ÎCCJ, decizie (scj.ro #136796)

În condițiile în care acțiunea civilă a fost alăturată celei penale în procesul penal, în cadrul căruia instanța, constatând decesul inculpatului, a făcut aplicarea dispozițiilor art.27 alin.(2) din noul Cod de procedură penală, termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii civile începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsată nesoluționată latura civilă, moment la care s-a născut dreptul la acțiunea separată, până atunci neputându-se reține o atitudine pasivă a titularului dreptului ce ar fi putut atrage aplicarea sancțiunii civile a prescripției.

Câtă vreme instanța penală nu a pronunțat o hotărâre de condamnare întrucât a intervenit decesul inculpatului, însă a stabilit că acesta a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa, statuând, totodată, și cu privire la forma de vinovăție cu care acesta a acționat cât și asupra cuantumului prejudiciului produs de către coinculpați prin faptele reținute, succesorii în drepturi ai inculpatului decedat, chemați în judecată de partea civilă în vederea recuperării prejudiciului suferit, nu pot invoca imposibilitatea reținerii autorității de lucru judecat a hotărârii penale în ceea ce îl privește pe autorul lor. Modalitatea în care instanța penală a stabilit săvârșirea faptelor pentru care autorul pârâților a fost trimis în judecată alături de alte persoane, este intrată în autoritatea de lucru judecat și se repercutează asupra judecății civile, date fiind indivizibilitatea faptei ilicite, precum și forma de participație. Adică, statuându-se în ce au constat acțiunile ilicite și faptul că cei condamnați s-au aflat în coautorat cu defunctul autor al părților pârâte din acțiunea în despăgubiri, jurisdicția civilă nu ar putea stabili contrariul. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanței penale se bucură de prezumția absolută a autorității de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu și în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, însă, în măsura în care aceste aspecte au fost dezlegate în fața instanțelor penale, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat poate fi reținut, în lipsa unei probe contrare. Și cum în procesul civil, pârâții – succesori ai inculpatului decedat - nu au răsturnat prezumția de adevăr rezultată din hotărârile penale și, dat fiind litisconsorțiul procesual în care s-a aflat autorul pârâților cu ceilalți condamnați în procesul penal, nu se poate pretinde că efectele acelei judecăți nu se răsfrâng și asupra jurisdicției civile. Secția I civilă decizia nr. 153 din 25 ianuarie 2017 Prin cererea înregistrată la data de 20.04.2014 pe rolul Tribunalului Dolj, Secția I civilă, reclamanta A. SA a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2), art. 28, art. 397 alin. (5) C.proc.civ., art. 998, 999, art. 1003 vechiul Cod civil, art. 1357, art. 1381, art. 1382 C.civ., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., în calitate de succesori acceptanți ai succesiunii inculpatului decedat în cursul judecății, E., obligarea acestora la plata sumei de 1.400.728,86 lei în solidar cu ceilalți inculpați condamnați, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamantă, cu care s-a constituit parte civilă în cursul procesului penal, reprezentând suma nerecuperată de către bancă din totalul transferat de către inculpatul decedat împreună cu ceilalți coinculpați. Prin sentința nr. 187 din 16.06.2014 Tribunalul Dolj, Secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției a II-a civilă a aceleiași instanțe, reținând că reclamanta pretinde, prin prezenta acțiune, un prejudiciu material produs în cadrul activității desfășurate în calitate de comerciant (profesionist), sens în care competența de soluționare a cauzei este atrasă de atare calitate. Prin sentința nr. 424 din 24.11.2015 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția a II-a civilă, a fost respinsă acțiunea. Prin decizia nr. 513 din 31.05.2016, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă a admis apelul reclamantei și a schimbat sentința atacată în sensul că a obligat, în solidar, pe pârâții B., C. și D., succesori în drepturi ai inculpatului decedat E., doar în limita activului succesoral, la plata sumei de 1.400.728,86 lei, cu dobânda legală până la data achitării efective. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 8 C.proc.civ., pârâții, susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu grava încălcare a normelor de competență de ordine publică, a regulilor de procedură care generează nulitate, nu cuprinde motivele efective pentru care se dispune, încalcă normele de drept material în materie penală dar și civilă, după cum urmează: 1.În mod greșit cauza a fost soluționată de către o instanță având în competență litigii cu profesioniști, întrucât aceasta era de competența instanței civile. Având în vedere obiectul cererii-antrenarea răspunderii civile delictuale pentru o faptă reprezentând un delict civil presupus a fi fost săvârșit de către o persoană fizică, fără vreo legătură juridică cu instituția bancară, calitatea de profesionist a persoanei juridice ce a suferit prejudiciul, parte civilă în dosarul penal, nu are nicio relevanță în speță, competența aparținând instanței civile de drept comun. Însăși intimata din prezenta cauza a susținut atât la fond, cât și în apel, caracterul civil al litigiului, fiind evident că presupusa prejudiciere a băncii nu s-a făcut într-un cadru contractual, persoana fizică neavând niciun fel de legătură juridică cu societatea comercială. 