata dobânzii legale, instanța a reținut că pentru argumentele expuse cu ocazia analizării susținerilor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, exercitarea acțiunii civile alăturat acțiunii penale conferă acesteia toate efectele acțiunii civile în general, printre acestea fiind și cel al punerii în întârziere. Astfel încât a concluzionat că, de la acea dată pârâta datora și daune moratorii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Invocând dispozițiile art. 3 și art. 8 din Decretul nr.167/1958, recurenta consideră că data de 16.04.2002 este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, aceasta fiind data deschiderii procedurii de faliment a băncii, fapt recunoscut de reclamantă prin înscrisul depus la Curtea de Apel Tg. Mureș pentru termenul de judecată 06.01.2011, deoarece la data respectivă era înregistrată în contabilitatea Sucursalei Sighișoara creditul restant pe 4 luni, astfel încât, de la data desemnării sale, lichidatorul avea obligația să cerceteze cauzele neachitării ratelor și să fi acționat în consecință. Apreciază că, instanța de apel a înlăturat nelegal recunoașterea reclamantei în privința începerii curgerii termenului de prescripție, indicând o altă dată a începerii curgerii acestuia. Data de 09.09.2003 când s-a înscris în CF somația de plata emisă de executorul judecătoresc la cererea lichidatorului poate fi considerată ca dată a cunoașterii întregului prejudiciu, dar nu ca dată a începerii curgerii termenului de prescripție.

Recurenta a susținut și faptul că, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă la 15.01.2009, care face obiectul prezentei cauze, nu este continuarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, cum eronat a considerat instanța de apel, deoarece atât temeiul de drept, cât și normele de procedură aplicabile diferă. In dosarul penal acțiunea civilă a fost motivată de săvârșirea unor infracțiuni, iar acțiunea ulterioară este motivată pe dispozițiile art. 998 C.civ., apreciind că, în ipoteza în care acțiunea prezentă ar fi fost continuarea acțiunii civile din dosarul penal, aceasta s-ar fi soluționat de instanța penală. Susținerile reclamantei și ale instanței de apel în această privință sunt contrare prevederilor art. 20 alin.(1) C.proc.pen. care statuează că „persoana vătămata constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă". Arată că, plângerea penală în urma căreia a fost trimisă în judecată, alături de alte persoane, nu are efect întreruptiv al prescripției deoarece nu a avut finalitatea scontată de reclamantă, faptele fiind dezincriminate. Achitarea în procesul penal ca urmare a dezincriminării faptelor este situația similară a unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată .

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta apreciază că reținerea instanței de apel a împrejurării că a acordat SC Y. SA un credit pentru investiții în sumă de 200.000 euro fără respectarea normelor bancare și fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare este contrara art. 185 și art. 225 din Normele metodologice privind activitatea de creditare, precum și probelor administrate în cauza.

Evocând textele legale menționate din normele metodologice, recurenta susține că, solicitarea dovezilor privitoare la inexistenta vreunei ipoteci asupra imobilului cu care s-a garantat creditul și înscrierea ipotecii în favoarea Sucursalei Sighișoara a Băncii X. pentru garantarea creditului de 200.000 euro anterior acordării acestuia era obligația economistului de credite și nu a directorului sucursalei. După aprobarea de către Centrala Băncii X., dosarul a fost predat economistei de credite din cadrul Sucursalei Sighișoara a Băncii X. pentru a-și exercita atribuțiile privitoare la derularea creditului și existența garanțiilor. În acest sens economista de credite a verificat garanția creditului garantat conform contractului nr. xx6/2001 și a întocmit două note de constatare, respectiv la 30.07.2001 și la 04.03.2002 în care s-a menționat, că garanția creditului este reprezentată de ipoteca de rang I asupra construcțiilor industriale și teren situat în Sighișoara extras CF xx1, A+2 proprietatea SC Y. SA, fiind realizat un grafic pentru achitarea ratelor restante. Arată că, o verificare similară a fost efectuată și de către inspectori din cadrul BNR Sucursala Mureș care în procesul verbal încheiat la 19.12.2001 menționează că garanțiile creditului acordat SC Y. SA prin contractul nr. xx6/2001 în sumă de 200.000 euro au fost legal constituite în formă autentică fiind asigurate pe toata perioada de creditare.