2.Instanța de apel a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul contradictorialității, al disponibilității și al dreptului la apărare. Deși reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 - 999 și 1003 C.civ., instanța a reținut în considerente un cu totul alt temei, neinvocat de parte, respectiv art. 774 coroborat cu art. 777 din vechiul Cod civil, aspect ce ar fi trebuit pus în discuția părților, fiind astfel încălcat art. 22 C.proc.civ. În acest sens se arată că în apel, după rămânerea în pronunțare a hotărârii, direct în faza redactării acesteia, instanța reține un temei juridic distinct (art.774 coroborat cu art.777 din vechiul Cod civil), fără a-1 fi pus în prealabil în discuția părților. Chiar dacă un astfel de aspect de corectă calificare ar fi fost sesizat în această fază, instanța de apel era datoare a repune cauza pe rol și a-l supune dezbaterii în contradictoriu. Instanța de apel, în mod nejustificat, a respins cererea de amânare a judecății formulată de apărătorul pârâților (singura, dovedită), grăbindu-se să soluționeze cauza, cu încălcarea gravă a procedurii. În ceea ce privește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, în mod corect instanța de fond a apreciat că dispozițiile legale invocate de reclamantă prevăd că obligația de reparare a prejudiciului cauzat revine direct și nemijlocit autorului faptei ilicite și prejudiciabile, neexistând niciun text de lege care să reglementeze răspunderea colectivă. Or, în speță, este evident că pârâții nu sunt autorii faptei prejudiciabile, răspunderea lor neputând fi angajată în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie-temei ales de reclamantă, nici direct, nici indirect, căci nu sunt întrunite ipotezele legale. Mărirea fără justă cauză a patrimoniului pârâților pe seama patrimoniului reclamantei nu are legătură cu obligația de plată a pasivului succesoral și nici cu o obligație de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă proprie a lor, căci aceasta nu există. Este adevărat că, la data de 25.05.2015, după ce instanța de fond a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență funcțională, reclamanta a depus concluzii scrise privind excepția, în care face referire și la art. 774, art. 777 din vechiul Cod civil, însă aceste concluzii s-au depus după închiderea dezbaterilor și luarea în pronunțare a cauzei, în afara cadrului procedural al contradictorialității, oralității și asigurării dreptului la apărare. Orice modificare a cadrului procesual încalcă art. 204 alin. (1) și (3) C.proc.civ., întrucât nu există un acord al pârâților. 3.Cererea de chemare în judecată și calea de atac a apelului au fost promovate de către o persoană fără capacitate procesuală. Este adevărat că, potrivit art. 56 alin. (2) C.proc.civ., pot sta în judecată și entități fără personalitate juridică dacă acestea sunt constituite în condițiile legii. În speță, însă, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale care în art. 43 statuează regimul juridic al sucursalei ca fiind dezmembrământ fără personalitate juridică al societății comerciale. Acțiunea civilă în cadrul procesului penal a fost formulată de o entitate fără personalitate juridică și fără a avea vreo împuternicire de reprezentare, respectiv acțiunea în justiție a fost promovată de către sucursală în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societății mamă, sens în care devin aplicabile dispozițiile art. 40 C.proc.civ. privind sancțiunea nulității. În același sens, recurenții-pârâți invocă dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 9/2016, conform cărora „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”. 4.Cererea de chemare în judecată este prescrisă, raportat la dispozițiile art. 1, 3 și 16 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispozițiile art. 6 alin. (1), (2) și (6) C.proc.civ. Faptele despre care se afirmă că au condus la producerea prejudiciului au fost săvârșite, așa cum susține reclamanta, în cursul anului 2007, dosarul penal fiind înregistrat în 2008. Conform reglementărilor penale în vigoare la acel moment, acțiunea civilă putea fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Per a contrario , persoana vătămată avea posibilitatea de a recupera prejudiciul și în cadrul unei acțiuni civile, anterior sesizării instanței penale, demers ce nu a fost întreprins, persoana vătămată rămânând în pasivitate. Art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, ipoteză reținută în cadrul dosarului nr. x/30/2008 în privința autorului pârâților. În aceste condiții, reclamanta nu și-a valorificat dreptul în termenul legal de prescripție de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului. Termenul limită în care reclamanta putea demara judiciar valorificarea dreptului său era la nivelul anului 2010. Chiar dacă art. 27 alin.(2) C.proc.pen. prevede că după lăsarea ca nesoluționată a laturii civile în procesul penal se poate introduce acțiune în instanța civilă, regulile prescripției trebuie respectate.