Apreciază că, de vreme ce economistul de credite avea atribuții de verificare a garanțiilor imobiliare, acesta era cel care avea obligația să facă demersurile în vederea înscrierii în CF a respectivelor garanții, astfel încât, economistul de credite răspundea de toate operațiunile privitoare la dosarul de credit, iar directorul sucursalei avea doar obligația să urmărească ca fiecare angajat să își îndeplinească obligațiile de serviciu, obligație pe care recurenta consideră că și-a îndeplinit-o. Faptul că a preluat de la notarul public toate exemplarelor contractului de garanție, această împrejurare nu poate duce la concluzia că au fost nesocotite obligațiile privitoare la înscrierea în CF a ipotecii pe dată ce reprezentatul societății beneficiare a creditului a primit un exemplar al contractului cu care s-a prezentat la biroul CF și apoi a depus la dosar, anterior acordării creditului, un extras CF în care la foaia C era înscrisă ipoteca de rangul I în favoarea Sucursalei Sighișoara a Băncii X. Arată că, deși este adevărat că în unele cazuri s-au formulat cereri către biroul de carte funciara pentru înscrierea garanției, în speță nu s-a procedat astfel deoarece SC Y. SA nu era la primul contract de credit și conducerea acesteia prezenta încredere.

Recurenta consideră că decizia atacată este nelegală și sub aspectul modului greșit la care a fost obligată la plata dobânzilor de la data înregistrării plângerii penale deoarece acțiunea civilă nu este o continuare a celei din dosarul penal.

Intimata Banca Y. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând prioritar să se constate că recursul este nul, deoarece acesta nu a fost motivat în termenul legal, susținând, totodată că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte va constata că recursul este fondat în limitele următoarelor considerente:

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 304 C.proc.civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C.proc.civ., urmând a fi analizate acele critici care se înscriu în textul de lege evocat.

În ce privește motivul de recurs care vizează modul greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se vădesc a fi neîntemeiate.

Relativ la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut că instanțele de fond au stabilit greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susținut că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a băncii, respectiv 16.04.2002, ocazie cu care a fost numit și lichidatorul judiciar, moment la care era înregistrat în contabilitatea Sucursalei Sighișoara creditul restant de 4 luni.

Contrar susținerilor recurentei, prin hotărârile pronunțate, instanțele au procedat corect la aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul obligațiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.

Sub aspectul analizării legii aplicabile, se impune a sublinia faptul că, în cauză, sunt incidente prevederile Decretului

nr. 167/1958

, reglementare referitoare la prescripția extinctivă anterioară intrării în vigoare a

Codului civil

din 2009, fiind vorba de prescripții începute a fi curs mai înainte de data de 1 octombrie 2011, potrivit dispozițiilor

art. 3

și

201

din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 287/2009

privind Codul civil. Totodată, sunt avute în vedere și dispozițiile înscrise în art. 6

alin. (4

) din Codul civil din 2009 care prevăd expres că: prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În acest cadru legislativ, ca regulă generală, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripție fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune. În privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită

,

legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. 1 din decret.

În cauza de față, prin acțiunea înregistrată inițial la data de 15.01.2009 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta Banca X., prin lichidator Fondul de Garantare a depozitelor din sistemul bancar a solicitat obligarea pârâtei A. la repararea prejudiciului cauzat băncii ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de serviciu, acțiunea reclamantei fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și urm. C.civ., norme de drept comun care reglementează regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală, precum și pe dispozițiile art. 20 C.proc.pen.

Raportat la temeiul juridic al acțiunii, Înalta Curte reține că instanțele de fond au analizat corect momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamantei din perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.

Deși, într-adevăr, potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul 168/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, principiul menționat se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidență vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

Cum în speță, reclamanta și-a fundamentat despăgubirile solicitate pe dispozițiile înscrise în art. 998 și urm. C.civ., se constată că momentul începerii cursului prescripției dreptului la acțiune al reclamantei a fost corect determinat din perspectiva incidenței dispozițiile speciale înscrise în art. 8 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, potrivit cărora “prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și cel care răspunde de ea”.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiilor legale sus evocate, începutul cursului prescripției extinctive a fost examinat și determinat corect din perspectiva celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) din decret le stabilește și de la care termenul de prescripție poate începe să curgă, și anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta.