Instanța a încălcat grav normele de drept material și nu a stabilit starea de fapt pe baza de probe, conform dispozițiilor legale. Instanța de apel nu a procedat la administrarea de probatorii în dovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale și nu le-a analizat pe cele deja existente la dosarul cauzei Atât acțiunea introductivă de instanță cât și motivele de apel sunt argumentate, în ceea ce privește întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, exclusiv pe existența rechizitoriului DIICOT și a unor hotărâri judecătorești de condamnare a altor persoane. Hotărârile penale au fost desființate sub raportul laturii civile, singura decizie cu caracter irevocabil fiind decizia nr. 1136 din 31.03.2014 pronunțată de ICCJ în dosar nr. x/30/2008*, conform căreia acțiunea civilă exercitată împotriva inculpatului decedat în vederea asigurării recuperării prejudiciului va fi lăsată în nesoluționare, aparținând părții civile dreptul de a introduce o astfel de acțiune la instanța civilă, fiind înlăturată astfel obligarea succesorilor în drepturi ai inculpatului decedat față de care a încetat procesul penal, la plata de daune materiale către partea civilă, A. SA. Deși instanța de apel reține că se impune analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în realitate aceasta s-a limitat la a lua în considerare rechizitoriul și considerentele hotărârii penale fără a fi analizat, în mod nemijlocit, în ce măsură autorul pârâților se face vinovat de săvârșirea unei fapte producătoare de prejudicii. Instanța de apel susține ca apărările pârâților în sensul inexistenței, în ceea ce îl privește pe autor, a unei hotărâri de condamnare sunt nefondate, nefiind de natură să înlăture angajarea răspunderii civile delictuale. Se reține, în considerentele hotărârii atacate, că pârâții nu ar fi propus nicio probă care să facă dovada contrară, aspect contrazis de situația din dosar. Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare al instanței de judecată, cuprinde descrierea situației de fapt și încadrarea juridică a faptelor, fără a constitui o probă prin el însuși. De asemenea, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. A reține că elementele antrenării răspunderii civile delictuale ar rezulta generic din dosarul penal (care nici nu a fost atașat la dosarul prezentei cauze deși era obligatoriu) este complet eronat, căci încetarea procesului penal intervenită ca efect al decesului unuia dintre inculpați și lăsarea în nesoluționare a cauzei civile nu permite instanței civile să considere ca fiind stabilită deja în procesul penal o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție și producând un prejudiciu, în sarcina autorului pârâților, fiind nevoie de probe administrate nemijlocit în procesul civil sau de examinarea concretă a probelor administrate în procesul penal. În cauză, condițiile răspunderii civile delictuale au fost analizate exclusiv pe baza rechizitoriului și a hotărârilor penale pronunțate, fiind astfel încălcate art. 5 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 20 și art. 22 alin. (1) și (2) C.proc.civ., art. 21 și 24 din Constituția României, art. 6 CEDO. Pârâții au solicitat încă de la instanța de fond, dar și în cadrul apărărilor formulate în fața instanței de apel, administrarea unui probatoriu complet, inclusiv atașarea în întregime a dosarului penal, ascultarea ca martori în cauza civilă a persoanelor participante la procesul penal, astfel încât instanța sa își formeze o opinie completă și corectă asupra chestiunii deduse judecații.

Deși constată formal că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu poate fi reținută, în realitate concluziile instanței de apel conduc exact către această ipoteză, apreciindu-se că „drepturile recunoscute sau constatate printr-o hotărâre definitivă, nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces”.

Recurenții-pârâți au invocat imposibilitatea reținerii autorității de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de autorul lor, față de acesta, susținând că, în cazul concret, hotărârea penală nu poate fi avută în vedere căci ea nu oferă elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale a autorului. Aspectele reținute în rechizitoriu cu privire la fiecare dintre inculpații trimiși în judecată nu pot fi luate în considerare dacă nu a fost administrat probatoriul pentru fiecare dintre inculpați. Cum autorul recurenților-pârâți își rezervase dreptul la tăcere, față de acesta opera prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri penale de condamnare. Având în vedere că o asemenea hotărâre nu există, întrucât procesul penal a încetat față de autorul recurenților-pârâți datorită decesului acestuia, concluzia instanței de apel potrivit căreia la data decesului, respectiv a deschiderii succesiunii, în patrimoniul defunctului ar fi existat o obligație de acoperire a unui prejudiciu reținut în sarcina sa și invocat de către A. SA, este eronată. Instanța de apel, în prezenta cauză, nu analizează probele administrate în procesul penal (declarații ale participanților, înscrisuri, toate celelalte probe administrate la urmărirea penală și în faza de judecată), pentru a stabili, cu privire la autorul pârâților, existenta faptei, a prejudiciului, a vinovăției și cauzalității. Mai mult, se impune administrarea nemijlocită a probatoriului cu declarațiile participanților la procesul penal (inculpați, martori etc.) pentru că în procesul penal, autorul pârâților nu a recunoscut faptele, acesta nu a putut valorifica în faza de judecată dreptul la apărare și nu a putut pune întrebări, în condiții de contradictorialitate efectivă, celor care au făcut referiri la persoana sa. De aceea, în prezenta cauza trebuia reluată probațiunea în condițiile procesului civil, la cererea reclamantei și a pârâților (care au contestat existența faptei, vinovăția, prejudiciul, legătura de cauzalitate) sau la dispoziția instanței, conform art. 22 C.proc.civ.

Instanța de apel nu analizează probatoriul administrat de către pârâți, și anume certificatul de moștenitor și hotărârile instanței civile, irevocabile, care anulează integral actul de partaj voluntar, excluzând de la masa partajabilă unul dintre imobile. Recurenții susțin că nu poate fi antrenată răspunderea solidară a moștenitorilor legali, ci în ipoteza în care s-ar constata că, într-adevăr, sunt întrunite elementele antrenării răspunderii civile delictuale și că moștenitorii ar trebui să suporte prejudiciul din patrimonial preluat, trebuie determinată partea fiecăruia la suportarea prejudiciului, în funcție de masa succesorală ce a revenit fiecăruia. Nu s-a pus nicio clipă problema antrenării răspunderii civile delictuale a recurenților pârâți pentru fapte proprii, ci pentru pretinse fapte reținute în sarcina autorului lor care, în lipsa unei hotărâri penale de condamnare, trebuie dovedite în fața instanței civile. Simpla enumerare a unor fapte penale indicate în rechizitoriu nu conduce implicit la reținerea, în mod irevocabil, a acelor fapte în sarcina autorului lor, căci, într-o astfel de ipoteză, instanța penală ar fi admis acțiunea civilă inclusiv împotriva autorului lor, obligând pe pârâți la plata prejudiciului în solidar cu ceilalți inculpați. În acest context, chiar art. 777 din vechiul Cod civil invocat de instanța de apel, impune a se determina "partea ereditară" și a se stabili plata datoriilor în proporție cu aceasta, ceea ce nu s-a făcut de instanța de apel. Înalta Curte a procedat, la data de 7.11.2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după depunerea la dosar a întâmpinării și răspunsului la întâmpinare. Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ. La data de 18.11.2016, în termen legal, intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac pentru neinvocarea unor motive de nelegalitate, ci a unor stări de fapt. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, care, contrar susținerilor reclamantei, pot fi încadrate, în parte, în dispozițiile art.488 C.proc.civ., Înalta Curte constată următoarele: 1. Prima critică vizează competența funcțională a instanței de apel care ar fi soluționat cauza de drept civil într-un complet specializat în litigii cu profesioniști. Se reține că între instanțele de fond a operat o calificare a litigiului ca fiind un litigiu cu profesioniști, sens în care a fost admisă excepția necompetenței funcționale a Secției I iar dosarul a fost transmis spre soluționare Secției a II-a a tribunalului. Deși inițial, ambele părți au fost de acord cu admiterea necompetenței funcționale, pusă în discuția părților din oficiu de instanța de fond, în fața completului specializat părțile au susținut că litigiul are o natură civilă, repunând astfel în discuție această excepție. Cum instanța s-a declarat competentă, soluția a fost atacată doar de reclamantă odată cu fondul. Pârâții au solicitat respingerea acestui motiv de apel al reclamantei. La rândul său, instanța de apel a considerat că operează delimitarea de competență, dată fiind specializarea suplimentară a acesteia în litigii cu profesioniști. Însă tot instanța de apel a reținut, în mod corect, că legea civilă se aplică deopotrivă și raporturilor între profesioniști și orice alte subiecte de drept civil, neexistând o competență proprie sub acest aspect a secțiilor din cadrul instanței de control judiciar. Obligați fiind, prin decizia atacată în prezent, la plata despăgubirilor, pârâții au reluat, în recurs, critica necompetenței funcționale a secției specializate a instanței de apel. Critica formulată nu poate fi încadrată în cazul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 3 C.proc.civ., menționat în memoriul de recurs, care se referă exclusiv la competențele de ordine publică. Or, spre deosebire de competența materială funcțională (rationae oficii) care stabilește funcțiile și rolul fiecăreia dintre categoriile de instanțe, care fac parte din sistemul judiciar român (judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și instanțe judecătorești de drept comun și instanțe judecătorești speciale) și care este de ordine publică, potrivit art.129 alin.(2) pct. 2 C.proc.civ, necompetența materială procesuală a unei secții specializate a instanței, este de ordine privată astfel că nu poate constitui obiect de cenzură în recurs prin prisma dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct.3 C.proc.civ. Critica însă poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., în măsura în care, judecata cauzei de către un complet specializat în litigii cu profesioniști, ar încălca o normă de procedură din care ar rezulta o vătămare adusă părții și care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Înalta Curte reține că după abrogarea Codului de comerț prin art. 230 alin.(1) lit. c) din Legea nr.71/2011, nu mai există o competență specializată având drept criteriu legal calitatea de comerciant a părții antrenate în proces (astfel cum era reglementată de art.56 Cod comercial), competența materială procesuală a instanțelor/secții/completuri specializate determinându-se în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum s-a statuat și în interpretarea dată prin Decizia nr.18 din 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin urmare, dacă nu intervine un criteriu de stabilire a competenței în raport cu obiectul cauzei sau natura litigiului, instanțele civile au deplină jurisdicție în materia raporturilor juridice substanțiale de drept civil chiar și atunci când o parte este profesionist. Cum în cauză litigiul dedus judecății poartă asupra răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită a unei persoane fizice prin care s-a cauzat un prejudiciu unui profesionist în accepțiunea termenului dată de art. 3 C.civ., și a fost eronat considerat a atrage o competență specializată după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, critica privind necompetența procesuală a instanțelor de fond care au soluționat cauza este neîntemeiată întrucât acestea au competența generală de drept comun care le permite judecata cauzei, astfel că partea nu poate susține că a existat o vătămare ce i s-a adus prin încălcarea unei norme ce guvernează desfășurarea procesului civil. Prin urmare, chiar dacă litigiul a fost soluționat de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, câtă vreme această instanță are plenitudine de jurisdicție în materie civilă, nu se poate constata că ar fi fost încălcată competența funcțională, din punct de vedere material sau procesual. 