În acest context al analizei, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, întrucât legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea.

Întrucât, în cauză, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost analizată din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale și al temeiului juridic pe care acțiunea reclamantei se fundamentează, Înalta Curte constată că, în raport de situația de fapt stabilită în cauză care nu mai poate fi reevaluată în aceasta fază procesuală, instanțele de fond au determinat corect atât data la care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, cât și data de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoașterea de către cel vătămat a acelor elemente și împrejurări concrete pentru a putea acționa în scop de obligare la despăgubiri.

Reținând aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale speciale care reglementează prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul material la acțiune s-ar fi născut, potrivit recunoașterii reclamantei, la data deschiderii procedurii de faliment a băncii, respectiv 16.04.2002, nu poate fi primită. Data la care s-a procedat la deschiderea procedurii de faliment a băncii nu poate fi considerat, cum corect au apreciat instanțele de fond, momentul de început al termenului de prescripție în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea  dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut efectiv sau nu a putut să cunoască actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune, precum și pe cel care este ținut să răspundă, deoarece nu poate acționa, întrucât, în caz contrar, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată.

În contextul împrejurărilor cauzei, s-a reținut că deși la momentul deschiderii procedurii de faliment a Băncii X., creditul era înregistrat în contabilitatea băncii ca fiind un credit restant, la momentul respectiv nu exista certitudinea că s-a produs vreun prejudiciu datorită, pe de o parte, modului de derulare a contractului de credit nr. xx6/2001, dar și faptului că până la data de 23.12.2001 au fost efectuate plăți ale ratelor scadente. Prin urmare, în circumstanțele expuse, a fost reținut corect momentul la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască paguba și persoana care răspunde, respectiv data de 09.09.2003, moment la care cererea de executare silită declanșată de lichidatorul judiciar în privința imobilului adus în garanție a fost încuviințată, cu consecința înscrierii somației în cartea funciară. Or, acesta este momentul la care s-a constatat lipsa înscrierii în cartea funciară a dreptului de ipotecă asupra imobilului în favoarea Băncii X. și, deci, imposibilitatea recuperării creditului în lipsa înscrierii garanției reale în cartea funciară, împrejurare de natură a marca momentul cunoașterii existenței faptei de natură a produce un prejudiciu cert reclamantei.

Or, în raportat la această dată, s-a reținut judicios că plângerea penală promovată de reclamantă la data de 7.02.2005 împotriva pârâtei A. (moment la care s-a constituit și parte civilă în vederea recuperării prejudiciului produs prin infracțiune) a condus la întreruperea termenului de prescripție.

Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripției extinctive, deoarece denotă împrejurarea că titularul dreptului a ieșit din starea de expectativă, pârâta din prezenta cauză fiind trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție din 13.06.2005 (alături de alți inculpați) pentru săvârșirea infracțiunilor de acordare de credite sau subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărite, conform legii sau normelor de creditare, a destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea creditelor restante, fapte prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Prin memoriul de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a considerat greșit că prezenta acțiune este o continuare a acțiunii civile alăturată celei penale întrucât temeiul de drept și normele de procedură aplicabile diferă, apreciind astfel că plângerea penală nu are efect întreruptiv al prescripției deoarece achitarea sa în procesul penal, ca urmare a dezincriminării faptelor, este similară unei cereri de chemare în judecată în materie civilă care a fost respinsă ori anulată.