2. O altă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul contradictorialității, al disponibilității și al dreptului la apărare, în condițiile în care nu s-a limitat la analiza temeiului invocat în acțiune de reclamantă, art. 998 - 999 și 1003 din vechiul Cod civil, ci a avut în vedere, direct în faza redactării hotărârii, art. 774 coroborat cu art. 777 din vechiul Cod civil, aspect ce nu a fost pus în discuția părților, fiind astfel încălcat art. 22 din noul Cod de procedură civilă. Pârâții susțin și că temeiul juridic nou invocat este greșit reținut întrucât dispozițiile legale invocate de reclamantă vizează răspunderea directă și nemijlocită a autorului faptei ilicite și nu răspunderea colectivă. Cum pârâții nu sunt autorii faptei prejudiciabile, răspunderea lor nu poate fi angajată în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie-temei ales de reclamantă, nici direct, nici indirect, căci nu sunt întrunite ipotezele legale iar mărirea fără justă cauză a patrimoniului pârâților pe seama patrimoniului reclamantei nu are legătură cu obligația de plată a pasivului succesoral și nici cu o obligație de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă proprie a lor, căci aceasta nu există. Este nefondată această critică ce poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., privind încălcarea unor principii ce guvernează procesul civil, întrucât, contrar susținerilor pârâților, se constată că drepturile procesuale ale pârâților nu au fost încălcate. Astfel, reclamanta a susținut prin acțiunea formulată că pârâții sunt chemați în judecată în calitate de succesori ai autorului lor, ca urmare a lăsării nesoluționate a acțiunii civile în procesul penal. Chiar dacă la acel moment nu a fost indicat expres temeiul de drept al acestei susțineri, instanța a dispus de elementele necesare calificării complete a raportului juridic obligațional dedus judecății. În răspunsul la întâmpinarea pârâților care susțineau că nu există un temei legal de a răspunde pentru fapta ilicită a autorului lor, reclamanta a precizat că cererea formulată se întemeiază pe dispozițiile art.713, 777 și 778 din vechiul Cod civil. Prin teza invocată, reclamanta a susținut că aceștia nu sunt chemați în judecată pentru o faptă ilicită proprie ci, în calitate de succesori ai autorului lor, pentru prejudiciul ce reprezintă pasivul succesiunii. Ulterior, reclamanta a invocat și dispozițiile art.774 C.civ., iar pârâții au depus la dosar note de ședință prin care au formulat apărări inclusiv cu privire la dispozițiile art.774 C.civ. considerat de aceștia neincident în cauză. Acest temei juridic a fost reluat în motivele de apel însă pârâții nu s-au mai raportat, în întâmpinare, la textul de lege respectiv, neformulând apărări în acest sens. Prin urmare, pârâții nu pot invoca o vătămare procesuală prin încălcarea unor principii procesuale civile ce guvernează derularea procesului, în condițiile în care aceștia au cunoscut susținerile reclamantei, nu s-au opus dezbaterilor invocând o eventuală depășire a cadrului procesual, s-au apărat pe fondul pretențiilor, astfel că afirmațiile lor referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității, disponibilității și dreptului la apărare ce guvernează procesul civil, sunt nefondate. Cât privește corecta aplicare a normei de drept substanțial în cauză, aceasta urmează a fi analizată odată cu temeiul juridic principal al acțiunii în răspundere civilă delictuală. 3. Pârâții au mai invocat și lipsa capacității procesuale a reclamantei în raport de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 care statuează cu privire la regimul juridic al sucursalei ca fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății comerciale. Susțin că acțiunea în justiție a fost promovată de către sucursală în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al societății mamă, sens în care devin aplicabile dispozițiile art. 40 C.proc.civ. privind sancțiunea nulității. În același sens, recurenții-pârâți invocă dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 9/2016, referitoare la inițierea procesului și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată care nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă. Este nefondată această excepție întrucât în cauză nu este aplicabil textul de lege interpretat prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se referă la situația în care persoana juridică optează pentru reprezentare convențională în fața instanței, caz în care își poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de art.84 alin.(1) C.proc.civ. Or, în cauză, acțiunea a fost formulată de către A. SA, prin reprezentantul legal - Directorul executiv. Potrivit dispozițiilor art. 56 alin.(2) C.proc.civ., pot sta în judecată entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite conform legii. Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților care, în conformitate cu dispozițiile art.43 din Legea nr.31/1990, se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa. Însă, având în vedere că reclamanta este sucursala unei instituții bancare, acesteia i se aplică dispozițiile legale ce reglementează această materie. Potrivit art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, sucursala este definită ca orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară , care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia. Prin urmare, în măsura în care sucursala este constituită conform legii și exercită atribuțiile instituției bancare, este aptă a sta în proces, ca parte în raportul juridic delictual în vederea recuperării prejudiciului cauzat acesteia prin fapta imputată autorului pârâților. De altfel, astfel cum rezultă din împuternicirile avocațiale depuse la dosar, A. SA este persoana juridică ce a dat mandat de reprezentare avocatului ales, iar acesta a acționat în numele societății, fără ca mandantul, direct sau prin sucursala din Craiova, să conteste în vreo împrejurare limitele acestui mandat. 4. Se invocă de către pârâți și prescripția dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 1, 3 și 16 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispozițiile art. 6 alin. (1), (2) și (6) C.proc.civ. întrucât faptele despre care se afirmă că au condus la producerea prejudiciului au fost săvârșite în cursul anului 2007, dosarul penal fiind înregistrat în 2008. Pârâții susțin că art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, ipoteză reținută în cadrul dosarului penal nr. x/30/2008 în privința autorului pârâților. În aceste condiții, reclamanta nu și-a valorificat dreptul în termenul legal de prescripție de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de producerea prejudiciului. Chiar dacă art. 27 alin.(2) C.proc.pen. prevede că, după lăsarea ca nesoluționată a laturii civile în procesul penal, se poate introduce acțiune în instanța civilă, regulile prescripției trebuie respectate. Înalta Curte reține că susținerea pârâților referitoare la intervenirea prescripției dreptului la acțiune, încadrabilă în cazul de recurs reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., este lipsită de temei legal, în condițiile în care acțiunea civilă a fost alăturată celei penale în procesul penal, în cadrul căruia instanța penală a făcut aplicarea dispozițiilor art.27 alin.(2) din noul Cod de procedură penală care dispun că: „Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile”. Termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii civile începe să curgă de la data rămânerii definitive a soluției din penal care a lăsat nesoluționată latura civilă, când s-a născut dreptul la acțiunea separată, până atunci neputându-se reține o atitudine pasivă a titularului dreptului care ar fi putut atrage aplicarea sancțiunii civile a prescripției. În cauza pendinte, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 31.03.2014 la care, prin decizia nr.1136 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost finalizat procesul penal și, constatându-se decesul făptuitorului, a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată împotriva acestuia. În acest sens, intenția legiuitorului de a îndruma partea către introducerea cererii la instanța civilă este neechivocă cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 397 alin.(5) C.proc.pen., se instituie un termen special de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale în interiorul căruia promovarea acțiunii civile are ca efect menținerea măsurilor asiguratorii dispuse în procesul penal pe timpul soluționării acestei acțiuni. 5. Pârâții susțin și faptul că instanța a încălcat grav normele de drept material în sensul că nu a administrat probe nemijlocit pentru stabilirea faptei ilicite, a vinovăției, a raportului de cauzalitate și a prejudiciului în privința autorului recurenților-pârâți și nici nu le-a analizat pe cele deja existente la dosarul cauzei sau probatoriul administrat în cadrul procesului penal, ci s-a întemeiat exclusiv pe rechizitoriul DIICOT și hotărârile judecătorești de condamnare a altor persoane. Arată că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite, astfel că, încetarea procesului penal, intervenită ca efect al decesului unuia dintre inculpați și lăsarea în nesoluționare a cauzei civile, nu permite instanței civile să considere ca fiind stabilită deja în procesul penal o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție și producând un prejudiciu, în sarcina autorului pârâților. Arată că au solicitat încă de la instanța de fond, dar și în cadrul apărărilor formulate în fața instanței de apel, administrarea unui probatoriu complet, inclusiv atașarea în întregime a dosarului penal, ascultarea ca martori în cauza civilă a persoanelor participante la procesul penal, însă instanța nu le-a încuviințat cererile. Deși nu menționează expres textul de lege la care se referă, susținerile recurenților sunt încadrabile în dispozițiile art.28 alin.(1) C.proc.pen., potrivit cărora „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o . Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite ”. Critica formulată poate fi considerată o critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ. în măsura în care, împrejurarea că hotărârea atacată nu s-ar fi întemeiat pe probe administrate nemijlocit și nici pe cele administrate în fața instanței penale, cum îngăduie art.27 alin.(2) din noul Cod de procedura penală, ci pe acte ce nu pot fi considerate probe conform legii, respectiv rechizitoriul și hotărârile de condamnare a altor persoane, poate fi considerată o încălcare a unei reguli de procedură, respectiv a principiului nemijlocirii, reglementat de art.16 C.proc.civ., neputând fi identificată o normă de drept substanțial încălcată, astfel cum pretind pârâții. Este adevărat că instanța de apel nu a procedat la o readministrare nemijlocită a probelor dosarului penal și că rechizitoriul reprezintă un act de sesizare a instanței penale și nu o probă judiciară. Însă instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pronunțată pe rechizitoriu și nici pe autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale care s-ar opune reluării judecății cu privire la vinovăția autorului pârâților și prejudiciul rezultat din săvârșirea faptei ilicite, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, astfel cum susțin pârâții, ci, dimpotrivă, a respectat dispozițiile art. 28 alin.