Susținerile recurentei nu sunt fondate, deoarece datorită dezincriminării, după comiterea faptei, a unei infracțiuni, partea vătămată care s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal pentru recuperarea prejudiciului are posibilitatea, sub aspectul pretențiilor civile, promovării unei acțiuni separate în fața instanțelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat. În cauză, prin sentința penală nr. 213/2007 pronunțată de Judecătoria Sighișoara s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.proc.pen., achitarea pârâtei A. deoarece faptele săvârșite sub imperiul legii vechi nu mai constituiau infracțiuni potrivit legii noi, acțiunea civilă a părții civile Băncii X. alăturată acțiunii penale fiind lăsată nesoluționată. În acest context, instanța de apel a statuat corect că cererea de chemare în judecată formulată, ulterior, de reclamantă la data de 15.01.2009, care face obiectul acțiunii de față, deși constituie o acțiune separată în fața instanței civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei respective, reprezintă o continuare a acțiunii civile lăsată nesoluționată prin hotărârea penală de achitare, atât timp cât incriminarea/dezincriminarea unor fapte țin de marja de apreciere a legiuitorului care are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului în sfera răspunderii civile delictuale.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se poate reține că achitarea dispusă în procesul penal ar fi similară unei cereri în materie civilă care a fost respinsă și că, astfel, ar fi incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel a stabilit corect că, în speță, a operat întreruperea termenului de prescripție întrucât prin sentința penală nr. 213 din 28.11.2007, Judecătoria Sighișoara deși a dispus achitarea pârâtei A., prin dispozitivul hotărârii, instanța penală a făcut aplicarea dispozițiilor art. 346 alin. (4) C.proc.civ. și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de reclamantă, alăturată acțiunii penale. Or, în contextul celor statuate prin hotărârea penală, instanța de apel a concluzionat judicios că soluția dispusă prin hotărârea penală nu echivalează cu respingerea acțiunii civile, ceea ce exclude reținerea în cauză a ipotezei reglementată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Raționamentul judiciar îmbrățișat de instanța de apel este corect, deoarece în caz contrat s-ar ignora principiul „

electa una via non datur recursus ad alteram

”, în raport de care reclamanta, care a declanșat procesul penal ca parte vătămată prin infracțiunea săvârșită de recurentă, constituindu-se parte civilă, nu putea promova în paralel o acțiune civilă pentru recuperarea aceluiași prejudiciu decât după pronunțarea hotărârii penale prin care, prin ipoteză, acțiunea sa civilă să nu fi fost soluționată.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei potrivit căruia acțiunea civilă de față nu ar fi o continuare a acțiunii civile alăturată celei penale, atât timp cât în ambele situații demersul judiciar are la bază același temei juridic care antrenează răspunderea civilă delictuală.

Astfel, în ipoteza în care partea vătămată se constituie și parte civilă în procesul penal, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) C.proc.pen. din 1968, repararea pagubei se face în modalitățile prevăzute de lit. a) si b) "potrivit legii civile", ceea ce înseamnă că legea penală trimite atât la dispozițiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998 - 1003 C.civ., având în vedere data săvârșirii faptei prejudiciabile), cât si la cele de drept procesual civil, derogările în materie de procedură rezultate din alăturarea acțiunii civile acțiunii penale fiind expres reglementate în Cod procedura penală. Rezultă deci, că temeiul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate în urma săvârșirii infracțiunii îl constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementat în art. 998 - 999 C.civ., dispoziții legale care reprezintă și temeiul de drept al acțiunii de față.

Relativ la fondul cauzei, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât este contrară art. 185 și 225 din Normele metodologice privind activitatea de creditare și probelor administrate în cauză.

Premisa de analiză a pretențiilor reclamantei care vizează plata contravalorii prejudiciului cauzat de către pârâtă reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 și urm. C.civ. Astfel, cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit un fapt ilicit să repare integral prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea faptei, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de textul legal evocat, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul care poate consta în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel a reținut caracterul ilicit al  faptei pârâtei care, în calitate de director al sucursalei Băncii X., a acordat un credit pentru investiții fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare, astfel încât omisiunea efectuării operațiunilor de înscriere a inscripției ipotecare de rang I în cartea funciară a produs reclamantei un prejudiciu prin imposibilitatea valorificării garanției reale în scopul recuperării creditului restant acordat SC Y. SA.

Din situația de fapt stabilită de instanțele de fond, rezultă că, potrivit clauzelor contractului de credit nr. xx6/2001, împrumutul acordat era garantat cu o ipotecă de rangul I, împrumutatul având obligația de a pune la dispoziția băncii toate documentele privind garanțiile, banca având dreptul de a verifica existența faptică și integrală a garanțiilor creditului. Pârâta a recunoscut că, deși a ridicat toate exemplarele actului autentificat, cu excepția exemplarului notarului public, nu a efectuat demersurile pentru a înscrie ipoteca în cartea funciară, susținând că a convenit cu reprezentantul debitoarei să întreprindă aceste demersuri, întrucât nu dispunea de personal suficient.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a invocat prevederile art. 185 și 225 din Normele metodologice de creditare, susținând că obligația înscrierii ipotecii în favoarea băncii pentru garantarea creditului revenea economistului de credite și nu directorului sucursalei băncii. Apărarea pârâtei nu este întemeiată.

Relativ la fapta ilicită reținută în sarcina pârâtei cauzatoare a prejudiciului, deși, într-adevăr, la punctul 185 din Normele metodologice privind activitatea de creditare se prevede că solicitantul de credit trebuie să prezinte economistului de credite dovadă că nu există ipoteci constituite asupra imobilului respectiv, iar la punctul 225 se prevede ca după încheierea contractului de credit economistul de credite, înainte de punerea la dispoziție a creditului aprobat, verifică înscrierea garanției imobiliare și verifică obținerea extrasului de carte funciară, recurenta nu a făcut dovada că ar fi procedat la predarea exemplarelor ridicate ale actului autentificat economistului de credite pentru ca acesta să-și îndeplinească obligațiile care îi reveneau sub aspectul verificării înscrierii faptice a garanției imobiliare.

De altfel, recurenta recunoaște și în cuprinsul  memoriului de recurs că avea obligația de a urmări ca fiecare angajat să își îndeplinească corespunzător obligațiile de serviciu, astfel încât, potrivit atribuțiilor ce reveneau pârâtei în conformitate cu regulamentul băncii și fișa postului, rezultă că și însușirea de către aceasta chiar și a unui act inform antrenează răspunderea civilă delictuală a acesteia. Mai mult chiar, în perioada în care a fost perfectat contractul de credit nr. xx6/2001, pârâta a fost cea care, în calitate de director, a formulat, în situații similare, cereri de înscriere ori radiere a unor ipoteci din cartea funciară, aceasta nefiind în măsură să justifice diligențele sale în alte cazuri de creditare cu garanții imobiliare, comparativ cu situația particulară din prezenta cauză. Relativ la notele de constatare ale economistului de credite din 30.07.2001 și 4.03.2002, ori verificările din 19.12.2001 ale inspectorilor BNR Sucursala Tg. Mureș la care face trimitere recurenta acestea sunt ulterioare datei la care a fost acordat creditul pentru investiții, fără asigurarea garanțiilor corespunzătoare, înscrisurile evocate nefiind în măsură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei care rezida în nesocotirea obligațiilor privitoare la înscrierea ipotecii cartea funciară pentru garantarea creditului acordat.

În acest context al analizei, acordarea despăgubirilor cu titlu de contravaloare a prejudiciului cauzat reclamantei a fost corect realizată prin prisma îndeplinirii condiției care impune existența unei fapte ilicite imputabilă pârâtei, ilicitatea faptei generând îndeplinirea și a condiției privind legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Hotărârea recurată a fost criticată și din perspectiva modului greșit de determinare a datei de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale. Sub acest aspect, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1088 alin. (2) C.civ. în sensul obligării sale eronate la plata dobânzii legale aferentă despăgubirilor începând cu data înregistrării plângerii penale, respectiv de la data de 27.01.2005 și până la data plății efective.

Din această perspectivă, critica recurentei se vădește a fi întemeiată, deoarece hotărârea recurată este nelegală sub aspectul aplicării dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului de la care pot fi acordate dobânzile legale, aspect care va atrage modificarea deciziei recurate pentru incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Cuantumul despăgubirilor stabilite trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat, ținându-se seama de toate elementele necesare pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului cauzat. Astfel, pentru ca reclamantul să nu fie lipsit de o parte din acest beneficiu, și anume de acela pe care nu l-ar putea realiza dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere, și pentru a evita un nou proces, este necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile să fie obligat și la plata dobânzii legale, pe tot timpul de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la completa lor achitare, deoarece din acest moment în care instanța a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unui sume de bani, produce, conform art. 1088 C.civ., dobânzi civile până la completa ei achitare.

În consecință, pentru motivele expuse, reținând nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul pârâtei declarat împotriva deciziei civile nr. 428/A/2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, a fost admis. Drept urmare, a fost modificată deciziei recurate în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., a fost admis apelul formulat de pârâta A. împotriva sentinței nr. 97/2015 a Tribunalului Mureș. În consecință, sentința apelată a fost schimbată în parte, stabilindu-se că pârâta datorează dobânda legală aferentă sumei de 32.685,94 euro de la data deciziei recurate, respectiv 4.06.2015 și până la achitarea integrală a debitului, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.