(1) C.proc.pen. menționate anterior. Principalul mijloc de probă ce poate fi utilizat într-o astfel de situație, este acela al prezumției de adevăr cu caracter absolut (referitoare la faptă și autor) sau relativ (privind vinovăția și prejudiciul), în funcție de obiectul probațiunii asupra căruia poartă acesta, ce rezultă din hotărârile penale care analizează in rem și in personam delictul penal și care constituie, în fața instanței civile, un mijloc legal de probă, cu valoarea conferită de art.434 C.proc.civ, aceea a unui înscris autentic. În plus, în cauză se reține faptul că, față de hotărârile penale atașate de reclamantă, pârâții nu au solicitat, în conformitate cu dispozițiile procedurale, administrarea altor probe care să ducă, în procesul civil, la statuarea în sens contrar. În fața instanței de fond, cererea de atașare a dosarului penal și de administrare a altor probatorii, nespecificate, a fost respinsă prin încheierea de dezbateri, reținându-se că acestea nu au fost cerute în întâmpinare ci depășind etapa procedurii prealabile iar în apel, deși pârâții au solicitat proba cu înscrisuri, nu au precizat care sunt acestea, instanța din oficiu punându-le în vedere să depună, în dovedirea modului de transmitere a succesiunii, actul de partaj și certificatul de moștenitor. Pârâții au depus la dosarul de apel doar înscrisurile solicitate de instanță, precum și hotărâri judecătorești referitoare la bunuri succesorale în litigiu, fără însă a propune orice altă probă pe care ar fi considerat-o potrivită pentru a-și construi apărarea. Prin urmare instanța de recurs nu va constata încălcarea de către instanțele de fond a principiului nemijlocirii, neputându-se reține că acestea nu ar fi administrat probele solicitate de părți și că s-ar fi întemeiat, în pronunțarea hotărârilor, pe dovezi cu caracter extrajudiciar administrate în alte dosare, întrucât proba cu înscrisuri a fost legal administrată, pârâții fiind cei care nu au propus, în condițiile prevăzute de lege, acele probe considerate necesare dovedirii susținerilor proprii și prin care să combată situația reținută pe baza hotărârilor pronunțate în penal. 6. Pârâții invocă o motivare contradictorie a hotărârii instanței de apel, critică ce se încadrează în dispozițiile art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., în sensul că, deși constată formal că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu poate fi reținută, concluziile instanței de apel conform cărora „drepturile recunoscute sau constatate printr-o hotărâre definitivă, nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces” conduc exact către această ipoteză. Este lipsită de temei legal această apreciere, întrucât instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pronunțată cu privire la vinovăția autorului pârâților și prejudiciul rezultat din săvârșirea faptei ilicite, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, exclusiv pe autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale care s-ar opune reluării judecății sub toate aspectele. Față de modul de desfășurare a procesului penal și epuizarea acestuia sub incidența normelor noului Cod de procedură penală, a fost lăsată nesoluționată latura civilă a acesteia. Prin urmare, în ceea ce privește efectele hotărârii penale în procesul civil, cauzei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, menționate anterior, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale se bucură de prezumția absolută a autorității de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu și în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, însă, în măsura în care aceste aspecte au fost dezlegate în fața instanțelor penale, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat poate fi reținut, astfel cum a procedat instanța de apel, în lipsa unei probe contrare. Altfel spus, este reținut cu valoare de prezumție care poate fi combătută, ca mijloc de probă, prin administrarea de dovezi contrare în instanța civilă. Prin urmare, valorificarea distinctă a prezumțiilor absolute sau relative rezultate din hotărârile instanțelor penale nu poate fi reținută ca o motivare contradictorie a deciziei recurate, astfel cum au susținut pârâții, instanța de apel raportându-se diferit, astfel cum dispune art.28 alin.(1) C.proc.pen., la efectele pe care hotărârea penală le are în procesul civil în ceea ce privește dovada îndeplinirii fiecăreia dintre condițiile răspunderii civile delictuale. 7.Recurenții-pârâți au mai invocat imposibilitatea reținerii autorității de lucru judecat a hotărârii penale în ceea ce îl privește pe autorul lor, față de încetarea procesului penal față de acesta, considerând că hotărârea penală nu poate fi avută în vedere căci ea nu oferă elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale a autorului. Cum autorul recurenților-pârâți își rezervase dreptul la tăcere, pârâții susțin că față de acesta opera prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri penale de condamnare. Prin urmare, concluzia instanței de apel potrivit căreia la data decesului, respectiv a deschiderii succesiunii, în patrimoniul defunctului ar fi existat o obligație de acoperire a unui prejudiciu reținut în sarcina sa și invocat de către A. SA, este lipsită de temei legal întrucât nu corespunde situației de fapt existentă în cauză. Critica, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., se referă la împrejurarea că hotărârea instanței de apel, care a reținut în patrimoniul defunctului existența obligației de acoperire a prejudiciului, este lipsită de temei legal întrucât nu au fost administrate probe care să dovedească cele reținute iar hotărârea instanțelor penale prin care s-a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal, nu putea fi luată în considerare. În legătură cu această critică, Înalta Curte reține că, la judecata în primă instanță a cauzei penale, prin sentința civilă nr.417 din 7.10.2011 a Tribunalului s-a reținut, ca infracțiune, „fapta inculpatului E. de a determina prin apropiații săi (F. și G.) pe inculpații H. și J. ca membri ai grupului infracțional, să deschidă conturi bancare în care să primească, să ascundă, să disimuleze originea ilicită și intenționeze să ridice o sumă totală de bani de 8.000.000 ce provenea din comiterea de infracțiuni și de a primi suma ridicată de inculpatul G. de la inculpatul H. știind că provine din comiterea de infracțiuni; deși inculpatul n-a recunoscut comiterea acestei fapte, poziția sa este infirmată de declarațiile celorlalți inculpați (cu excepția lui G.), în special ale inculpatei K. si H., coroborate cu actele bancare privind efectuarea transferurilor, pe care era menționată o altă sursă a banilor decât cea reală”. S-a mai reținut că, sub aspectul formei de vinovăție, în cazul tuturor infracțiunilor, inculpații au acționat cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit – obținerea unor foloase materiale ilicite. Pentru toate aceste considerente, instanța a dispus condamnarea inculpaților la câte o pedeapsă cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor prin actul de sesizare, cu două excepții, printre care cea care îl privește pe inculpatul E., care a decedat in cursul judecații, în privința căruia s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) și art.10 lit. g) din vechiul Cod de procedură penală, încetarea procesului penal pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Cum inculpatul E. a decedat în cursul judecății, deci după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală, potrivit art.21 vechiul Cod de procedură penală, au fost introduși în cauză succesorii în drepturi ai inculpatului, în persoana lui B., în calitate de soție supraviețuitoare, precum și descendenții acestuia, minorii C. și D. care au acceptat moștenirea defunctului sub beneficiu de inventar. Totodată, ca urmare a dezbaterii moștenirii, a fost întocmit și un inventar exact al bunurilor succesorale, fiind precizat și activul succesoral. Devenind subiecți principali în latura civilă a procesului penal, fiind considerați părți prin succesiune și având aceleași prerogative și facultăți procesuale pe care le avea și partea decedată, toți succesorii au fost obligați la repararea pagubei cauzate de antecesorul lor, menținându-se sechestrul asigurator asupra bunurilor imobile din succesiunea acestuia. Prin decizia penală nr. 40 din 6.03.2012 a Curții de apel Timișoara au fost respinse apelurile. Prin decizia penală nr.3701 din 14.11.2012 a ÎCCJ a fost casată în totalitate decizia și în parte sentința, a fost rejudecată latura penală sub aspectul reindividualizării pedepselor aplicate urmare a schimbării în parte a încadrării juridice iar, pe latura civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel, reținându-se că aceasta nu a motivat respingerea apelului declarat de moștenitorii numitului E., pârâții din prezenta cauză. Prin decizia penală nr.77 din 8.04.2013 a Curții de apel Timișoara s-a reținut că latura penală a fost soluționată definitiv, că din întreg probatoriul rezultă contribuția inculpatului în constituirea grupului infracțional în scopul de a sustrage bani din contul bancar al CEZ Distribuție Craiova și că introducerea în proces a succesorilor nu s-a făcut în nume propriu pentru că ar fi comis personal o faptă generatoare de prejudicii în dauna părții civile ci pentru a repara, în condițiile prevăzute de lege, prejudiciul cauzat de antecesorul lor. S-a menținut caracterul solidar al obligației de despăgubire a părții civile, reținându-se modalitatea concretă în care inculpații au acționat, în sensul că numitul E. a fost inițiatorul constituirii grupului infracțional, i-a instigat pe ceilalți inculpați la comiterea infracțiunilor iar aceștia au acționat în cadrul acestui grup în mod coordonat, având sarcini precise, în vederea sustragerii sumelor de bani de la partea civilă. Prin decizia penală nr. 1136 din 31.03.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile pârâților, casate în parte hotărârile anterioare, fiind înlăturată obligarea solidară a pârâților alături de ceilalți inculpați la plata prejudiciului către partea civilă și s-a dispus lăsarea nesoluționată a laturii civile. S-a reținut, în motivarea soluției, că dispozițiile noului Cod de procedură penală sunt de imediată aplicare, decesul inculpatului nepermițând instanței penale să se mai pronunțe asupra acțiunii civile exercitate împotriva acestuia. S-a mai apreciat că pentru ceilalți inculpați hotărârea este definitivă atât sub aspectul laturii penale cât și a celei civile, limitele rejudecării fiind doar în ceea ce privește apelul moștenitorilor, iar lăsarea nesoluționată a laturii civile nu aduce atingere măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor ce au aparținut inculpatului E. În legătură cu critica formulată de pârâți, Înalta Curte reține că trimiterea în judecată în procesul penal a numitul E. s-a făcut pentru constituirea unui grup infracțional organizat, instigare la furt calificat, instigare la efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, instigare la infracțiuni informatice, spălare de bani, alături de ceilalți coinculpați. Instanțele penale au analizat acuzațiile aduse prin actul de sesizare și au constatat că autorul pârâților a săvârșit o faptă ilicită, constituind un grup infracțional cu ajutorul căruia a sustras sume importante de bani din contul unui client al părții civile, toți ceilalți inculpați fiind condamnați pentru faptele reținute în sarcina lor. Faptul că față de autorul pârâților s-a dispus încetarea procesului penal nu poate avea semnificația pretinsă de recurenți în condițiile în care instanțele penale nu au pronunțat o hotărâre de condamnare întrucât a intervenit decesul inculpatului, însă au stabilit că acesta a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa, înlăturând astfel prezumția de nevinovăție, de care se prevaleaz